2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"!
Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia, ca HR Patapievici sau Ana Blandiana si eiusdem farinae?
Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politically corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.
Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.
„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.
Eminescu – cadavrul…
Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat "Inactualităţii lui Eminescu", reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:
- “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
- “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
- “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei” - “azi, Eminescu a devenit suspect”
- “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
- “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
- “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
- “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
- “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”
”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. "Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect". Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.
Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.
În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.
Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.
Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.
Procust şi sfârşitul “noului canon” politic
Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.
Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.
“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...)
Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(...)
Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)
“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.
Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.
Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.
“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.
Dosarul EminescuCei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. "Codul Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu", cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de "plan de măsuri" în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative "Carpaţii" - Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!
Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.