Basescu si PDL vor pierde pe mana intelectualilor rosii

Intelectualii rosii sunt profitorii tuturor regimurilor. Personaje ca Plesu, Dinescu, Tismaneanu, care au trecut de la slujirea lui Ceausescu si Iliescu la Constantinescu si Basescu fara sa clipeasca. Strans uniti in jurul Partidului, oricare ar fi el, si-au tras dupa ei o intreaga gasca de profitori. Prin intermediul lui Plesu, Liiceanu a primit de la Iliescu Editura Partidului, cu tot cu tipografie. Plesu, tot de la Iliescu, revista "Dilema", finantata integral de la stat, prin ceea ce se numea atunci Fundatia Culturala Romana, actualul ICR. "Filosoful" a avut apoi nevoie sa curete arhivele de turnatoriile sale la Securitate. Si-a tras post de secretar de stat la CNSAS, sfidand chiar Legea, atat el cat si Dinescu. "Legea Ticu" prevedea ca din Colegiul CNSAS nu au voie sa faca parte fosti membri ai PCR sau ai altui partid politic. Plesu s-a inscris in PCR la 19 ani. Dinescu, pe langa Scoala de la Baneasa, de la Securitate, a urmat si cursurile Scolii de propaganda PCR "Stefan Gheorghiu". Aici, la CNSAS, l-au tras dupa ei si pe HR Patapievici, un personaj pescuit din Reteau fostilor kominternisti si agenti ai NKVD in Romania. In timpul asta, Tismaneanu, dupa ce l-a preamarit pe Ceausescu, revenit in tara din misiunea de peste ocean, ii aducea ode lui Iliescu.
Instalati confortabil in posturi cheie, de stat, intelectualii rosii din agentura GDS-Colegiul Noua Europa aspira fara jena fonduri imense de la buget in timp ce-si intind Reteaua neo-kominternului. ICR, CNSAS, MAE, Arhivele Nationale, Guvern, Presedintie, sunt peste tot, pe unde si-a lasat puietii. Prevazatori, s-au impartit. Daca Basescu-PDL - pacalit, pana acum, de cuplul de "ramasite umane" ale regimului bolsevic Patapievici-Tismaneanu - pierde alegerile si, incet-incet, si puterea, si-au asigurat intrarea pe langa Patriciu-PNL - care "s-a lasat" si el pacalit de agenti dubli ca Plesu secondat de tutarul Marius Oprea. Dinescu, mai parsiv, sta la mijloc. Prin sprijinul asigurat din partea KGB, actualul FSB, el reuseste sa intre si la Cotroceni si la Victoria, cu acelasi tupeu.
Chestiunea este ca de data asta se pare ca nu le va mai merge atat de usor. Sunt prea multi cei care le stiu trecutul ca sa nu le anticipeze intentiile de viitor. In plus, nu-si mai pot ascunde mizeriile sub pres. De exemplu, ultima escapada din sfera "Stiintei turnatoriei" patronata de ICR ca si aventura artistica a poneiului roz se vor reflecta ca un scuipat uscat pe imaginea presedintelui Romaniei, care este si Presedintele de Onoare al ICR. Tacerea lui Basescu fata de aceste scandaluri condamnabile nu face decat sa-l ingroape si mai tare in "padurea de falusuri" si sub "proiectilele de sperma" - extrase din Comunicatul ICR New York semnat de Cristi Neagoe, protejatul lui HR Patapievici - de pe Planeta pe care se cred intelectualii rosii.
Ma intreb foarte serios daca ii spune cineva lui Basescu in ce rahat "intelectual" se scalda, ca eu unul m-am saturat sa-mi bat gura degeaba. Intr-un editorial din 1 martie 2007 - Profitorul tuturor regimurilor - si nu numai in asta, ci si in alte luari de pozitie, ii explicam lui Basescu ca alaturarea cu astfel de personaje s-ar putea, intr-o zi, sa-l duca la o vizibila cadere de incredere publica. Atat avocatii cat si criticii lui Basescu, daca se uita la cei patru ani trecuti vor fi intrebati, respectiv, se vor intreaba, la bilant: ce a ramas din ei pentru tara, pe ce fapta buna putem pune degetul, care este actul care va ramane in istorie din derularea acestor ani turbulenti? Intrebare pe care mi-o pun si eu fara a putea gasi un raspuns...
Tutarii de serviciu vor sari desigur sa spuna: "condamnarea comunismului"!, care a produs ulterior si "Raportul final", asumat recent de Basescu, integral, intr-un discurs de la ICR (desi ma indoiesc sincer ca a citit cele 900 de pagini ale caramizii putrede de la Humanitas). Din nefericire pentru Basescu, asa zisul "Raport final" e un bors ideologic de tip kominternist care n-are nimic de-a face cu istoria si de pe seama caruia se va alege - dupa cum l-am prevenit dealtfel - inclusiv cu procese penale si civile, urmare a falsificarilor grosolane ale trecutului realizate de brigada Tismaneanu. Iar initiativa lui Valeriu Stoica si a cooperativei de papagali, de a "reinventa" dreapta, "neoconservatoare" (a se citi neo-kominternista), "anticomunista", din buda GDS din fundul curtii PCdR, este la fel de ridicola, mai ales ca atenteaza inclusiv la pozitia lui Basescu de lider al PDL. Basescu mai are putin timp sa se scuture de acesti paduchi care au transformat suferinta reala a rezistentei anticomuniste romanesti intr-o adevarata "afacere a anticomunismului". Pana nu va fi prea tarziu...

Valentin Stan, efervescentul critic atat al Cotroceniului cat si al Palatului Victoria (de MAE nu mai vorbesc), ii face o favoare lui Basescu, si ii explica si el - in stilul lui - cum acesti intelectuali rosii il vor duce la pierzanie. Si sa nu sara deontologii ca Stan lucreaza la "Felix", ca tot de la el si-a luat salamul gros de la casierie si "profesorul" Tismaneanu, inainte de a o face de la Vantu si, apoi, Ringier, caruia ii cade acum rau de tot Evenimentul Zilei, ideologizat excesiv de aceeasi gloata adunata in asa-zisul "Senatul EvZ".

România, Băsescu şi "intelectualii" lui
30/08/2008
vezi toate articolele scrise de Valentin Stan

S-a spus adesea, în ultima vreme, că scandalul măgarului cu svastica pe fund ar fi un complot pentru a-l deposeda pe Băsescu de sprijinul grupului Patapievici, aşa-zisul "intelectual" al expoziţiilor cu falusuri expuse spre "glorificarea" culturii române, la New York! Mă tem că este puţin "invers"! Eu nu vreau să-l despart pe Băsescu de Patapievici! Dimpotrivă! Îi vreau împreună şi alături de PD-L şi de Boc, cel care i-a luat apărarea public acestui "patibular" (termen alocat de diletantul fastidios tuturor românilor, în Politice). Şi, credeţi-mă, dragii mei, îi voi face pe Boc şi pe Băsescu să deconteze la greu, în campania electorală, asocierea cu acest ipochimen născut în apostazia românismului ca într-un scuipat!
M-am cam săturat să primim lecţii de cultură de la nişte indivizi "neterminaţi" intelectual, cu lecturi dezordonate, din care sînt capabili doar să recite citate, pentru a epata pidosnic grămada de neisprăviţi de la galeria culturii române. Povesteam în articolul precedent despre un "băiat", Andrei Cornea, cu grai bolovănos şi slova tristă ca o piatră de moară, care şi-a descoperit ceva vocaţie anodină în lumea lui Platon.
Lume pe care crede că o înţelege. Şi eu l-aş fi înţeles, bietul de el, dacă nu s-ar fi apucat să istorisească în "22" despre "istericalele" mele, care nu pot păcăli Comisia Europeană, despre justiţia română, despre Morar, DNA şi PNL în dilemă, toate sub egida UE. Ca să vezi! Un "european", coborît din Republica lui Platon!Cum se face, atunci, că nu ştie, tot "slugărindu-l" pe Preşedinte, că cea mai mare insultă pe care o poţi aduce unui om de stat, într-o democraţie europeană, este aceea că este un "populist"? Orice dicţionar de gîndire politică vă va spune că sensul peiorativ al termenului (singurul uzitat în politica de azi) trimite la demagogie şi la înrolarea ignoranţei pentru a minţi electoratul! Trimite la moartea democraţiei! Pînă şi Băsescu ştie asta, de vreme ce afirmă: "Aş spune că evit atitudinile populiste"! Şi mai zice: "Deci, departe de mine ideea de a fi populist"! (cf. comunicat oficial, Traian Băsescu, la "Cafeaua cu sare", Antena 3, 25 decembrie 2006).
Din dorinţa de a-l ajuta pe Băsescu să depăşească referendumul ce urma suspendării sale de către Parlament, "intelectualul" Cornea îl definea pe Preşedinte, unde credeţi? În Le Figaro, din 19 mai 2007 ("Le sort du president roumain dans les urnes"): "Este un populist (c’est un populiste), dar, în România, o anumită doză de populism este indispensabilă pentru a pune capăt legilor de excepţie, care garantează imunitatea şi privilegiile oligarhilor. Statul trebuie să fie neutru!".
Aţi înţeles ceva? Populism contra "legi de excepţie"? Care "legi de excepţie" sînt biruite de populism într-o democraţie? Să ne mirăm că Liberation, din 21 mai 2007, spunea la fel? ("Politicien aux accents volontiers populistes, Traian Basescu se veut le champion de la lutte contre la corruption").
Ăştia-s "intelectualii" tăi, Băsescule? Atunci, plăteşte pentru ei, băiete!

Vezi si
Toţi oamenii Preşedintelui şi cam toţi…Obrăznicia şi suficienţa, adesea altoite pe ingredientul bizar al unei inteligenţe de limită, croite, altminteri, din titluri academice (ciudat, nu-i aşa?), pot defini astăzi o categorie de "intelectual" aparte. "Băiatul" trăitor din sinecure, pe bani publici, "cărturarul" care mai publică şi el o carte, pe undeva, din banii arondaţi cu generozitate pentru "ai noştri" sau chiar "deontologul" pătruns de cerneala editorialului "scurs" în pagina slinoasă a "oficiosului" de dimineaţă! În care combate cu arţag pe "duşmanii" Preşedintelui! Sau diplomaţi împopoţonaţi cu "vaste" cunoştinţe de patristică, dar lamentabili în a coordona negocierea tratatelor mizeriei noastre externe, de tipul unui "băiat", Baconschi, produs din "jacuzzi" (asta nu-i gluma mea, ci a MAE, a SIE sau a presei; cf. Ziua, 16 august 2007) tocmai pe postul de ambasador la Paris!...

Dom’ Băsescu, mai "e" intelectuali, bre? Nişte "băieţi" cu pompa de cultură vîrîtă, hiperbolic, în "svastica de sub fund" (a poneiului roz, evident), au hotărît că trebuie să ciugulească banul public, sub "decretul" că au mai mult …lie Faure în bibliotecă decît românul "intolerant, xenofob, violent şi laş, retractil, agitat şi abulic". Adică, un "popor de grobieni"! "Odată ce te-ai dezgustat de el", "nu îţi mai poate face nici măcar milă", după cum îl caracterizează Patapievici, în "Politice"! Acest Horică fără Frică a fost "fătat" vătaf peste "mizeria" culturală, picurată teluric în creierul acestui Anteu, cu numele Băsescu, ce-şi trage tăria, aidoma gigantului antic, din "ţărîna" doctă a "eroului" Patapievici! Ăsta dă cu Institutul Cultural Român (ICR) în capul tuturor acelora care nu înţeleg că svastica este o marfă vandabilă pe piaţa culturală americană (prin expoziţia ICR de la New York)! Deunăzi, Pleşu...

"Nu înţeleg nimic din arta plastică"?"Înţeleg că un "băiat" din gaşca lui Patapievici, de la Institutul Cultural Român, are anumite afinităţi cu urina, ambiţionînd să refacă, pe banii contribuabilului român, ce au pierdut americanii la New York, din "moştenirea" lui Duchamp. Un fel de înfrăţire fenomenologică a omului cu urina! Foarte bine reflectată de faimoasa expoziţie organizată de Centrul de la New York, pe banii noştri. Sigur, Duchamp era genial, chiar şi fără "pisoar", ceea ce nu se poate spune despre Patapievici fără Pleşu! ...

Alina, "la staţia Lukoil, altfel goală"! Ai încercat şi la Shell? Doamne, Alinuţa, tu realizezi că, după isprava asta, ruşii or să creadă că fenomenul Tunguska a avut efecte în România? ...

Azi. Interviu cu seful SRI, George Maior. In curand, in ZIUA. Si despre UM 0110

Jurnalul National: Lista lui Talpeş sau unde ne sînt trădătorii

Jurnalul National publica opinia lui Razvan Belciuganu despre scandalul Talpes-Magureanu-KGB

Fostul director al SIE şi şef al Administraţiei Prezidenţiale, generalul Ioan Talpeş, a afirmat la emisiunea Andreei Creţulescu de la Realitatea TV că are o datorie faţă de fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu. Adversitatea dintre cele două capete doldora de secrete postrevoluţionare a fost de notorietate în epoca în care cei doi conduceau serviciile de informaţii ale României. Însă săptămîna trecută ne-a fost dat să auzim că subordonaţii lui Virgil Măgureanu l-au prins în flagrant pe cuscrul de la acea vreme al lui Ioan Talpeş cum mijlocea o relaţie nepotrivită cu un "grup de dependenţă clar estică". Adică, pe şleau spus, cu spioni ruşi. Cuscrul lui Ioan Talpeş, generalul Constantin Silinescu, a fost fotografiat de ofiţerii SRI, iar dovezile au fost prezentate preşedintelui României.

Dar dezvăluirile lui Ioan Talpeş nu s-au oprit aici. Dacă Virgil Măgureanu a spus că agenţii Moscovei care au acţionat în România pînă în decembrie 1989 au fost neutralizaţi, Ioan Talpeş a nuanţat lucrurile şi ne-a oferit cheia la multe dintre enigmele României de tranziţie. Aşadar, fostul şef al SIE a spus că agenţii Moscovei au fost, "în parte", neutralizaţi şi mulţi dintre ei au fost preluaţi de serviciile occidentale de informaţii. Foarte probabil, păstrînd aceleaşi coordonate, şi agenţii valoroşi ai Securităţii au fost preluaţi de occidentali.

Aşadar, un fost şef de serviciu de informaţii lasă să se vadă puţin dincolo de cortina secretelor, unde există o tîrguială de nedescris pentru controlul agenţilor, cam ca la piaţă. Principiul de bază al serviciului de informaţii este să nu scape din mînă spionul din reţeaua sa, pentru că imediat acesta va fi luat în grijă de alte servicii care sînt pe fază. Este limpede faptul că un agent care a lucrat pentru URSS nu s-a predat de bunăvoie serviciilor occidentale. Şi chiar dacă ar fi făcut-o şi şi-ar fi pus cenuşă în cap era la mîna acestora. Strîns cu uşa, a trecut puntea ideologiilor, pentru a rămîne în viaţă şi pentru a fi pe mai departe în fruntea bucatelor. Pentru că agenţii unui serviciu de informaţii cu adevărat redutabili sînt cei care au influenţă în decizia politică a ţării în care acţionează.

În lumina celor afirmate de Ioan Talpeş nu poţi decît să te întrebi cine ne conduce, de fapt? Dacă, să spunem, un mare demnitar occidental îl sună pe unul de-al nostru şi-i spune, de la obraz, să dea în construcţie Reactorul nr. 5 al Centralei Nucleare de la Cernavodă firmei din ţara lui, cum va reacţiona acesta? Nu poţi să condamni nici un serviciu de spionaj că încearcă să ajungă, prin orice mijloace, la vîrful României, conform cazului de faţă. Nu poţi să condamni nici serviciul rus, nici pe cel american, nici pe cel englez, nici serviciul german sau francez, nici serviciul italian, nici serviciul israelian, nici pe cel chinez sau spaniol că îşi urmăresc interesele financiare, comerciale, militare, culturale. Serviciile de spionaj nu au morală şi nu judecă faptele după sentimente. Sînt întocmai precum corporaţiile, orientate spre rezultate şi profit.

Privind întregul tablou, rezultă că, în România, îndemnurile unor politicieni de-ai noştri şi ale unor autonumiţi lideri ai societăţii civile pentru schimbare, pentru omul cel nou capitalist, pentru asanarea morală n-au fost decît gargară.

Nu-şi va dori în veci un agent al Moscovei, politruc pe vremea regimului comunist sau director pe la vreo uzină, care poate că a ajuns pînă şi în Colegiul CNSAS şi în Parlament, să scotocească arhivele. Pînă la urmă, acesta-i obiectul şantajului asupra sa exercitat de serviciile occidentale. În ziua de astăzi sînt înfieraţi cu mînie proletară foştii agenţi de rangul cinsprezece ai Securităţii, pentru că aceia importanţi nu sînt de găsit, dar foştii agenţi de primă mînă ai Moscovei sînt curaţi ca lacrima. În felul acesta se poate explica faptul că negocierile importante pentru România, gen privatizări de combinate siderurgice, de companii petroliere şi energetice, de cîte şi mai cîte întreprinderi, au fost purtate peste capul ţării noastre, iar unii demnitari români n-au fost decît pioni ce-au executat ordinele noilor sau mai vechilor stăpîni.

Apelul transmis românilor este că mantaua de vreme rea ţi-o oferă doar o mare putere şi că demnitatea şi coloana vertebrală sînt doar pentru cei visători, iar trădarea îţi deschide uşa pentru putere şi bogăţie, indiferent de regim. Tot aşa, deducem din dezvăluirea lui Ioan Talpeş că astăzi lucrurile sînt astfel interpretate: a fi spion occidental este de bine. Acum 20-30 de ani, pe vremea comunismului, a fi spion rus era de bine, că nici măcar secreta unitate anti-KGB nu putea face nimic. Ce se mai schimbă timpurile, iar personajele şi odraslele lor, şantajate, cumpărate sau închiriate, nu!

de Razvan Belciuganu

27/08/2008

Vezi si

The List of Talpes or where are our traders

Presa de limba germana nu-l iarta pe Patapievici si "Stiinta turnatoriei" ICR. Hoisie il turna pe Dan Petrescu la Securitate ca citeste Mircea Eliade

In timp ce presa de la noi pare sa fi amortit - cu exceptia palpitatiilor muschiului din gura stipendiatilor ICR - presa elvetiana trateaza afacerea ICR cu toata seriozitatea, observand duplicitatea lui Patapievici. Acum, scuzati, dar tinand cont de mediul plin de turnatori in care s-a format, ce altceva ar fi putut sa ajunga, decat un "Homuncul recent"?...

Neue Zürcher Zeitung: Stiinta turnatoriei - Schwellenkunde
Das Erbe der rumänischen Securitate – eine Berliner Affäre streut Salz in «offene Wunden»

Die rumäniendeutschen Schriftsteller Herta Müller und Richard Wagner haben gegen die Teilnahme von namhaften rumänischen Intellektuellen an einem Berliner Sommerkurs Protest eingelegt. Diese arbeiteten einst für die Securitate. Der Fall wirft ein Licht auf die zögerliche und mangelhafte Aufarbeitung der kommunistischen Vergangenheit in Rumänien.
Eine jähe Welle der Empörung nicht nur innerhalb der rumänischen Diaspora in Deutschland haben die angesehene, aus dem rumänischen Banat stammende deutsche Schriftstellerin Herta Müller und ihr Landsmann Richard Wagner mit ihrem Protest gegen die Teilnahme von Sorin Antohi und Andrei Corbea-Hoisie an einer Sommerschule im Berliner Rumänischen Kulturinstitut (ICR) wegen deren Kontakten zur rumänischen Securitate (Staatssicherheit) ausgelöst. «Das ICR in Berlin ist das Schaufenster Rumäniens in Deutschland – und es präsentiert sich als Schaufenster einer Vergangenheit, die nicht vergeht. Wer übernimmt dafür die Verantwortung?», fragt Müller und verbindet das angenommene Versagen der Institution mit dem derzeitigen kritischen Zustand Rumäniens, wo nicht nur im kulturellen Bereich fast zwanzig Jahre nach der Wende nur «verstrichene Zeit und so viel vertane Chancen» zu konstatieren seien. Wagner weist auf den fatalen Hang zur Wiederholung der bereits in kommunistischer Zeit betriebenen Formen des «Kulturaustauschs» hin, «des Dialogs zwischen Ost und West», als Tagungen unter ähnlich einfallslosen Titeln wie dem der Berliner Sommerschule «Deutschland und Rumänien. Akademische, kulturelle und ideologische Transfers» ihre eigentliche Sprengkraft nicht entfalten durften.
Unangenehme Fragen
Herta Müllers offener Brief war an Horia-Roman Patapievici gerichtet, den Direktor des Bukarester ICR und damit Verantwortlichen für die rumänischen Kulturinstitute im Ausland. In seiner Antwort stützt dieser sich auf zwei Positionen: Einmal existiere in Rumänien keinerlei rechtliche Handhabe, die Teilnahme zu verbieten; zum anderen hätten gerade die deutschen Mitveranstalter – darunter der Essener Historiker Jörn Rüsen – auf einer Teilnahme auch der beiden umstrittenen Geisteswissenschafter bestanden. Daraufhin meldete sich Ernest Wichner, Leiter des Berliner Literaturhauses und ebenfalls emigrierter Banater, zu Wort und wies darauf hin, dass Patapievici als Direktor doch die Verantwortung für die Teilnehmerliste an Veranstaltungen des ICR trage und entsprechend verfahren könne. Dem widerspricht allerdings der in den USA lehrende Politikwissenschafter Vladimir Tismaneanu mit Hinweis auf die in Rumänien unterschiedliche juristische Situation.
Nach dem steilen Wellenkamm der Empörung über den Fall der Berliner Sommerschule ergeben sich weitere unangenehme Fragen, aber auch Anlass zur Reflexion und Überprüfung von Standpunkten. Während aus deutscher Sicht die Bewertung der Spitzeldienste für eine Geheimpolizei in einer kommunistischen Diktatur weitgehend geklärt scheint, wird in Rumänien vielfach von der «offenen Wunde» gesprochen, die die zögerliche und mangelhafte Aufarbeitung der Securitate-Akten nach deutschem Vorbild in einer eigenen Behörde (CNSAS) verursacht und in die die Aufregung um die Berliner Sommerschule Salz gestreut hat.
Die beiden hier in Frage stehenden Fälle sind bereits vielfach diskutiert worden. Antohi war schon mit neunzehn Jahren inoffizieller Securitate-Mitarbeiter in der damaligen Dissidentenszene der Universitätsstadt Iasi, sah sich selbst aber in einer öffentlichen Erklärung auch als von der Securitate Verfolgter. Sein Werdegang wird allerdings des Weiteren durch seine akademische Hochstapelei – er behauptete unzutreffenderweise, ein Doktorat der Universität Iasi zu besitzen – in ein höchst schillerndes Licht gerückt, das zumindest die Geheimniskrämerei des Mitveranstalters Jörn Rüsen bezüglich der Gründe seines Insistierens auf Antohi als einen der Co-Direktoren der Sommerschule mit Fragezeichen versieht. An Wichner schrieb Rüsen, wie die «FAZ» erfuhr, den Satz: «Natürlich gelten die moralischen Standards, aber man sollte sie kontextspezifisch und das heisst unter Erwägung der jeweiligen Umstände ins Spiel bringen.» Für einen deutschen Ordinarius ein merkwürdiges Mass an Verständnis angesichts der Standards der rumänischen Universitätslandschaft, in der Plagiat und Diplomverkauf vielfach nicht einmal «moralisch» in Frage gestellt werden.
Rücktritt unter Schock
Die offenen Fragen hinsichtlich seiner Vergangenheit hat Corbea-Hoisie im Gegensatz zu Antohi bisher nicht thematisiert. Als er 2006 von seinem Posten als Botschafter in Wien zurücktrat, sprachen einige von dem Schock, den diese «Enttarnung» durch die CNSAS in der akademischen Welt von Iasi auslöste. In den Zirkeln der Dissidenten des nordostrumänischen Universitätszentrums war hingegen bereits seit längerem von einer möglichen Mitarbeit des international angesehenen Germanisten die Rede. Die ihm hauptsächlich zur Last gelegte Aktivität sei die Ausspitzelung und Anschwärzung der zentralen Gestalt der «Iasier Gruppe», des Literaturkritikers Dan Petrescu, Anfang der achtziger Jahre gewesen, als Hoisie nach einer Durchsuchung bei den Dissidenten den Direktor der Zeitschrift «Dialog», Alexandru Calinescu, ablöste und bis 1989 durchaus regimekritische Autoren zu Wort kommen liess.
Die CNSAS hielt fest, Hoisie habe bei der Securitate Petrescu als einen Literaturkritiker dargestellt, der zunehmend den der faschistischen «Eisernen Garde» der Zwischenkriegszeit nahestehenden Autoren wie Eliade und Cioran zugeneigt sei. Petrescu äusserte sich nach der Veröffentlichung der CNSAS, dass er bereits vor 1989 geahnt habe, wer die Securitate über ihn informiert hatte, und keine Informationen in diese Richtung mehr habe fliessen lassen. Öffentliche Angriffe auf Hoisie gab es in Iasi aus Dissidentenkreisen keine. Die vorherrschende Form der Auseinandersetzung mit der Vergangenheit stellt in der wortreichen rumänischen Öffentlichkeit immer noch das Schweigen dar – auf beiden Seiten.
In der bisherigen Atmosphäre des Misstrauens haben Gerüchte ihre zweischneidige Funktion erfüllt. Wo während des kommunistischen Regimes jede schriftliche Nachricht gefährlich war, gewann die mündliche Mitteilung durch vertrauenswürdige Personen hohe Bedeutung. Auf diese Weise wurde auch das widerständige Wissen über gesellschaftliche Vorgänge transportiert – immer gefährdet durch die andere Variante der Fama, die absichtlich gestreute falsche Behauptung mit dem Ziel des Rufmords. So bleibt bis heute die Öffentlichkeit weitgehend ausgeschlossen von den wirklichen Hintergründen der Vorgänge innerhalb der Iasier Dissidenten- und Intellektuellenszene der achtziger Jahre und ihren individuellen Verstrickungen und Schuldzusammenhängen. Nun hat Hoisie angekündigt, durch die Veröffentlichung einer Gegenrede auf die Anschuldigungen zu reagieren.
25 August 2008

ICR, un „cuib“ de securisti?

De unde si pânã unde fusese Dionis Patapievici detinut politic în România comunistã?!? Unde sunt cele trei-patru cãrti scrise „sub Ceausescu“? Oare nu s-a gãsit nici o editurã care sã-i publice domnului Patapievici „literatura de sertar“?

Recentul scandal legat de „securistii“ invitatati sã conferentieze la scoala de varã „Germania si România: Transferuri academice, culturale si ideologice“, organizatã între 19-25 iulie 2008 de Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu“ din Berlin, dovedeste haosul deplin pe care l-a instaurat Horia-Roman Patapievici în institutie. Încã o datã, „intelectualul cu papion“ ne-a arãtat cât de duplicitar este, schimbându-si opiniile anti-comuniste în functie de interesele gãstii pe care si-a creat-o, pe banii statului, la ICR.
Dacã în decembrie 2006 tipa de la balconul Parlamentului sã „luãm act“ de faptul cã tinerii peremisti vor sã-l cotonogeascã, pe el, moralul, care condamnase comunismul prin semnãtura pusã pe „Raportul Tismãneanu“, sãptãmânile trecute nu mai era la fel de vehemnt împotriva „fostilor“. si-a dat arama pe fatã cu ocazia scandalului provocat de scrisoarea deschisã a Hertei Müller cãtre directorul ICR, apãrutã în ziarul „Frankfurter Rundschau“ pe 17 iulie, în care scriitoarea germanã de origine românã îi reprosa lui Patapievici iresponsabilitatea de care dã dovadã în gestionarea imaginii României în strãinãtate, prin promovarea unor oameni compromisi ca urmare a relatiilor din trecut cu Securitatea: „Dupã cum reiese din programul Institutului Cultural Român, vor veni la „Academia de varã“ a ICR Berlin în aceasatã lunã Andrei Corbea-Hoisie si Sorin Antohi. Antohi este chiar «directorul» acestui colocviu. Este scandalos faptul cã România se prezintã în Germania cu aceste douã persoane care pe timpul dictaturii au lucrat cu Serviciul de Securitate român“.

În fata acuzelor scriitoarei nominalizate la Premiul Nobel, Horia-Roman Patapievici s-a trezit dintr-o datã adeptul partialitãtii în culturã, sustinând în douã articole publicate în „Evenimentul Zilei“ cã ICR nu este un „jandarm al ideilor“: „De când conduc aceastã institutie (ianuarie 2005), ICR nu a manifestat nici un fel de partizanat, nici politic, nici ideologic, nici artistic, nici amical si, as adãuga, nici moral. Dimpotrivã, a observat o strictã neutralitate: dovadã evantaiul extrem de larg de artisti si formule artistice, care a caracterizat programele sustinute de ICR“ („Evenimentul Zilei“, 22 iulie).

Asta-i bunã! Horia-Roman Patapievici manager cultural, nu instigator la izolarea scriitorilor care au activat înainte de 1989! Sã fim seriosi, râd si curcile, vorba tãranului român. Fãcând o rotatie de 180 de grade fatã de vechile principii, Patapievici este dispus acum sã-i ierte pe „turnãtorii la Secu'“ de toate pãcatele, desi pe când era membru al Colegiului CNSAS tuna si fulgera împotriva lor: „Ce facem cu informatorii care nu sunt de resort penal? Informatorii care nu ocupã functii oficiale în stat si care si-au recunoscut colaborarea cu Securitatea (de bine de rãu ori total; cu demnitate ori ba; deschis ori piezis; sincer ori arogant; etc.)? Le restrângem drepturile? Îi discriminãm social? Îi trimitem la „munca de jos“? Îi izolãm? Dacã sunt scriitori, le interzicem dreptul de semnãturã? Ce trebuie sã le facem, noi, virtuosii, lor, pãcãtosilor?“ („Evenimentul Zilei“, 24 iulie).

Oare ce comentariu ar fi avut Horia-Roman Patapievici dacã cel pus la zid de Herta Müller ar fi fost un inamic al lui Traian Bãsescu si nu prietenul dumnealui, Sorin Antohi? Ar fi fost la fel de tolerant, de „open minded“? Dupã cum era logic, nici un intelectual serios nu s-a aruncat sã-l ia în brate pe Patapievici în acest scandal, având în vedere ciudata flexibilitate a opiniilor dumnealui despre Securitate.

Ca sã nu-si lase prietenul singur la ananghie, Vladimir Tismãneanu s-a grãbit sã-i ia apãrarea din America, printr-un editorial publicat tot în „Evenimentul Zilei“ (30 iulie). Asemenea directorului ICR, Tismãneanu a fãcut stânga-mprejur fatã de „principiile morale“ expuse în „Raportul de condamnare a comunismului“ din 2006, considerând cã fostii delatori nu sunt chiar asa de rãi, dacã-i sunt prieteni apropiati, ca Sorin Antohi, spre exemplu. „Ce putem spune despre oameni care se bucurã de recunoastere stiintificã internationalã, precum Sorin Antohi ori Andrei Corbea-Hoisie?“, se lamenta Vladimir Tismãneanu în respectivul articol.

Care „recunoastere stiintificã internationalã“, când Antohi a fost dat afarã de la CEU Budapesta cu un sut în dos, pentru cã-si falsificase CV-ul? Tismãneanu nu s-a oprit aici, relatându-si mai departe opiniile despre cum ar trebui sã functioneze ICR-ul. „Culmea“, tocmai dupã descrierea fãcutã de Horia-Roman Patapievici în editorialul din 22 iulie: „În functie de reguli de competitie academicã, nu pe bazã de biografie politicã... Nu cade în sarcina ICR sã-i elimine (pe fostii informatori, n.n.) din competitie. ICR nu este tribunal moral“. Ciudate fraze, dacã ar fi sã lecturezi concluziile „Raportului Tismãneanu!“. Însã, pentru a-l apãra pe Patapievici, meritã sã-ti ignori propriile „expertize“, plãtite cu fonduri „la discretie“ din bugetul statului de cãtre Traian Bãsescu! Este totusi destul de grav cã „formatorii de opinie“ din domeniul cultural au tãcut în acest scandal, fie cã s-ar fi exprimat pro sau contra lui Patapievici. România nu mai este sub „regim criminal comunist“, intelectualii putându-se exprima liber fatã de orice problemã. Se tem oare cã domnul Patapievici le va închide robinetul la anumite fonduri publice pe care Traian Bãsescu i le-a pus la dispozitie în 2005, prin numirea la conducerea ICR?

Intervievatã de „Jurnalul National“ pe tema „scrisorii deschise“, Herta Müller a atins si problema pasivitãtii intelectualilor fatã de problemele actuale ale României: „Ce fac intelectualii din România? De la mine trebuie sã aflati ce trebuie fãcut? Întrebati-i pe ei! Cãrtãrescu, Nora Iuga, sunt zeci de persoane care au un nume în viata publicã. Uitati, Caramitru – si el a venit la Berlin si recitã poezie în cadrul Academiei de varã. si minunatul Johnny Rãducanu a venit. Dar de ce vin cu astfel de persoane? De ce nu-i deranjeazã pe ei asta? Întrebati-i pe ei! Situatia este cã eu trebuie sã mã explic, în timp ce ceilalti pe care nu-i intereseazã n-au nici un fel de pãrere si nu-i întreabã nimeni nimic. Pentru România este o normalitate situatia în care se aflã. Nici nu-si dã seama cã nu este cum trebuie. Cã românul s-a obisnuit iarãsi sã se fereascã. Nu va dura mult si iarãsi vor trãi cu frica-n sân! Cã ãstia se orienteazã. Nu stau unde sunt, merg mai departe...“.

Privitor la puterea de orientare a unor „smecheri culturali“, Horia-Roman Patapievici poate fi desemnat campion al categoriei. Putini îsi mai aduc aminte cum si-a fãcut fiul cominternistului Dionis Patapievici intrarea în „lumea bunã“ a intelectualitãtii „anticomuniste“ dupã 1990.

Jurnalul Monicãi Lovinescu face câteva lãmuriri în acest sens, însã dezvãluie si fraudele grave la care a apelat „omul cu papion“ pentru a fi bãgat în seamã! La 8 noiembrie 1992, rãposata Monica Lovinescu noteazã: „...A doua surprizã cu tânãrul Patapievici, care vine luni seara sã cinãm împreunã. V. îl descoperise cu înmãrmurire în „Contrapunct“ – mai ales prin eseurile sale despre Cioran si Eliade. Culturã extinsã, talent, originalitate. Îl credeam dupã texte estetizant si important. Existau riscuri sã fie chiar infatuat. Si deodatã descoperim un tânãr (are 35 de ani si pare cu vreo 10 mai putin) simplu, emotionant si emotionat, apropape patetic, care vorbeste de tatãl sãu iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlã de Murfatlar s-o bem împreunã în amintirea acestui tatã mort fãrã sã-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut. Pare un adolescent vulnerabil. E fizician si a sosit la Paris cu o bursã de douã luni. A scris vreo trei-patru cãrti. Stau în biblioteca lui sub formã de dactilograme legate si sub Ceausescu n-a încercat sã publice. Îl împingem spre „Humanitas“ si-i vorbim lui Liiceanu, entuziasmându-l. Pe V. si pe mine ne „entuziasmase“ calitatea lui intelectualã. Acum suntem sensibili la calitatea lui umanã“.

Frumoase cuvinte, însã emotia pe care le-a provocat-o Patapievici celor doi exilati români la Paris avea la bazã o mare minciunã! De unde si pânã unde fusese Dionis Patapievici detinut politic în România comunistã?!? Unde sunt cele trei-patru cãrti scrise „sub Ceausescu“? Oare nu s-a gãsit nici o editurã care sã-i publice domnului Patapievici „literatura de sertar“? Dupã ce a fost lansat pe scena publicã de cãtre Monica Lovinescu, Patapievici a dus-o din bine în mai bine, ajungând astãzi sã le râdã în nas scriitorilor de meserie, de pe pozitia sa de fizician. „Entuziasmat“, Gabriel Liiceanu si-a pus la dispozitie tot arsenalul pentru a-l face pe Horia-Roman Patapievici „simbolul“ ge­neratiei scriitoricesti post-comuniste – relatiile, editura, strategiile mediatice (la începutul anului 1995, ziarele „de atitudine“ scriau cã Securitatea este pe urmele publicistului „anti-pedeserist“ Patapievici, încercând sã-l intimideze ca pe vremea „odiosului regim“ – nu s-a dovedit nimic real!).

ILARION TIU

http://www.revistacultura.ro/

http://ilariont.blogspot.com/

Augustin Buzura raspunde plin de tact istericalelor lui HR Patapievici: Despre rentabilitatea diplomatiei culturale

O Scrisoare deschisã adresatã Dom­­nu­lui Nicolae Vãcãroiu, pre­se­dintele Senatului Româ­niei, de cã­tre dl H.-R. Patapievici, mã obligã sã fac unele precizãri pe mar­ginea expozitiei, atât de mediatizate si atât de penibile, a grupului Zacusca Senzual organizatã de I.C.R. Trebuie sã spun cã mã aflam la New York în zilele în care a început scandalul legat de poneiul roz, dar, în ciuda zarvei iscate din cauza svasticii, a menorei si a unor simboluri crestine defãimate, nu m-am dus sã vãd expozitia. „Du-te, totusi, m-a sfãtuit un bun cunoscãtor al obiceiurilor dâmbovitene, cãci pânã la urmã, în caz de insucces, tot vechea conducere va fi vinovatã, împreunã cu minerii, comunistii, cei ce au tras în noi si asa mai departe“. „Dacã de patru ani actuala conducere a ICR nu a reusit sã se elibereze de aceastã obsesie, înseamnã cã e foarte trist!“ i-am rãspuns, dar, spre uimirea mea, nici chiar din scrisoarea pomenitã nu puteam lipsi! La I.C.R. toate sunt foarte curate, nimeni nu furã, nimeni nu-si „sponsorizeazã“ din greu prietenii si lãudãtorii, nimeni nu se face de râs peste hotare pe banii patriei, singurele pierderi din întreaga istorie a institutiei sunt cele din epoca subsemnatului! Acestea, spune semnatarul scrisorii, sunt „rezultate în urma plasãrii pe piatã a publicatiilor ICR., între care, revistele Dilema si Cultura. Aceste debite dateazã din perioada anterioarã anului 2005, când la conducerea Institutului se afla domnul Augustin Buzura, astãzi un apropiat al posturilor de televiziune ale grupului de presã Intact (îndeosebi Antena 3), care si-a fãcut o veritabilã obsesie din ponegrirea constantã a ICR.“

Sigur, s-ar putea spune câte ceva despre folclorul care circulã prin zona Curtii de Conturi în legãturã cu cei ce urmeazã sã facã verificãrile firesti la ICR. De ce si-or fi luând concedii medicale unii dintre cei trimisi acolo în control? Oare de ce se spune cã nimeni n-are chef sã-si facã datoria la aceastã institutie atât de curatã? Desigur, e folclor, dar pentru cã el existã, îl amintesc si eu. Cât despre pagubele amintite... Am vãzut nume­roase documente ale Curtii de Conturi în care se scria negru pe alb cã nu datoram absolut nimic statului. Dacã actele respective nu se mai gãsesc la sediul ICR, ele se pãstreazã cu sigurantã la Curtea de Conturi. În privinta publicatiilor: Dilema a plecat cum a plecat, iar revista Cultura a fost desfiintatã cu grãbire. Ca lucrurile sã fie foarte limpezi, a apãrut nu demult – sponsorizatã cu aproape 32 de mii de euro –, revista Aooleu a grupului Zacusca Senzual. Oare s-a mai pus si în cazul acesteia problema rentabilitãtii? Dar adevãrul e cã ea exprimã mult mai bine altitudinea si profunzi­mea gândirii celor ce difuzeazã astãzi cultura românã peste hotare. În legãturã cu apro­pierea mea de grupul Intact, si în special de Antena 3, nu vãd ce mi s-ar putea reprosa. Antena 3 este cel mai bun post de stiri, cu cei mai buni profesionisti, multiplu premiati.
Sã mã fi „apropiat“ de altii, mai slabi? În rea­litate, acest post de televiziune nu a fãcut decât sã comenteze oportunitatea prezentei la New York, sub egida unei institutii românesti, a unor exponate de un gust îndoielnic. Dl Patapievici a fost, de altfel, invitat sã îsi sustinã punctul de vedere. Nu a profitat de sansa ce i s-a oferit, poate si pentru cã, de fapt, asemenea gafe nu puteau fi apãrate, cu toate trimiterile la Brâncusi, Picasso etc. S-a vãzut cã agresivitatea nu mai impresioneazã si nu mai intimideazã pe nimeni. Regret, desigur, cã a trebuit sã fac aceste precizãri. Cu atât mai mult cu cât capitolul ICR îl so­cotisem pentru totdeauna încheiat. Am pãrãsit institutia convins cã în minunatul nostru spatiu geto-dacic nici un gând nu poate fi dus pânã la capãt. Deocamdatã nu vreau sã privesc în urmã decât în romane. În ultimii patru ani, desi erorile ICR si nerespectarea legii erau, pentru noi, cei ce lucrasem acolo, mai mult decât evidente, nu am fãcut decât sã rãspundem atacurilor ce veneau din partea noii conduceri. Faptul cã, nu o datã, inclusiv în cazul poneiului roz, suporterii de serviciu de la publicatiile arondate unui grup de interese bine consolidat nu au pierdut nici un prilej sã facã trimi­teri la „epoca Buzura“, m-a obligat sã intervin. Sigur este cã, în „epoca“ respectivã, Centrele Cultu­rale românesti din strãinãtate erau în subordinea Ministerului de Externe si a Ministerului Culturii care finantau programele si angajatii. Fundatia Culturalã Românã participa si ea pe mãsura posibilitãtilor. De fapt, în bugetul M.A.E. Fundatia nu figura nici mãcar cu numele, subventia ei se gãsea înscrisã la rubrica „Activitãti culturale, religioase si sportive pentru tineret“. Legea 356, de transformare a Fundatiei în Institut, votatã, de altfel, în unanimitate de cãtre Parlament, a fost publicatã în iulie 2004, iar subsemnatul a fost numit presedinte al ICR. în septembrie 2004 si destituit din functie, în maniera despre care am vorbit altã datã, în 17 ianuarie 2005. În toamna lui 2004, numãrul Institutelor Culturale din strãinãtate s-a mãrit de la 5 la 16. În anul cel mai bun al existentei sale, Fundatia avea un buget de aproape 30 de ori mai mic decât cel de care dispune ICR astãzi. si ce se putea face în cele douã luni – în ajunul Crãciunul si al Anului Nou – cât am rãmas la conducerea Institutului? Dar Fundatia nu a fost o „institutie complexatã, lipsitã de strategie“, cum a tinut sã o califice recent o distinsã doamnã, ci, în ciuda bugetului nesemnificativ, a colaborat cu cele mai prestigioase institutii culturale din lume. La Washington, în 1999, la programul fãcut cu Smithsonian Institution, a avut ceva mai mult de 150 de vizitatori, cat a avut expozitia de la New York, mai exact, un milion douã sute de mii, si tot cu acea ocazie a vândut traduceri de zeci de mii de dolari. N-am numãrat cu precizie participantii la manifestãrile noastre din Tokio, Beijing, Madrid, Stockholm sau Rio de Janeiro, dar sunt convins cã acestia i-au depãsit pe cei din Washington. Dar nu e momentul sã vorbesc despre dificultãtile înfiorãtoare ce trebuiau învinse, desi s-ar cuveni sã spun cã, în do­rinta sa de impartialitate, puterea de atunci ajuta cu prioritate opozitia, adicã tot pe cei care astãzi beneficiazã discretionar de banul public! Dar asa se gândea pe atunci, cei în cauzã au stiut sã se plaseze mereu de partea rentabilã a baricadei, sã fie suporterii tuturor presedintilor.

Cei ce afirmã cã expozitia organizatã de ICR la New York este proastã si cã se aruncã banii statului pe un grup de interese prea bine cunoscut, nu urmãresc, chipurile, decât „izolarea presedintelui de intelectualii care merg pe mâna sa“! Cum poate reactiona, domnul presedinte, aflat în penibila situatie de a fi santajat? Domnul presedinte, om cu un ascutit simt politic, tace si face înconjurul bãltii rusesti, în asteptarea apropiatelor alegeri, când intelectualii vor fi iarãsi, indiscutabil, de „partea bunã“ a baricadei. Cu toate acestea, doar asa, de dragul adevãrului, ar trebui sã aflãm si cât s-a cheltuit pentru fiecare dintre acesti intelectuali! Câti bani a cheltuit ICR pentru traducerea cãrtilor lor, câti pentru turism, câti euro revin, asadar, pe cap de intelectual, apãrãtor al poneiului roz? Adevãrul aici trebuie cãutat. Specialistii de la Curtea de Conturi pot constata dacã documentele sunt valabile, dacã actiunile ICR au avut acoperire în acte etc. Incontestabil mi se pare faptul cã, deocamdatã, în ciuda dezbaterilor si analizelor, lucrurile nu se vor schimba. Singurul câstig real din toatã aceastã zarvã, atât în cazul in­telectualilor trimisi sã facã luminã în ignoranta nemteascã, cât si în cel al gafei de la New York, este acela cã s-a vãzut încã o datã adevãrata fatã a conducerii foarte colegiale a ICR. Celui ce nu se multumeste deocamdatã doar cu atât, nu-i rãmâne decât sã foloseascã limba românã, potrivit viziunii lui Patapievici: pentru înjurãturi.

AUGUSTIN BUZURA

http://www.revistacultura.ro/

PATAPIEVICI MUC SI SFARC sau Cine n-are un limbist sa-l cumpere pe Marius Vasileanu si Cine are urechi de auzit sa-l auda si pe Cornel Nistorescu

"MARTURII" din Aldine
Unde a gresit Patapievici
de Marius Vasileanu
Joi, 28 August 2008
Cele doua scandaluri legate de Institutul Cultural Roman arata cateva din locurile unde conducerea acestuia, in frunte cu H-R Patapievici, greseste profund.
Patapievici & echipa au gresit fundamental in clipa in care, ajunsi la ICR, au scos institutia din stilul clientelar-pesedist in care functiona. Programele ICR sunt stabilite astazi de echipe de profesionisti care apartin tuturor orientarilor artistice si ideologice, inclusiv unii ostili lui Patapievici. Acesta a gresit ca nu si-a adus oamenii sai, in clasicul stil romanesc, pentru a-i trimite la halit mititei prin capitalele lumii. Patapievici a ridicat ICR-ul la un nivel occidental nicicand visat de politrucii ce-l judeca azi – ceea ce este impardonabil. A deschis institutia spre cele patru zari, infiintand numeroase sucursale. Proiectele destinate comunitatilor romanesti de pretutindeni, programul de traduceri din autori romani in limbi de circulatie internationala, programul de finantare pentru proiecte culturale destinate mediului international, programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani, bursele acordate
de ICR, cursurile de limba romana pentru straini – toate acestea si inca multe altele nu au greutate pentru nationalistii lu’ peste care n-au auzit in viata lor de curentele postmoderne in arta. Nu conteaza ca ICR-ul il promoveaza cum nu s-a facut vreodata pe un Grigore Lese, ci conteaza ca niste tineri fani ai curentului street art au descins la New York cu un magarus roz a carui svastica desenata ironic pe fund a scandalizat nu evreii, ci niste ignoranti. Patapievici nu se omoara dupa street art, a declarat, dar nu putea sa cenzureze niste tineri care au avut deja cateva semnale de receptare exceptionale. A gafat, trebuia sa le dea peste bot! Ba, sa mai fie atent si daca ii scapa cuiva vreun simbol sexual, acolo, nu cumva sa se ofileasca gingasele simtiri ale vacaroilor dedulciti la perversiunile vadimilor & iliestilor de pe Dambovita!
In lipsa unei legi a lustratiei, Patapievici a mai gresit optand pentru delegarea la actiunile ICR din strainatate pe baze strict profesionale. Trebuia, nene, sa-i trimita pe moralistul Adrian Paunescu ori pe protocronistul Mihai Ungheanu!
…In realitate atacul clonelor national-comuniste la adresa ICR are scopuri precise: scoaterea din joc a lui Patapievici – unul dintre cei mai eficienti manageri culturali pe care i-a avut Romania dupa ’89 – lovindu-se astfel in presedintele Basescu (si, implicit, separarea acestuia de intelectuali in cazul in care l-ar indeparta pe Patapievici de la ICR). Curios, nimeni n-a observat ca intreg scandalul s-a petrecut imediat dupa ce H.-R. Patapievici a fost ales vicepresedinte al retelei institutelor culturale europene (EUNIC), urmand ca in anul 2010 sa fie presedinte.
In fine, Horia Patapievici este unul dintre intelectualii cei mai vigilenti la atacul clonelor comuniste – ceea ce nu i se va ierta.

Pe larg
„Canalie de facto”- H.R. Patapievici
de Cornel Nistorescu
Filosoful îmbîrligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei re-examinări necruţătoare ce tinde a deveni nimicitoare. Cînd Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H.R. Patapievici erau prea sofisticate şi de aceea mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Cînd acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu-Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă şi la caracter!
Ani întregi, lumea a luat de bune spusele lui H.R. Patapievici fără a le cîntări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă, fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfîrşitul uneia dintre ele. Eu unul nu m-am dat în vînt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar cînd am dat peste cîteva rînduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului.
Spre Patapievici am întors capul mai atent abia cînd el a coborît de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei „canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul parlamentului atunci cînd Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era totuşi un beneficiar al acestuia.
Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cîndva despre român: „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sînt decît „canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia.
Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pîrlitul de asistent universitar din anii ’90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, a ajuns şi director la Institutul Cultural Român, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice.
„Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Roman, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu - Liiceanu!
Ce vrea Patapievici? Se plînge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili să-i citească patru-cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! „Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale, ca un scuipat pe obrajii României, îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează.
Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici ( „mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”) aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit ca un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, să bată cîmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, să conducă operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el să-i dea lecţii şi note de bună purtare!
P.S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vînt după filosoful scribaci şi îmbîrligat să se supună mai întîi unei lecturi a „Omului recent” şi a volumelor „Zbor în bătaia săgeţii” şi „Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfîrşit, rămîn cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru!
Foaia Transilvana
http://www.ftr.ro/

Georgia - "Wag the Dog 2"?

Cu mentiunea ca de data asta filmul s-a realizat "live", cu morti si raniti

Miruna Munteanu a anticipat de ieri ceea ce acuza Vladimir Putin azi

Un articol pe care as fi vrut sa-l scriu eu...

Criza din Caucaz şi alegerile din SUA
29/08/2008
vezi toate articolele scrise de Miruna Munteanu
Ce se întîmplă acum în Georgia era perfect previzibil. Încă de cînd provincia Kosovo şi-a proclamat unilateral independenţa faţă de Serbia, încurajată de Statele Unite şi cu acordul majorităţii statelor Uniunii Europene. Nu erau necesare mari talente de analist geostrategic sau premoniţii de Mama Omida pentru a anticipa reacţia Rusiei. Vladimir Putin a vorbit pe şleau. A ameninţat deschis că Moscova va specula precedentul. A dat şi exemple. Oseţia de Sud şi Abhazia au fost nominalizate primele. Era limpede că Rusia aştepta doar un pretext pentru a interveni în sprijinul celor două enclave separatiste de pe teritoriul Georgiei. Preşedintele Mihail Saakaşvili i l-a oferit pe tavă cînd a ordonat, chiar în prima zi a Olimpiadei de la Beijing, o amplă ofensivă militară împotriva Oseţiei de Sud. Kremlinul putea, în sfîrşit, să invoce "raţiuni umanitare" pentru o intervenţie armată. Vezi Doamne, trupele ruseşti au trecut graniţa doar pentru a "proteja" populaţia civilă de "masacrul" dezlănţuit de regimul de la Tbilisi. Retorica Moscovei o copiază la indigo pe cea utilizată de NATO în justificarea războiului împotriva Serbiei.

a mai întotdeauna în istorie, altruismul are prea puţin de-a face cu o campanie militară. În mod evident, Rusia doreşte să le plătească occidentalilor cu aceeaşi monedă, demonstrîndu-le că precedentul Kosovo se poate întoarce şi împotriva intereselor lor. Nu este vorba doar de răzbunarea orgoliului rănit de faptul că opoziţia Kremlinului faţă de dezmembrarea Serbiei a fost ignorată. "În relaţiile internaţionale nu poate fi o regulă pentru unii şi o regulă pentru alţii", a punctat preşedintele Medvedev pentru Financial Times. Sigur, nu neapărat dublul standard îi enervează pe liderii de la Moscova, cît faptul că, de ani buni, Rusia nu prea a mai profitat de el. Or, tocmai acesta este privilegiul definitoriu al unei mari puteri. După o lungă perioadă de eclipsă, Rusia vrea să arate lumii că trebuie din nou judecată cu aceeaşi măsură aplicată în cazul Statelor Unite. Dincolo de acest semnal mai există, desigur, şi interesele energetice.

Nu este un secret pentru nimeni că Washingtonul l-a sprijinit intens pe Mihail Saakaşvili în încercarea de a transforma Georgia într-o rută alternativă, necontrolată de Moscova, pentru uriaşele resurse din zona caspică. Instabilitatea din această regiune serveşte perfect interesele Rusiei, care îşi consolidează astfel controlul asupra distribuţiei combustibililor care alimentează Europa. Dacă motivele Kremlinului sînt limpezi, rămîne de neînţeles ce anume l-a determinat pe preşedintele georgian să furnizeze, din senin, pretextul intervenţiei. Decizia sa de a bombarda Oseţia de Sud a fost atît de stupefiantă, încît unii analişti au pus-o chiar pe seama unui puseu de nebunie. Alţii au vorbit despre o capcană întinsă de Moscova, în care Saakaşvili ar fi intrat cu ochii închişi. Ambele ipoteze sînt puţin convingătoare. Şi mai puţin probabil este ca Washingtonul să nu fi fost la curent cu intenţiile liderului de la Tbilisi, consiliat de o puzderie de experţi americani. Pare greu de crezut că Saakaşvili ar fi demarat o asemenea acţiune fără acordul prealabil al Statelor Unite.

Şi, totuşi, de ce ar fi încurajat Statele Unite ofensiva georgiană din Oseţia de Sud, oferind pe tavă Rusiei un mult aşteptat "casus belli"? Strategii de la Washington nu puteau avea dubii cu privire la reacţia Moscovei. De ce nu au împiedicat această aventură prostească? Există o singură explicaţie posibilă: revenirea la retorica războiului rece convine în acest moment Casei Albe. De ce? Pentru că americanii sînt într-un an electoral şi la toamnă vor alege un nou preşedinte. Bilanţul dezastruos al Administraţiei Bush este o povară grea pentru candidatul republican, John McCain, devansat deja în sondaje de mult mai tînărul şi charismaticul Barack Obama. Veteran al războiului din Vietnam, McCain ar putea fi mai convingător într-un discurs croit pe logica vechii lumi bipolare. Experienţa sa ar fi pusă în valoare în cazul în care pericolul rusesc ar deveni tema centrală a campaniei electorale. În plus, aceasta ar putea abate atenţia de la subiecte extrem de sensibile pentru Partidul Republican, cum ar fi războiul din Irak sau recesiunea economică din Statele Unite. Este, aşadar, foarte probabil ca tensiunile dintre Moscova şi Washington să escaladeze pînă în toamnă. Vom asista la declaraţii belicoase, la gesturi teatrale şi la exerciţii militare ostentative. Dar cam atît. Administraţia Bush are nevoie de sperietoarea "Imperiului răului", dar Statele Unite îşi permit mai puţin ca oricînd un război adevărat cu Rusia. Moscova ştie şi profită.

Jurnalul National

Putin acuza SUA ca au declansat razboiul din Georgia pentru ca McCain si "vulturii" neoconservatori sa castige alegerile

Premierul rus Vladimir Putin a declarat joi ca Statele Unite au incurajat conflictul din Georgia pentru a distrage atentia alegatorilor de la razboaiele din Irak si Afganistan si a ajuta astfel candidatul republican in cursa pentru Casa Alba.
Putin a facut aceste acuzatii intr-un interviu acordat postului american de televiziune CNN, din care AFP si Reuters publica fragmente. Spunand ca are aceste informatii de la oficiali rusi din Ministerul Apararii, Putin a declarat ca Statele Unite au incurajat Georgia sa atace regiunea separatista Osetia de Sud, atac caruia Rusia i-a raspuns cu o contraofensiva de amploare, bombardarea si ocuparea unei parti din teritoriul georgian. Potrivit sefului Guvernului de la Moscova, fost presedinte pana in mai, intentia administratiei americane era sa il ajute pe candidatul republican la Casa Alba John McCain impotriva democratului Barack Obama. Scopul era de a distrage atentia electoratului de la nepopularul razboi din Irak si de la proasta gestionare a celui din Irak, dar si de la temerile economice. "Daca am inteles bine (...), cineva din Statele Unite a creat acest conflict special pentru ca situatia sa se inrautateasca si pentru a crea un avantaj in favoarea unuia dintre candidatii in cursa stransa pentru functia de presedinte", a declarat Putin intr-un fragment din acest interviu difuzat de televiziunea rusa si preluat de AFP.
Potrivit CNN, premierul rus a afirmat de asemenea ca in Georgia, pe teren, ordinele erau date de americani. "Fapt este ca in zona de conflict, in timpul ostilitatilor se aflau cetateni americani. Cineva ar trebui sa admita ca se aflau acolo la ordinele superiorilor lor", a mai spus Putin in interviul care va fi difuzat de CNN joi. (Madalin Necsutu / ZIUA Online)

Arhimandritul Gavriil: “Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi!”

“Mi‑au propus ca să le fiu „colaborator”, să le fiu „informator”, să „colaborăm” că‑mi dau cu suspendare. Şi le‑am zis: Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi. Nu pot să vând pe fraţii mei. Ori Hristos, ori nimic. Ori îmi duc viaţa pe care i‑am făgăduit‑o lui Dumnezeu, de călugăr, ori mai bine nu mă năşteam. Faceţi ce vreţi. Dacă am făcut aşa de rău, puneţi cătuşele. Condamnaţi‑mă şi pace vouă!” (P. Gavriil)

Mutat la lacasurile vesnice duminica, 24 august, ieri a fost inmormantat parintele Gavriil Stoica de la Manastirea Zamfira (loc sfant, cu fresce de Nicolae Grigorescu). Sa ne amintim de indemnul Apostolului, care ne spune - “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7). Sa citim cu luare-aminte aceste cuvinte ale parintelui Gavriil, pentru a intelege si a urma credinta sa, cu care a strabatut vremurile de prigoana fatisa dar si de prigoana a duhului lumesc, o prigoana mai subtila si poate mai otravitoare decat prima. Redam mai jos interviul realizat acum cativa ani de p. Visarion Alexa cu vrednicul de pomenire p. Gavriil, publicat in revista Lumea Monahilor si pe site-ul Lumea Credintei:

"Păi, ca să duci o viaţă de creştin trebuie să te identifici cu învăţătura Mâtuitorului Hristos. Şi în călugărie, la fel. Să te identifici cu rânduielile monahale. Datoriile pe care le‑ai făgăduit, pe care le ai de îndeplinit la călugărie. Vedeţi, asta este: trăirea! "

Continuare la Razboi intru Cuvant»

DE LA FRICA DE A NU MARTURISI ADEVARUL LA DUHUL UCIGAS AL DESFRANARII

“Pentru marele si durerosul praznic de astazi am ales spre citire Omilia Sf. Ioan Gura de Aur la Taierea cinstitului cap al Sf. Ioan Botezatorul. Predica sa este o analiza a dezlantuirii unui lant de patimi care a condus la aceasta crima oribila - o ucidere multipla in plan duhovnicesc, precum se va vedea - urmata de un alt sacrilegiu nemaiauzit (capul Sfantului a fost aruncat intr-un loc de rusine).
Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum impatimirea data de desfranare, de lux, de iubirea de dansuri si de petreceri, dar si de slabiciunea in fata raului, pe de o parte si cum rautatea oarba, pe de alta parte sunt “ingredientele” unui amestec letal pentru suflet, ce devine orb si capabil de cele mai mari faradelegi.

Continuare la Razboi intru Cuvant»

Cititi si PILDA VIETII SF. IOAN BOTEZATORUL - de Monah Nicolae Steinhardt
Ascultati o predica a Pr. Gheorghe Calciu la Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul

Diversiunile intelectualului rosu HRP-GDS-ICR demontate de Civic Media. Patapievici, de ce ai mintit-o atat de ordinar pe biata Monica Lovinescu?!

Horia Roman PATAPIEVICI, TVR Cultural, 16 aprilie 2007:
"Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata si nimeni cu exceptia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (...) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauti si toata regiunea în care erau el si familia lui - cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) - au ramas în Uniunea Sovietica. Un timp, au încercat sa se acomodeze. Tata e nascut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, varul lui primar, era în aceeasi situatie. Si s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baietii, baietii tineri, sa se refugieze. Nu în România, pentru ca ei erau convinsi atunci ca Uniunea Sovietica va invada România, ci în Polonia. În Polonia ocupata de nemti. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împartita între rusi si nemti."

Horia-Roman PATAPIEVICI, "Evenimentul Zilei", 11 ianuarie 2007:
"Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Oricat ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le parea in 1940, in Polonia impartita, mai sigur sub nemti decat sub sovietici.
Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi. Cooptat in anii ‘70 sa se duca la Moscova intr-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplina nu putea face niciun gest de fronda, a refuzat sa se intoarca in tara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmasi nu au avut decat cei care au reusit sa se refugieze.Restul patapievicilor au fost rasi - care arestati, care omorati, care deportati. Astazi, in locurile natale ale familiei Patapievici nu mai exista nimeni din neamul meu.(...)
Din familia mea paterna nu au supravietuit decat doi oameni: unul era tatal meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(...)"

Horia-Roman PATAPIEVICI, "TANGO - Revista femeilor care stiu sa se miste", 1 aprilie 2007
"Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. (...) Aveam să aflu cît suport existenţial avea prudenţa lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(...) După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul."

Monica LOVINESCU:
"Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut".
"Jurnal, 1990-1993", pagina 291

ADEVARUL:
"Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Banesti, domiciliat in Bucuresti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arat urmatoarele:
1. (...) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in aceasta perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea sa ma inscriu la Universitatea de Stat din Cernauti (URSS) la facultatea de fizica si matematici. Pentru rezultatele bune obtinute la invatatura si pe taramul activitatii obstesti, am obtinut bursa de merit. Dupa absolvirea primului an de facultate, razboiul si ocupatia hitlerista-antonesciana au intrerupt mersul normal al vietii. Suspectat si persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avuta sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva si amenintat cu mobilizarea si trimiterea pe frontul antisovietic, in toamna anului 1941 am parasit regiunile natale pentru a ama refugia in Polonia.(...)
Din aprilie 1945 am putut din nou sa traiesc in conditii umane. La Viena am activat ca transalator pe langa Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (...) Imediat dupa eliberarea Vienei de Armata Rosie m-am inscris la Academia superioara de Comert Mondial. In timpul sederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (...)
2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi mentiona unele documente, existente asupra mea si persoane. (..) Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (...) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitinmatia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. - Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (...)
TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE
Bucuresti, 16 oct. 1960"

COMPLETARI:

"In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca "am conceptii bolsevice" si ca locul meu ar fi "dincolo de Nistru"."
"Plecarea din tara a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic inca in anul 1939)."

PATAPIEVICI, "victima" "ucigasilor neamului lui" este complicele ucigasilor neamului nostru:

PATAPIEVICI, falsificatorul trecutului. 13 FILE DINTR-UN DOSAR DE COLABORATOR AL REGIMULUI BOLSEVIC

www.civicmedia.ro

Petitia pentru demiterea lui Patapievici - Romania Petitia pentru demiterea lui Patapievici - International

Planeta homunculilor ICR si CNSAS

Homunculii descendenti din maimute ocupa Romania. Elita culturala si politica a Romaniei este ucisa si arestata in masa. Se intreprind experimente anti-umane pe romanii incarcerati. Credinta in Dumnezeu ii face pe multi sa reziste. Rezistenta, rezistenta, rezistenta este indemnul cheie.
Trec anii. Unii romani mor pe strazi pentru adevar si libertate. Un timp, cateva zile, chiar cred ca le-au dobandit. Nu este asa. Succubusi si incubusi invadeaza rapid toate mediile de formare si control ale natiunii. Pun mana pe presedinte, oricare ar fi el, se infiltreaza in aparatul de stat si trag de sfori patibularul de jos, biet roman saracul. Lumea s-a intors, din nou, pe dos: negrul e alb si albul e negru. Noi suntem prosti, Romania e un ponei roz, pe care stau calare turnatorii si impostorii ICR, iar detinutii politici care au suferit cu zecile de ani prin temnitele comuniste sunt pentru CNSAS niste legionari "nedemocrati" care trebuie inchisi si ucisi a doua oara, iar memoria lor stearsa de pe planeta. Cel putin asta vor sa ne invete profitorii tuturor regimurilor, infipti in cascavalul bugetar, de la ICR pana la CNSAS, cu sprijinul proptelelor politice pe care si le-au tras in anii buni de slugarnicie.
Dupa infamul scandal al informatorilor trimisi la Berlin cu ICR-Tour si al manelistilor de strada cu spray in nas desemnati reprezentanti ai Romaniei la New York, CNSAS-ul gaseste ca este normal sa se razbune pe o alta expozitie, care prezenta viata si sacrificiul unor martiri anticomunisti ai Ortodoxiei romanesti. Este vorba de "Destine de martiri", aflata sub spectrul interzicerii la Iasi, unde sunt prezentati Sfintii Inchisorilor, o parte din mucenicii propusi spre canonizare in Biserica Ortodoxa Romana. Amintim aici ca Biserica Rusa a canonizat deja sute de sfinti ai lagarelor de concentrare bolsevice si ca Vaticanul a beatificat anul trecut circa 500 de luptatori crestini cazuti in Spania in lupta cu brigazile teroriste sovietice. La noi, dimpotriva, razboiul continua: urmasii teroristilor bolsevici ataca memoria victimelor comunismului.
"O sa se bata cu noi si morti, iar noi sa fim alaturi de voi ca sa ne aparati. Si morti vom izbandi!", spunea Parintele Calciu de pe patul de spital din salonul care-i devenise si chilie, si loc de pelerinaj. Iata ca nu au trecut nici doi ani si cuvintele profetice ale marturisitorului dreptei credinte se implinesc. Aceiasi dusmani ai Romaniei de ieri, incearca sa mutileze memoria luptatorilor anticomunisti.

Continuarea la

ZIUA: Planeta homunculilor ICR si CNSAS de Victor RONCEA

ESTE HRISTOS ÎN MIJLOCUL NOSTRU?

Am fost îndemnat recent de prietenul Răzvan Bucuroiu să scriu câteva rân­duri despre un gând care să‑mi fi dat ghes mai degrabă în aceste zile pline. “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!…” După câteva minute de meditaţie, mi‑a venit ideea solidarităţii şi a prieteniei forjate în (şi de) polemicile care au zguduit pacea ultimei luni.

Unii dintre combatanţi îmi erau cunoscuţi doar din scris, pe alţii îi cunosc personal. Am simţit gustul baricadei de la Universitate, mai exact al demonstraţiei din Piaţa Universităţii, de la începutul lui 1990. Condiţiile au fost similare: o minoritate privită cu dispreţ şi cu înverşunare de marea majoritate, tulburată de “gălăgia” unor protestatari în spatele cărora propaganda neo‑comunistă punea cele mai abjecte malversaţiuni: trafic de stupefiante şi alcool – de fapt, sandvişuri cu ceai primite de la oamenii ce solidarizau cu noi în drum spre serviciu; în corturi, curvăsărie – de fapt, acolo se adăpostea un nucleu mai dur al contestatarilor, unii dintre ei intraţi în greva foamei; valută, agenturi străine, interese destabilizatoare ş.a.m.d. Acelaşi tip de coeziune umană cu cel de lângă mine m‑a încercat şi în ultima vreme.

Acum, aceeaşi pornire de a‑i prezenta într‑o lumină chioară, cu o sentenţiozitate abia mascată uneori, alteori cu duritate, pe aceia care au pus „monopolul pe Iisus”, aceşti “fundamentalişti de serviciu” care se opun “civilizaţiei”, “europenismului”, “modernizării”... Cel mai trist este că pe lângă ignarii cocoşei clonaţi, vestitorii de planton ai nopţii seculare, sunt şi oameni pe care‑i preţuiam. Iar ce mă doare cel mai tare este lipsa deontologiei teologice a argumentelor acestora din urmă, de parcă se adresau unui alt popor decât cei cu care se împărtăşesc în crugul celest al Duminicii...

Ce s‑a întâmplat, fraţilor? Hristos a folosit cumva două măsuri atunci când Şi‑a spus Cuvântul: una pentru ”iniţiaţi” şi alta pentru „mase”? Este nevoie de o mediere expertă, alta decât a Sfintei Tradiţii? Există oare două ortodoxii: una căpcăună, a „gloatei fundamentaliste,” şi alta a aristocraţiei spiritului, înclinată spre aggiornarea Tradiţiei după spiritul vremurilor? Repet, aici nu vorbesc despre liber‑pansişti, de la care nu putem avea pretenţii de convingeri ortodoxe (de la ei nu ai nici o pretenţie, în general), ci de la tovarăşii de drum de până acum, care văd că încearcă să găsească o a treia cale, între (post)modernitate şi Tradiţia ortodoxă integrală. Cred ei oare cu adevărat că pot pune apă de colonie în agheasmă şi răşină sintetică loc de ulei în candele?Iarăşi nu înţeleg de unde transpare concluzia că suntem duşmanii „paşnicilor greco‑catolici”, „ca să nu mai pomenesc infernul rezervat [de noi] romano‑catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor...” De când, dacă îţi aperi identitatea creştin‑ortodoxă, eşti a priori şi ab initio duşmanul celorlalte culte? Nu pot să înţeleg...

Nu am văzut din partea celor pe care i‑am creditat cândva decât opinii personale dictate de sensibilităţi/umori de moment, argumente sentimentale, politice, simboli­ce, sau pur şi simplu razante faţă de subiect, dacă nu chiar idei extrase din arsenalul (greco)catolic binecunoscut (ortodoxie rusă – y compris sovietică, securistă, troglodită, înţepe­nită, cu o tradiţie castratoare etc.). Acest tip de discurs, chiar dacă exaltă sensibilitatea unor oa­meni cinstiţi sufleteşte prin idealurile prezentate (dar unitatea creştină este un gând la care vibrează mai nou şi (a)gnosticii), nu poate avea, în lipsă de argumente şi acoperire teologică (chiar şi la cei pe care‑i creditai în domeniu), decât consecinţe năucitoare şi confuzionante.

Cum este posibil? Ce ne împiedică să fim împreună? De ce să ne radicalizăm într‑atât încât orice punţi să fie rupte cu primul prilej în care era atâta nevoie să fim alături? Iertat să‑mi fie patetismul, dar chiar nu îmi găsesc tonul adecvat. Nu îmi doresc depărtarea de oamenii pe care i‑am stimat şi pentru care aveam simpatie în sensul etimologic al termenului. Sigur că până la urmă sunt dator să‑L ascult pe Hristos, care profeţeşte şi îndeamnă: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n‑am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soac­ra sa… Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Dar o fac cu durere în suflet...

Îi sunt, într‑un fel, până la urmă, recu­nos­cător Mitropolitului Corneanu: a reuşit, fără să vrea, să decanteze, prin gestul lui fără precedent, nămolul de apă, pentru că ne obişnuisem deja cu gustul sălciu şi stătut al unei credinţe acomodante. Măcar acum ştiu care îmi sunt fârtaţii. Şi mai ştiu că, de acum înainte, orice ambiguităţi planează asupra mesajului creştin‑ortodox devin nisip în gura celui care vorbeşte. Nu se mai poate altfel.
Iulian Capsali

http://www.revistalumeacredintei.ro/

Generatia de mancurti cu Pata-Plesu tata si muma

DELICIUL IMPOSTAŢIEI

de Iulian Capsali
Sunt indivizi pe care, dacă îi întrebi ce cusur au, îţi răspund fără să răsufle: sunt prea sincer. Nu au alte păcate, nu tu mândrie, invidie, pofte sau altele asemenea, decât cel inevitabil al expunerii permanente a plăpândului lor suflet pe tava festinului unor lacomi devoratori de ingenuitate. Cred că aşa se vede pe sine Mihail Neamţu în acest moment. O victimă a propriei sincerităţi. Aşa şi este. Amoralitatea acestuia are când virtuţi de maestru, când pudori de margaretă. Să introduci în discuţia despre „cazul Corneanu” evocarea abruptă a „cazului Stelescu” (via Corneliu Zelea-Codreanu), lipindu-l cu aparentă inocenţă peste imaginea lui Mircea Platon, asta este dovada măiestriei pe care ar fi putut să şi-o desăvârşească în regimul trecut, când cei de această teapă se cocoţau pe cadavre pentru vreo promovare sau ieşire în străinătate. Te acuzau că eşti legionar, te înfundau şi îşi astfel asigurau viza pentru Occident. Slavă Domnului, acum există această „şansă providenţială în darul libertăţii”, şi nu se mai pune problema... Dar rămâne juisarea între oglinzile paralele ale carierei. Trebuie să nu dai nici o secundă impresia că nu eşti de partea oglinzii care împarte fericirea. Oricum, nu te poţi nici ascunde şi nici opri. Îţi place şi devii bulimic. Traiectoria ţi-o manageriezi atent, dar cu o mină indiferentă, de creştin care se lasă în voia Domnului. Din când în când, te uiţi cu coada ochiului la oglindă şi îţi dregi vocea. O scurtă impostaţie, o solfegiere caldă, pot să fie debutul unei cariere de prim-solist.

Sunt oameni care simt perfect vremurile, adulmecă stârvul societăţii şi muşcă acolo unde trebuie să muşte. În timp ce zeama i se scurge pe la colţurile gurii, un astfel de om trage cu coada ochiului la stăpân, cu rânjet satisfăcut, dar nu pe deplin. Are o frică atavică şi este tensionat: oare ar fi putut dăuna mai mult şi nu a făcut-o? De cele mai multe ori stăpânii nici măcar nu-l observă, ceea ce-i trezeşte nedumeriri pline de frustrare. Poltronul simte permanent nevoia de ocrotire.Dupa o (altă) scurtă impostaţie, Mihail Neamţu reuşeşte să extragă din arsenalul (greco-)catolic altă etichetă obosită, care se lipeşte din ce în ce mai greu, chiar dacă este ajutată cu spor de umezeala limbii: slavofilism. Urmează o scurtă cutremurare dezgustată: în popor slavofilismul este de ocară din pricina istoriei. În ochii intelighenţiei occidentalizante este de asemenea de ocară, dar din alte considerente: culturale. Nu contează că nu argumentează nici măcar anemic această presupusă „vina” a celui vizat. A pus eticheta, limba este rulată iar în gură printr-un plescăit scurt, gata să fie folosită iar la lipit următoarea etichetă. Impostaţia nu poate ţine permanent loc de arie. Dar mai contează? Coada începe să i se unduiască şerpeşte. Este porţiunea mai consistentă a prelungirii unei coloane flasce. Degeaba încearcă să şi-o tragă încurcat sub falduri; coada este mai puternică decât jena. Demonizarea adversarului este înfăptuită, instinctul satisfăcut... de ce să-i fie ruşine? Până la urmă, de ce să vrea să fie altfel decât este? Pustiirea poate să înceapă a rodi deplin. Golul are ecouri vagi de muzică psaltică şi amiroase vag a tămâie. Este greu până te obişnuieşti, apoi urmează rutina, iar bucuria minciunii ajunsă la climax devine efervescentă. Dacă ai casa pusă la buza unui mic vulcan noroios, cu timpul clipocitul sec al bulelor gazoase devine o muzică indispensabilă. Din aceste două acuze mizerabilissime (legionarism şi slavofilism) reiese evident un fapt limpede: moralistul nostru are în calomnie o cronică lipsă de imaginaţie. Clevetirile lui se confundă cu bulele gazoase. Clipocesc...
În noiembrie 1994, Mihai[l] George Neamţu – numele întreg al prelungirii cozii – scria în Puncte cardinale (anul IV, nr. 11/47, p. 14) un articol sub rubrica „Este tânăra generaţie... o generaţie pierdută?”, din care vă ofer în treacăt următorul fragment: „Să ne mai întrebăm atunci de ce aceşti numeroşi «intelectuali», mulţi dintre ei gazetari, istorici sau analişti politici [...], nu pot înţelege Legiunea şi pe Căpitanul ei? Nu pot înţelege de ce Garda de Fier a fost înainte de toate o mişcare spirituală, o şcoală de refacere a sufletului românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultând povaţa lui Hristos, Marcu 11, 23), «intră cel ce crede nelimitat» şi rămâne afară «cel ce are îndoieli»”. Sau, acelaşi, în „Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»”, tot din Puncte cardinale (anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995), în care îl elogiază pe Codreanu, certându-i pe legionarii şi neolegionarii care se poartă fără tact şi compromit idealurile, şi în care conchide: „Fără a fi excesiv de pesimişti, ghidându-ne doar după realităţile imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi înăbuşit din nou fără nici un scrupul [de puterea politică a vremii – n. mea]. Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni o turmă şi un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte să o putem înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos şi Ţara aceasta”.

Oricât o să pară de ciudat, îl prefer pe liceanul Neamţu, cu toate năzbâtiile vârstei de atunci, dar ale cărui porniri sincere sunt de înţeles în acel context ingrat, nocivului Neamţu de acum, care siluieşte şi intoxică imaginea publică a unui om care nu i s-a arătat niciodată ostil, ba dimpotrivă. Motivele sunt evidente: oricât s-ar şterge la colţurile gurii, zeama deja i-a săpat obrazul. Începe să capete trăsăturile unui Ţurcanu mai cultivat, care nu îşi mai reneagă trecutul prin excesul de tortură fizică, ci prin turpitudine. Adolescentul naiv şi sensibil a fost întors pe dos, fără resentimente. Excitaţia dată de atingerea epidermică cu zonele de influenţă şi putere (politice şi/sau culturale) a devenit, între timp, mai puternică decât greaţa dată de posibilitatea unui eşec etic. Oricum, pielea şi-o păstrează, precaut, în interior. Greaţa nu; ea este afişată, ca un dat nobiliar, în afară.
Ce a făcut, în fapt, Mihail Neamţu? Vine, la finalul controversei legate de împărtăşirea Mitropolitului Corneanu în biserica greco-catolică „Sf. Maria – Regina Păcii şi a Unităţii” din Timişoara, îşi revendică, în subtext, impostaţia ca pe o profunzime de reflecţie izbăvitoare şi detensionantă, dar în fapt nu aduce modificări de substanţă la chestiune; toate fuseseră spuse şi răspuse dinainte. Poate doar mici amănunte din trecutul dezonorant al Mitropolitului, mai ales cele din timpul revoltei anti-comuniste, erau mai puţin cunoscute marelui public; în rest, cazul fusese dezbătut pe toate feţele. Nici din punct de vedere teologic nu aduce vreo nuanţă în plus. Mai mult decât atât, nu există nici o diferenţă de substanţă în tratarea subiectului între autorul articolului „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică” (Idei in Dialog, nr. 8/ 47, august 2008) şi Mircea Platon, iar acesta o şi recunoaşte: „Deşi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic şi ortodox sub aspect teologic…”Trebuie recunoscut faptul că paranteza spune totul despre felul rapid în care se distanţează de adversar, ca un peşte curentat, chiar şi atunci când se hrăneşte, în mare, cu aceleaşi idei. În cazul unui om al cărui demers îl susţii tu însuţi cu argumente în prima parte a eseului, dar care nu este în „fosa muzicienilor perfecţi”, deci trebuie defăimat prin inserţii dezonorante în cea de-a doua – de dragul viitorului, ce faci? Te produci! Dirijorul te poate atinge graţios cu bagheta pe umăr, semn că poţi merge cu orchestra în turneu dacă la cheie îţi păstrezi bemolul care face din tine un ales. Trebuie doar să ai grija ca, din când în când, coada să ţi se zbată brusc şi să lovească acolo unde este „neapărată nevoie”. Fără să ţi se spună. Din proprie iniţiativă. De fapt, coada reacţionează aproape reflex, independentă de (ne)voinţa purtătorului. Orchestra o să acopere la timp zgomotele. Şefii de partidă vor încuviinţa zâmbind vag. Dirijorul o să-l atingă cu bagheta pe umăr. Iar ciclul poate reîncepe...Acum eseistul nostru, într-un puseu de gândire globalizantă, denunţă cu glas de castratto (sic!) preocupat: „Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabilă a continentului african?”. Dacă scoatem sintagma „Biserici ortodoxe” şi o înlocuim cu „cetăţenii noştri”, ai putea jura că este un fragment de discurs al unui euro-deputat socialist de la Bruxelles. Sunt curios de câte ori pe zi se gândeşte Mihail Neamţu la soarta continentului negru? Dar, să zicem, la faptul că, din pricina defrişărilor, triburi din jungla amazoniană îşi pierd arealul şi sunt ameninţate cu extincţia? Dar la copiii mutilaţi de războiul din Irak? Sau la traficul de carne vie care afectează şi tinere din ţara noastră? Îi văd îngrijorarea tot aşa de sinceră ca şi restul finalului de eseu. Ea nici nu contează, atâta timp cât dă bine în context. Demagogia planetară face bine la C. V. (ba, la o adică, poate să-l şi suplinească).
Dar să vedem sarabanda bizară de nume care se succed în finalul articolului, aduse în scenă pentru ca autorul să-şi sprijine – vorba unui prieten – gonflaţia morală.

Deci, în ordinea aparitiei: Mihai Stelescu, Corneliu Zelea-Codreanu, Pascal, Padre Pio, Matta El-Maskine, Rocco Buttiglione, Joseph Ratzinger, José Manuel Barroso, Andrei Pleşu, Dan Ciachir, Victor Roncea, Nicolae Steinhardt, Virgil Ierunca, pr. Dumitru Stăniloae, Donald Allchin, diac. Ioan I. Ică jr, Tristram Engelhardt jr, Slavoj Žižek, Lev Trotzki, Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Adrian Păunescu şi – cu voia dumneavoastră – "actualul Patriarh al B.O.R.". Această foame bulimică şi psihanalizabilă poate să dea măsura în care Mihail Neamţu îşi impropriază nume de persoane rejectabile ori oneste (în accepţiunea sa), pe care le foloseşte doar ca să-şi permită piruete sau fandări, în funcţie de interesele tranzacţionale care or să-i dea beneficii în procente de prestigiu. Şi este evidentă decontextualizarea – pe care o forţează până la falset – prin care introduce în miză personalităţi care nu au nici o legătura cu subiectul, fie doar pentru a-şi insufla autoritate şi/sau din linguşeală (pe lângă coadă, nici limba nu poate fi stăpânită în permanenţă), ori pentru a-şi introduce adversarul în zone mai mult sau mai puţin defăimătoare, în ochii aceloraşi beneficiari ai umezelii mucede mihailnemţene, sau chiar ai publicului larg, acolo unde sufragiile sunt indiscutabile.

De atâta plăcere, coada are acum miscări scurte, de metronom, încât şi orchestra, şefii de partidă, dirijorul însuşi, toţi sunt uimiţi de precizia tempo-ului. Extazul este însă şi al prelungirii cozii; ochii lui mari au ceva din jubilaţia precară a ochilor unei plătici care crede că a prins o larvă de mal, cînd, de fapt, se opinteşte cu mustăţile unui somn care se odihnea pe lângă ţărm. Chiar dacă dirijorul începe să tuşească insistent, uneori impostaţia dusă până la deliciu are rolul perfid că nu te mai lasă să auzi contextul. Iar din pricina cozii nestăpânite, nimeni nu o să rişte să-şi mai pună instrumentele scumpe prea aproape. Chiar dacă o să mai muşte, o să pleznească din coadă spasmodic, iar limba rulată va fi cu greu împinsă în bolta palatină – în timp ce o să caute să-şi păstreze (tot mai dificil) aparenţele de onorabilitate. Văzută de sus, imaginea dă să semene cu un cerc. Vicios. Ca al unui ochi de plătică rămas uimit.
Foto: Blog Razvan Codrescu