La Editura Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi a aparut recent volumul
„Pamfletul si tableta, jurnalism sau literatura?“, de Catalin Mihuleac.
Cartea, in fapt teza de doctorat in filologie a autorului, contine
capitole dintre cele mai incitante, dintre care se remarca „1907 si
1989, doua manipulari ale opiniei publice prin intermediul presei“ ori
„Tineretea si traumele presei romanesti“, dar si minicapitole dedicate
vedetelor de azi ale pamfletului si tabletei: Mircea Dinescu, C. T.
Popescu, Tudor Octavian, Mircea Mihaies, Ioan Grosan sau Vadim Tudor.
Aducand
precizari pretioase pe o piata care a fost acoperita pana acum doar la
un nivel amatoristic, lucrarea lui Catalin Mihuleac este o lectura
necesara atat studentilor in jurnalism, cat si celor care deja lucreaza
in aceasta breasla. In plus, trebuie precizat ca scriitura autorului
are un vadit sarm, foarte departe de stilul scortos in care cad cele
mai multe teze de doctorat din tara noastra.
Adaugam ca, in luna
martie, editura Cartea Romaneasca va publica „Zece povestiri
multilateral dezvoltate“, o alta carte de Catalin Mihuleac, care ne
propune comunismul romanesc, vazut printr-un ochi de soldat „Svejk“. Cartea poate fi procurata si
online. Redau mai jos capitolul despre cazurile 1907 si 1989.
„1907” ŞI „1989”
DOUĂ MARI MANIPULĂRI ALE OPINIEI PUBLICE PRIN INTERMEDIUL PRESEI
1907 – Cei 11.000 de morţi recomandaţi de cotidianul „Adevărul” şi fulminanta lor carieră internaţională
Deşi pamfletele nu pot schimba faţa lumii – contrazicând astfel
utopia patriarhului Courier – ele pot pune serios umărul la cele mai
mari manipulări ale opiniei publice de care pomeneşte istoria.
Pentru istoria ţării noastre, cea mai spectaculoasă mistificare
pornită din presă este cea referitoare la răscoala ţărănească din 1907,
când ziarul „Adevărul” – prin pana directorului şi proprietarului său
de atunci, Constantin Mille – dădea publicităţii şi bătea monedă pe
cifra eronată de 11.000 de morţi, faţă de doar 419, câţi certifica, în
plenul parlamentului, ministrul de interne I.I.C. Brătianu.
Anii lungi de gazetărie socialistă practicată de Mille îşi spuneau
cu tărie cuvântul. Anterior, el îşi desfăşurase activitatea în paginile
unor publicaţii de stânga, precum „Dacia viitoare”, „Contemporanul”,
„Munca” şi „Lumea nouă”, mai ales acestea două din urmă punându-şi
amprenta asupra viziunii sale despre presă. „Experienţa adusă de C.
Mille de la publicaţiile socialiste în paginile „Adevărului” va fi
fructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărui direcţie o preluase”
[1].
Abia acum, la circa două decenii după căderea regimului comunist din
1989, se poate estima cât de „fructuoasă” a fost experienţa de
manipulator public a lui Mille. Până acum, din raţiuni propagandistice,
tăcerea a fost totală.
În pamfletul
Letopiseţi, apărut în paginile „Adevărului”,
în vara anului 1907, Mille face o antiteză (de altfel, foarte plastică
şi eficientă jurnalistic) între ţăranii răsculaţi, încolţiţi de puştile
jandarmilor, şi boierimea care petrece dezinvolt, înfofolită în blănuri
antifonice, pentru a nu fi deranjată de zgomotele neplăcute ale
gloanţelor destinate gloatei. Rezultă un tablou bine mulat pe gustul
unor partizani declaraţi ai luptei de clasă: „Unii cad răniţi de
moarte, iar acolo pe câmp în faţa şirurilor de soldaţi, corpurile celor
căzuţi sunt multe de tot. La orizont, cerul e roş. Ard curţile şi
hambarele boiereşti. E revoluţiune! Lumea de la Cazinou e în ciocnire
cu lumea care munceşte.”
[2]
Ecoul confruntărilor ajunge la urechile condeierilor, stârnind
dreapta lor indignare. „Destul!” titrează Mihai Bujor în „România
muncitoare”. „Destul!”, repetă în cor Alexandru Vlahuţă, I.L.
Caragiale, George Ranetti, N.D. Cocea şi mulţi alţii. E un cor
pamfletar în care se prind cu toţii; un cor din care N.D. Cocea – ca la
o partidă de poker jurnalistic – se simte dator să pluseze miza, oricum
umflată, de 11.000 de victime, urcând-o cu seninătate la 12.000.
”Jertfa cumplită a celor douăsprezece mii parcă n-a avut alt rezultat
decât să răspândească miazma de hoituri din atmosfera noastră politică”
[3].
Pentru o cacealma de asemenea anvergură, e nevoie de trişori cu dexteritate.
Credulă, presa străină se dovedeşte şi ea un bun receptor pentru
stimulii informaţionali veniţi din mica ţară carpato-dunăreană.
Cotidianul socialist francez „L’Humanité” condamnă, în numărul din 30
martie 1907, „politicienii mizerabili”, vinovaţi de măcelul din satele
româneşti; „Le Temps” compară revolta de la noi cu valoarea de etalon a
Comunei din Paris; însuşi marele „The Times” din 28 martie 1907,
închină un editorial evenimentelor, conchizând că asuprirea nemiloasă a
ţăranilor nu putea să aibă un alt efect: „Explozia de faţă este
rezultatul!”. Iar vienezul „Die Zeit” inserează, la 2 aprilie 1907,
primul capitol al faimosului
Din primăvară până-n toamnă,
semnat de I.L. Caragiale, pamflet publicat curând apoi în broşură, la
editura… „Adevărul”, „obţinând un răsunător succes şi atingând tirajul
– pe vremea aceea cu totul neobişnuit – de 10.000 exemplare”
[4].
Şi, ca o meritată apoteoză, la congresul Internaţionalei a II-a
socialiste – de la Stuttgart, în august 1907 –, însuşi Vladimir Ilici
Lenin aşază, cu marea sa autoritate, răscoala ţăranilor români alături
de revoluţia rusă din 1905-1907. Ce-şi puteau dori mai mult
manipulatorii români?
Ecourile mediatice aveau să persiste ani în şir. La trei ani după
evenimente, N.D. Cocea, vorbind de cele de-acum 12.000 de victime, face
o asociere vrednică de o pană de mare pamfletar: „Un statistician bizar
a făcut socoteala că, dacă s-ar fi înşirat cadavrele ţărăneşti în
lungul şi în latul Căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dâmboviţei şi
până dincolo de Piaţa Mare, Majestatea Sa ar fi putut să meargă de la
palat până în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidere
al camerelor, păşind pe un covor moale de carne ţărănească.”
[5]
Pentru ca, la cinci ani după răscoală, Tudor Arghezi să-şi aleagă şi el drept subiect „secerişul de sânge din 1907”
[6], în aceeaşi gazetă „Facla”, condusă de Cocea.
Şi de această dată se vede că tot ce atinge cu bagheta sa Arghezi se
preface în poezie, dacă ne gândim la pasaje, precum acela în care îl
numeşte pe ţăranul român „turcul dinlăuntru”, care va să zică duşmanul
din interiorul ţării, în strategia regimului de atunci. Bun
psihoterapeut în situaţii delicate de felul răscoalelor, regimul are ac
de cojocul „turcului dinlăuntru”. „Turcul dinlăuntru” este vindecat de
nemulţumirile sale prin tratamentul cu muzică, dar nu orice fel de
muzică. Pentru reuşita tratamentului, se recurge la recunoscutele
„simfonii de Hohenzollern”, mult mai performante vindicativ decât
simfoniile unor ageamii pe nume Beethoven, Wagner sau Mozart.
Chiar şi când n-are dreptate, Arghezi rămâne un artist…
Regimul comunist trage şi el un profit din răscoală.
Toate artele pun umărul