Scris de Victor Roncea
„Distrugerea comunităţii Roşia
Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi a
populaţiei, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monument
istoric), biserici, mutarea de cimitire şi alte acţiuni similare este
inacceptabilă pentru o societate civilizată“. Citatul face parte din
Declaraţia solemnă privind proiectul Roşia Montană, adoptată de
Adunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualităţii
române din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent,
din 1997.
Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar,
preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al
Consiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare de
pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al Comisiei
Tismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director al
revistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“
şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp,
simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţia
internaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şi
natural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poate
nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, şi-a pus revista pe
care o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei,
intelectuali de la sate şi oraşe, în slujba „Gold Corporation - Roşia
Montană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbal
oarecare, împreună cu Fundaţia Anonimul, dar nu veneţian, ci moscovit,
ţinând cont că e vorba de însuşi vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu.
„Academia
Română este dispusă să participe, prin specialiştii ei, la aceste
operaţiuni care ar putea salva un spaţiu care are pentru români şi o
valoare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «ţara» lui Avram
Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“,
se afirma în Declaraţia Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba şi
de niscai resentimente, ţinând cont că distinsul intelectual a fost
rejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anul
trecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae
Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care
Academia se bălăceşte de ani şi ani de zile“, avea să afirme la vremea
respectivă angajatul său Mircea Mihăieşi, evident, chiar în „România
literară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care se
presupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, preşedinte
al USR şi al atâtor alte comiţii şi comitete, sub steagul unei companii
atât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltul
nivel în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cu
Cărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“.
Nicolae
Manolescu, devenit milardar în 2005, graţie unui premiu oferit de
aceeaşi mărinimoasă Fundaţie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenţa
înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pieţei
Universităţii, la conducerea Alianţei Civice care, la fel ca şi Frontul
Salvării Naţionale, avea să se transforme rapid în partid, trădând
propriile declaraţii de la întemeiere. În memoria celor care le pasă de
România, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat după
sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închişi
studenţi arestaţi ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a
înfăţişat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un
„interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare a
noului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală:
„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o
întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi
intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu
eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu
vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva
pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic)
şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnit
întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi - şi
vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu
reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară
şi sunt obligat să o fac - credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor
şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc
să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?“.
Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?
Iată
cum, după 20 de ani, aceeaşi „principală revistă literară din ţară“
socoteşte firesc să pună „simpatia scriitorilor şi intelctualilor“
între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent că
reprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe care
trebuie să le apere, nu-i aşa, un ambasador la UNESCO. Ce speranţe pot
avea toţi realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturile
arheologice milenare, pentru înscrierea localităţii Roşia Montană în
patrimoniul UNESCO, atunci când însuşi reprezentantul României la forul
mondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea acestuia?
Duplicitatea
şi decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator
al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut
pe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu - nu durează de ieri de azi.
Într-un interviu publicat anul trecut în (acelaşi) „Adevărul“,
Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată
despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste
România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am
reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi
conţinut.“
Manolescu se pare că uitase o parte importantă din
biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în
cinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august
1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor
probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul
deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a
afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării
literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că
avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul
structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al
unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme
noi, mult mai complicate... Întregul nostru front scriitoricesc a
înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gh.
Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din
24.I.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa
ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la
formarea omului nou, a moralei socialiste...“.
Manolescu: „Constructorul comunismului cultivă lumina“
Scriitorul
George Mirea, care-l cunoaşte mai bine, din tinereţe, îi aduce aminte
criticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit de
protectorul său, George Ivaşcu: „După două decenii de la prăbuşirea (în
sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de
laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia
devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă. Ar fi
bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelit
în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător
asupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate.
Posts
