MINCIUNA RAPORTULUI TISMANEANU (II). Azi, mincinosul Patapievici

Scris de George Damian

Raportul Tismaneanu este cea mai mare minciuna din Romania secolului al XXI lea.

Voi incerca in randurile urmatoare si cele pe care le voi mai scrie pe acest subiect sa demonstrez adevarul primei propozitii. Totodata ma voi abtine sa folosesc orice alt fel de epitet in cursul acestei demonstratii, rezumandu-ma exclusiv la fapte. Gruparea aparatoare a "Raportului Tismaneanu" sare in sus la orice incercare de critica a "Raportului final privind analiza dictaturii comuniste din Romania". Tehnica preferata este sa acuze pe imprudentul critic de marlanie, mojicie, limbaj suburban etc. Criticul este transformat intr-un monstru apocaliptic iesit din haurile iadului care vrea sa distruga floarea plapanda a anti-comunismului tismanenian. Criticul este fie un extremist de dreapta, legionar antisemit, fie un nostalgic al stalinismului. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste categorii (desi dupa ce m-am implicat in cateva randuri in cateva incercari de analiza critica a "Raportului Tismaneanu" m-am trezit aproape imediat cu eticheta de "varf de lance al Securitatii" si "antisemit", cerandu-se, in buna traditie a anilor '50, eliminarea mea din presa). Astfel ca ma voi feri de epitete si voi prezenta faptele care ridica semne de intrebare asupra "Raportului Tismaneanu".Voi incepe cu membrii "Comisiei Tismaneanu" si voi incerca sa vad ce rol au jucat ei in alcatuirea faimosului raport. Ieri am lamurit problema cu cuplul Lovinescu-Ierunca. Astazi: Horia Roman Patapievici.

Mincinosul Patapievici

Pe 6 septembrie 2006 Vladimir Tismaneanu declara pentru Evenimentul Zilei: "Comisia prezidentiala se doreste un for stiintific si moral care sa spuna adevarul despre dictatura comunista, cu ale sale tragedii, suferinte si abisuri".
Deci Tismaneanu isi dorea un "for stiintific si moral" din care sa faca parte si Horia Roman Patapievici. Despre capacitatile stiintifice ale lui H.R. Patapievici nu ma pot pronunta deocamdata - insa la capitolul morala sta cat se poate de prost conform marturiilor Monicai Lovinescu. Aceasta descrie astfel prima intalnire cu H.R. Patapievici: "Descoperim un tânar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut". (Monica Lovinescu, Jurnal 1990–1993, Humanitas, 2003, p.291)

Patapievici a incercat sa-i dea de inteles Monicai Lovinescu ca tatal sau a suferit persecutii din partea regimului comunist din Romania. O minciuna sfruntata: Denis Patapievici, tatal lui H.R. Patapievici a fost un simpatizant comunist inca dinainte de al Doilea Razboi Mondial, dupa care a trecut prin Partidul Comunist Austriac si a sfarsit la Bucuresti, ca director al Directiei Circulatie Monetara la Banca Nationala si reprezentant al României la CAER. In dosarul de partid al tatalui lui H.R. Patapievici nu apare nici un fel de mentiune a vreunei incarcerari (daca ar fi fost inchis de regimul burghezo-mosieresc ar fi fost un motiv de lauda in fisa de cadre, iar daca ar fi fost inchis de regimul comunist ... atunci nu ar mai fi avut fisa de cadre la Banca Nationala). Patapievici si-a facut intrarea in casa Monicai Lovinescu cu o minciuna cat casa.
O alta minciuna a lui H.R. Patapievici beneficiaza de incadrare penala. Este vorba de faptul ca in anul 2002 Patapievici, pe cand era membru al Colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii l-a acoperit pe Sorin Antohi cand a aflat ca acesta a fost colaborator al Securitatii.

Conform propriilor declaratii din septembrie 2006, Sorin Antohi si-a vazut dosarul de colaborator al Securitatii inca din luna august 2002, insa a preferat sa pastreze tacerea asupra acestui subiect. Horia Roman Patapievici a declarat pe 12 septembrie 2006 pentru Europa FM ca CNSAS nu a publicat numele lui Sorin Antohi drept colaborator al Securitatii deoarece: "Nu a ocupat nici o functie publica in Romania in perioada in care Legea 187/1999 era in vigoare". Intrebat daca stia de colaborarea lui Antohi cu Securitatea, Patapievici a raspuns: "Da! Da, pentru ca dosarele celor de la GDS au fost verificate in urma a nu stiu carei cereri. Insa nu s-a facut nimic public, decat pentru persoanele care ocupau functii publice, care intrau in articolul 2, potrivit literelor de la a la z".

Insa articolul 2 al Legii 187/ 1999 , litera "y" prevede clar ca intra sub incidenta legii "persoanele cu functii de conducere, inclusiv membru al consiliului de administratie in regii autonome, companii nationale si societati comerciale avand ca obiect activitati de interes public sau strategic, precum si membrii conducerii fundatiilor, asociatiilor si filialelor care activeaza pe teritoriul Romaniei, inclusiv fondatorii acestora".

Sorin Antohi este membru fondator al Grupului pentru Dialog Social (GDS), iar CNSAS l-a verificat in anul 2002 la cererea lui Radu Filipescu, presedintele GDS. Radu Filipescu declara pe 13 septembrie 2006 pentru Europa FM ca nu i s-a adus la cunostinta de catre CNSAS rezultatul verificarilor in cazul Sorin Antohi.

Fapta lui H.R. Patapievici este prevazuta de articolul 24 al Legii 187/1999: "Prezentarea denaturata a datelor din dosarul de Securitate, in scopul discreditarii sau al nedeconspirarii, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea dreptului de a mai lucra in domeniul arhivelor".
"Singurul criteriu care m-a ghidat a fost competenta acestor persoane si prestatia lor publica la data formarii Comisiei. Presedintele Traian Basescu mi-a acordat deplin credit in selectia membrilor Comisiei pe baza amintitelor criterii", declara pe 12 septembrie 2009 Vladimir Tismaneanu. Despre rolul si actiunile lui Vladimir Tismaneanu in selectarea membrilor Comisiei de la Cotroceni voi vorbi intr-un episod viitor. Ideea principala este ca Vladimir Tismaneanu a fost cel care a selectat si eventual expulzat membrii Comisiei. Stiind foarte bine despre cele doua minciuni incalificabile ale lui H.R. Patapievici se pune intrebarea de ce Vladimir Tismaneanu l-a selectat si mentinut pe acesta in Comisia de la Cotroceni, desemnata ca "for stiintific si moral"?

Minciuna "Raportului Tismaneanu" (II) - Mincinosul Patapievici

www.george-damian.ro

ROMOSAN: Negoitescu a fost trimis cu misiune in Occident, la Europa libera. HUREZEANU: Sunt executorul testamentar si unicul cititor al jurnalului lui

Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu au fost prieteni apropiaţi ai lui Ion Negoiţescu, înainte de a-l întîlni eu

Reporter: Vă reproşaţi faptul că aţi participat la ancheta împotriva lui Negoiţescu?

Romosan: Întrebarea d-stră e involuntar comică. Eu am fost arestat, interogat, am fugit din sediul miliţiei din Cluj, am fost arestat din nou la Orăştioara de Sus, unde mă refugiasem, interogat din nou, violentat, confruntat cu Negoiţescu, care era foarte relaxat, pus să semnez nişte hîrtii care nu cred că aveau altă valoare decît aceea de a mă folosi ca acoperire publică pentru misiunile ulterioare ale lui Negoiţescu în Occident, pe lîngă Europa Liberă şi pe lîngă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Paris. Cei care se miră insinuant, ca Ioan T. Morar, Tismăneanu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Florin Iaru, Mădălina Şchiopu şi atîţia alţii, de fuga mea de la miliţia din Cluj sau de trecerea mea peste frontieră după o primă tentativă ratată îmi apar ca demni urmaşi ai vechilor structuri. Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu au fost prieteni apropiaţi ai lui Ion Negoiţescu, înainte de a-l întîlni eu. Cine sînt ei, ce rol au jucat realmente veţi şti cu siguranţă într-o zi. În ceea ce mă priveşte, cine doreşte să descifreze adevărul poate cerceta tot dosarul meu de la CNSAS, pus la consultare liberă de ani întregi, şi nu numai paginile direcţionate împotriva mea, pe care de altfel eu însumi le-am făcut publice, ca să se vadă bine cît de parţială şi ticăloasă a fost confecţionarea documentarului de la CNSAS. Se găsesc în dosarul meu sute de pagini de rapoarte ale ofiţerilor de pe frontieră şi de la Bucureşti asupra tuturor momentelor „interesante”, traduceri ale luărilor de poziţie din Ungaria şi din presa occidentală, precum şi faimosul plan de măsuri din 1989, document întărit de semnăturile a trei şefi de unităţi de Securitate. Printre aceşti ofiţeri se află şi Marian Ureche, fostul şef SIPA, care trăieşte şi poate da detalii.

Reporter: Vă menţineţi afirmaţia că acesta ar fi fost „omul serviciilor externe”?

Romosan: Ion Negoiţescu a făcut puşcărie, ca şi prietenii săi de la Cercul literar din Sibiu, Radu Enescu, Nicolae Balotă, Ştefan Aug. Doinaş. Colaborarea lui Doinaş şi suspiciuni la Nicolae Balotă au ocupat deja presa. Lui Negoiţescu i s-au tipărit cărţi imediat ce a fost lăsat liber, după ce a dat o declaraţie în favoarea lui Ceauşescu. A fost căsătorit în chip organizat cu fiica unui mare lider comunist originar din Basarabia, Vidraşcu.
Extrase din interviul Petru Romosan despre Ion Negoitescu

Jurnal, istorie a literaturii, homosexualitate

Hurezeanu: Cazul Negoitescu imi este foarte familiar, pentru ca am fost buni prieteni. Intimplarea a facut sa locuim amindoi, de la un moment dat, in acelasi oras, la München, pina la moartea lui, in 1993. Am fost unul dintre putinii oameni care l-au asistat pina in ultimul moment. Sint executorul lui testamentar, de altfel. I-am cunoscut bine universul foarte special, foarte aparte. Inclusiv homosexualitatea lui mi-a fost familiara, in sensul ca ii cunosteam obsesiile si problematizarile. (...)
Negoitescu era un star intelectual, cu o carisma irepresibila. In plus, era un om de o onestitate intelectuala si umana extrem de atragatoare. Pe el il frecventau foarte multi tineri, frumosi, uriti, baieti, fete, care nu aveau de gind sa fie homosexuali si care nu au devenit homosexuali nici frecventindu-l pe Negoitescu. Prostia imensa a fost prejudecata ca Negoitescu trebuia sa-i seduca pe toti baietii frumosi care ii calcau pragul.

Reporter: Asa i s-a creat faima de initiator al unei intregi generatii.

Hurezeanu: Din aceasta cauza, eu insumi m-am ales cu o aura de homosexual pe care nu o merit. As vrea poate uneori, cind ma gindesc la artistul din mine, semiesuat, sa am un registru senzorial, intelectual, in acest sens. Din pacate nu-l am. Asa s-a intimplat probabil si cu altii. Fiind apropiat de Negoitescu, fiind prietenul lui din Romania, prietenul lui din tinerete, din tineretea mea, am aflat multe lucruri despre el, despre trecutul si relatiile lui. E de stiut ca Negoitescu avea un fel de suveranitate foarte agresiva cind era vorba de relatiile personale. Accepta, respingea, cu pasiune. Se vede asta si in jurnalul lui, al carui unic cititor sint.

Reporter: De ce unic cititor si pina cind?

Hurezeanu: Jurnalul lui este inchis inca 20 de ani. Anul viitor se implinesc 10 ani de la moartea lui Negoitescu. Interdictia a fost stabilita pentru 30 de ani. Jurnalul este oricum intr-o custodie sigura care va functiona, indiferent de soarta custozilor. Pacat ca acest jurnal va fi citit peste atita timp, putea fi citit si mai repede, pentru ca lamureste foarte multe lucruri. Negoitescu a fost o pasare foarte rara in literatura romana. Era un personaj care si-ar fi gasit loc fara atita zarva in cultura germana sau franceza. Ar fi putut fi asemeni lui Gide sau Henri de Montherlant. Jurnalul lui nu este al unui homosexual care nu are voie, in timpul vietii, sa vorbeasca despre ceea ce vrea si despre ceea ce il reprezinta, care asteapta sa vina posteritatea in ajutor. Este jurnalul unui om problematic care integreaza homosexualitatea proprie in ansamblul personalitatii sale. De altfel, stim ca una dintre marile povesti de dragoste care este In cautarea timpului pierdut – ma refer in special la Albertine – este literatura unei relatii homosexuale. Asta n-o impiedica sa fie un episod din marea literatura de dragoste in general. Jurnalul lui Negoitescu contine multa suferinta si mult adevar. Va fi una din marile opere ale literaturii romane.

Reporter: Din ce perioada dateaza acest jurnal?

Hurezeanu: Este jurnalul exilului, al ultimilor zece ani. In acelasi timp, este retrospectiv. E o opera de creatie. Este jurnalul unui scriitor, al unui exilat, al unui patriot, al unui homosexual, al unui om singur...

Extrase din interviul "A treia cale" cu Emil Hurezeanu

FINALUL RAPORTULUI. Minciuna Raportului Tismaneanu (I) - Episodul Lovinescu-Ierunca

Scris de George Damian

"Raportul Tismaneanu" este cea mai mare minciuna din Romania secolului al XXI lea.
Voi incerca in randurile urmatoare si cele pe care le voi mai scrie pe acest subiect sa demonstrez adevarul primei propozitii. Totodata ma voi abtine sa folosesc orice alt fel de epitet in cursul acestei demonstratii, rezumandu-ma exclusiv la fapte. Gruparea aparatoare a "Raportului Tismaneanu" sare in sus la orice incercare de critica a "Raportului final privind analiza dictaturii comuniste din Romania". Tehnica preferata este sa acuze pe imprudentul critic de marlanie, mojicie, limbaj suburban etc. Criticul este transformat intr-un monstru apocaliptic iesit din haurile iadului care vrea sa distruga floarea plapanda a anti-comunismului tismanenian. Criticul este fie un extremist de dreapta, legionar antisemit, fie un nostalgic al stalinismului. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste categorii (desi dupa ce m-am implicat in cateva randuri in cateva incercari de analiza critica a "Raportului Tismaneanu" m-am trezit aproape imediat cu eticheta de "varf de lance al Securitatii" si "antisemit", cerandu-se, in buna traditie a anilor '50, eliminarea mea din presa). Astfel ca ma voi feri de epitete si voi prezenta faptele care ridica semne de intrebare asupra "Raportului Tismaneanu".Voi incepe cu membrii "Comisiei Tismaneanu" si voi incerca sa vad ce rol au jucat ei in alcatuirea faimosului raport. Astazi ma voi referi la cuplul Monica Lovinescu - Virgil Ierunca.
Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania si-a inceput activitatea prin decizia de infiintare din 5 aprilie 2006 a presedintelui Traian Basescu. Cunoscuta sub denumirea de "Comisia Tismaneanu", dupa numele presedintelui ei, Vladimir Tismaneanu, aceasta Comisie a activat pana in 18 decembrie 2006, cand presedintele Traian Basescu a prezentat in Parlamentul Romaniei produsul activitatii sale - "Raportul final".
Printre membrii "Comisiei Tismaneanu" s-au numarat de la bun inceput Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Cred ca numele lor nu mai necesita nici un fel de prezentare, in ultimii ani au fost transformati intr-un fel de sfinti ai anti-comunismului romanesc (desi erau trotkisti declarati - Nota mea), au avut parte de funeralii de stat si invocarea numelui lor a devenit un fel de obligatie pentru mai multi ziaristi si eseisti din Romania. Ceea ce vreau sa subliniez este ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu au participat la elaborarea "Raportului Tismaneanu" - pentru ca nu aveau cum sa participe. Astfel ca mentinerea numelor lor in lista de membrilor "Comisiei Tismaneanu" constituie o minciuna - se lasa de inteles ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ar fi participat la alcatuirea "Raportului final" - cand de fapt nu este vorba decat de folosirea numelor, si implicit, a prestigiului lor.
De fapt, din luna martie 2004 Monica Lovinescu era blocata la pat (cf. Doina Jela, "O suta de zile cu Monica Lovinescu", Editura Vremea, Bucuresti, 2008, p. 10), dupa ce trecuse printr-o internare si un episod de amnezie totala.Virgil Ierunca a murit pe 28 septembrie 2006 - inainte de incheierea lucrarilor "Comisiei Tismaneanu". De prin 2005 i se aratasera lui Virgil Ierunca primele semne de Alzheimer, care in cursul anului 2006 au ajuns la apogeu: nu mai recunostea pe nimeni (Doina Jela, op. cit, p. 190 - 191). Pe 27 iulie 2006 Virgil Ierunca fusese diagnosticat cu dementa senila in urma unei internari (Doina Jela, op. cit., p. 195). Imi vine foarte greu sa cred ca Virgil Ierunca a avut in aceste conditii vreo contributie directa la alcatuirea "Raportului Tismaneanu", mai ales ca Doina Jela ne spune ca incepand din anul 2000 Ierunca nu mai dadea interviuri si nu mai scria.
Contributia Monicai Lovinescu la acest raport este si ea pusa sub semnul intrebarii. La 11 septembrie 2006 Monica Lovinescu ii declara Doinei Jela referitor la Raportul Tismaneanu: "S-au facut lucruri foarte interesante. Am inteles ca s-a luat la cunostinta si de faptul ca noi nu suntem decat cu numele, ca nu vom putea merge la Bucuresti si se vor ocupa , cand va aparea textul, sa ni-l comunice si noua, ca sa avem o parere". (Doina Jela, op. cit., p. 142) In plus, Monica Lovinescu nu vedea sensul existentei "Comisiei Tismaneanu" si a unui eventual raport: "In Germania a fost populatia care a facut, in Ungaria nu stiu ce s-a facut. In Cehia s-a lichidat povestea de la inceput. De-asta o face si al nostru abia acuma. Numai cererea asta de experti mi se pare aiuristica, cum sa spun eu, tot romanul stie pe pielea lui ce a fost sau n-a fost, chiar daca el nu a fost direct persecutat. Dar stie, a auzit de lucrul asta, a auzit din vecini, a auzit din rumoarea publica... A trait, asa ca nu mai are sens toata povestea asta. Decat fiindca el isi ia o raspundere, care e mare, bine ca si-o ia, dar n-ar fi avut nevoie de un raport". (Doina Jela, op. cit., p. 142) Este posibil ca Monica Lovinescu sa fi primit o copie a Raportului Tismaneanu - insa in nici un caz varianta finala, deoarece pana la momentul tiparirii sale la Editura Humanitas acest raport a cunoscut numeroase modificari. Mai mult, nu a existat o varianta finala a acestui raport nici macar in ziua in care concluziile sale au fost prezentate de presedintele Traian Basescu in Parlament (dar mai multe despre aceasta problema intr-un episod viitor). Este greu de crezut ca o femeie de 83 de ani, suferinda si imobilizata la pat de doi ani de zile ar fi putut avea vreo influenta in alcatuirea acestui raport in care nu sunt clare contributiile fiecarui membru al Comisiei. Mai mult, episoade povestite de Doina Jela in volumul citat si de Gabriel Liiceanu in Cotidianul pun la indoiala capacitatea Monicai Lovinescu de a lucra efectiv la alcatuirea "Raportului Tismaneanu". In plus, in lunile septembrie octombrie 2006, Monica Lovinescu a avut alte preocupari decat activitatea comisiei de la Bucuresti - respectiv boala si moartea sotului ei, care au afectat-o profund (Doina Jela, op. cit., p. 178-181)
Una peste alta, inscrierea in "Comisia Tismaneanu" a lui Virgil Ierunca (bolnav de multa vreme si diagnosticat cu dementa senila) si a Monicai Lovinescu (imobilizata la pat si confruntata cu boala si moartea sotului ei) mi se pare o farsa de prost gust, destinata sa aureoleze o mare minciuna.
Virgil Ierunca si Monica Lovinescu nu aveau cum sa participe la redactarea "Raportului Tismaneanu".

Minciuna Raportului Tismaneanu (I) - Episodul Lovinescu-Ierunca
http://www.george-damian.ro/
Caricatura.ro: Teuvo Salminen (Finland)

"REVIZIONISTUL" Ilarion Tiu: Tismaneanu încearcă să-şi justifice pueril „convertirile“ stânga-dreapta-stanga (Ceauşescu–Regele Mihai–Iliescu–Basescu)

Eu? Revizionist?
Încolţit din toate părţile şi somat să-şi dea arama pe faţă, domnul Vladimir Tismăneanu pare să-şi fi pierdut din reflexele lucidităţii şi ar trebui să se ducă la... spital. Într-un recent comentariu pe blogul său, în care încearcă pueril să-şi justifice „convertirile“ stânga-dreapta-stânga-dreapta (Ceauşescu–Regele Mihai–Iliescu–Băsescu), îi acuză pe editorii Scînteii că ar fi nici mai mult nici mai puţin decât... revizionişti.
Asta-i bună! Nu ştiu la care sens al cuvântului se referă anume domnul VT. Spre exemplu, comuniştii îi numeau revizionişti pe cei care contestau sistemul. Adică aceia pe care noi îi numin astăzi (pe merit sau nu!) dizidenţi. Noi, cei de la Scînteia, suntem mult prea tineri ca să fim consideraţi revizionişti în sensul pe care-l avea cuvântul când tatăl domnului Tismăneanu făcea parte dintr-o „familie cu tradiţii staliniste“ (după propria încadrare a fiului).
Atunci la ce oare se referea VT. Cred că la sensul actual al cuvântului, aşa cum este definit în DEX: „Persoană care are ca scop revizuirea unei legi, a unei atitudini etc.“. Echipa de redactori care editează în prezent Scînteia a solicitat o singură revizuire de lege – nr. 16/1996 (care reglementează funcţionarea arhivelor). Nu ceream decât liberalizarea accesului la documetele emise în perioada regimului comunist şi nu cred că este nimic rău în demersul nostru. Cât priveşte reviziunea unor atitudini, da, suntem vinovaţi. Dorim ca persoanele publice să nu mai fie ipocrite, să-şi trateze cu demnitate şi responsabilitate trecutul şi să nu mai privească lumea şi viaţa cu două unităţi de măsură, în funcţie de propriile interese. Dacă suntem vinovaţi pentru aceste idealuri, ne cerem scuze!
Nu aştept nici un fel de răspuns de la domnul Tismăneanu, deşi ştiu bine că-mi citeşte blogul. Însă un singur lucru am să-i transmit, în momentul de faţă. Este trist că în tentativa de a-şi construi o apărare îi determină pe unii oameni de certă valoare să-i sară în apărare, ca răsplată pentru ajutorul acordat la un anumit moment în viaţă. Mă refer aici la intervenţia doamnei Lavinia Stan, despre care am o părere foarte bună, care a găsit să-l ridice în slăvi, din toate unghiurile, pe „lezatul“ Vladimir Tismăneanu. Fraze de genul „Avem atât de puţine personalităţi de talie internaţională încât Tismăneanu, una dintre ele, trebuie curtat, nu spurcat“, fac parte ori din familia necrologurilor, ori din cea a omagiilor din vremurile apuse acum 20 de ani... O întreb pe doamna Lavinia Stan, cum ar fi încadrat dumneaei iniţiativa fiului doctorului Mengele de a construi un monument în amintirea victimelor Holocaustului?
Ilarion TIU
p.s. Ca un analist ce este, poate se gândeşte domnul Tismăneanu să dea două explicaţii foto pentru ilustraţiile de mai sus. Puteţi da şi dvs., cei care citiţi acest blog. Cu referire la „convertirile“ despre care tot se vorbeşte zilele acestea.

Foto stanga: Ilarion Tiu Blog

Foto dreapta: Pamflet Roncea Blog

NATIONALISMUL si mancurtii. FOTO: Raportul "Final" al lui Tismaneanu

MISTERELE CUVINTELOR / Mancurt, a mancurtiza, mancurtizare

Alexandru Ciolan ZF

Mancurt (ortografiat uneori mankurt, pentru a sublinia transliterarea din alfabetul chirilic) e un cuvant intrat in vocabularul international cu numai treizeci de ani in urma.
Nu stim cat va fi circulat inainte de 1980 in republicile central-orientale ale fostei Uniuni Sovietice, dar si-a inceput glorioasa cariera mondiala o data cu romanul lui Cinghiz Aitmatov „O zi mai lunga decat veacul", scris si publicat in ruseste, rapid tradus in toate limbile Pamantului (la noi a aparut – incredibil! – in 1983).

In legenda despre mancurti (prizonieri carora prin mijloace de o cruzime asiatica li se sterg memoria, vointa, nazuintele, initiativa, transformandu-i in sclavi perfecti, care executa orbeste ordinele si nu au alta grija decat indestularea burdihanului) relatata intr-un capitol al cartii, toata lumea a vazut o parabola pentru „Homo sovieticus". „Omul nou" la a carui constructie (de parca ar fi fost un baraj…) visa Ceausescu era si el tot un mancurt – rupt de traditie si de locurile natale, aruncat in cutiile de beton de la oras, muncind pe branci pentru indeplinirea planului cincinal in patru ani si jumatate cu toate ca manca „stiintific", venerandu-si conducatorul, vorbind in lozinci si indurand totul cu o inconstienta vecina cu fericirea.
„Mancurtiise afla printre noi si triumful lor va fi o rana pentru istorie", avertiza in februarie 1991 un articol din „Romania libera", consemnand extinderea de sens a lui mancurt de la sclavul kirghiz al lui Aitmatov si de la omul orwellian, la care jinduiesc toate regimurile totalitare, catre individul inrobit si indobitocit al societatii zise „libere" sau „deschise". „Sclavul fericit", „consumatorul multumit" al postmodernitatii globalizant-consumiste sunt oare altceva decat mancurti contemporani? Si lor li s-a spalat creierul, dar nu prin tortura, ci prin televiziune si prin promovarea placerii ca unic scop al vietii. Banul, noul stapan in fata caruia se prosterneaza, nu mai are chip, se exprima doar valoric, in raporturi de schimb, aproape ca nu mai are nici materialitate, pentru ca a devenit in mare parte virtual, produs, primit si platit cu mijloace electronice, dar dicteaza in tot si in toate. „Nu schimba o vorba cu nimeni", povesteste Aitmatov despre mancurtul kirghiz, dar pare a-l avea in fata ochilor pe insinguratul din fata unui ecran de computer. „Toate gandurile lui se indreptau spre indestularea pantecelui. Alta grija n-avea", mai relateaza Aitmatov despre trecutul legendar, dar parca ar vorbi despre lumea noastra, tot mai despiritualizata, tot mai necredincioasa si mai frenetic consumista…
Mancurtizarea marsaluieste nestingherita: „Nu exista nici o lege care sa interzica «mankurtizarea» constiintelor" (Romania libera, 11 II 1994). Si nu mai vizeaza astazi doar indivizii, ea se poate aplica si neamurilor: „Popoarele care isi uita obiceiurile, isi uita istoria, isi uita limba si nu o mai folosesc dispar de pe fata pamantului. Sau, cum s-a spus, se «mankurtizeaza»" (Romania libera, 16 IX 2005)... pare a fi scris randurile de mai sus avand in fata ochilor programa de literatura romana (acum numita pompos curricula) emanata de Ministerul Educatiei, care in actuala denumire a institutiei nici macar nu mai este „nationala", ci legata de „Cercetare si Inovare". De parca ar fi posibile educatia, cercetarea si inovarea fara traditie si fara specific national. Nu e departe ziua cand institutia se va numi, pur si simplu, Ministerul Mancurtizarii…
Nu ne ramane decat sa scandam, ca sa nu le uitam, versurile poetului Grigore Vieru, basarabean care cunostea mai bine decat noi tertipurile folosite pentru extirparea memoriei:
„Da,
urasc pe mancurt.
Mi-i draga doina
prin care exist.
Nu ma tarai slugarnic.
Pe scurt,
Sunt na-ti-o-na-list…"

Exemplificari si datari pentru sensurile si cuvintele noi din acest articol veti gasi in editia a treia a DCR (Dictionarul de Cuvinte Recente), aflat in pregatire la Editura Logos.

ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, Bucuresti). Filolog (absolvent de spaniola-romana al Universitatii Bucuresti). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducator la revista "Lumea" (1978-83), redactor la Editura Politica si ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor si administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducator si publicist. Zona de interes principala: lexicologia, lexicografia. Preferinte muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilica, Maria Lataretu, Faramita Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gatitul si conservele de casa. Dorinte: sa aiba nepoti.

In imagine: o descriere otomana a mancurtizarii pamfletizata

JENANTUL ADRIAN IORGULESCU, editorialistul dreptei fara rost, un alt doctor inchipuit

Carieră întemeiată pe un pseudo-doctorat
Impostura lui Adrian Iorgulescu - fostul ministru PNL al culturii
Scris de George Roncea

Cunoscut drept „Ministrul manelelor“, după ce, în timpul mandatului său la Ministerul Culturii, mai mulţi manelişti şi-au filmat videoclipurile pe scena Operei Române, Adrian Iorgulescu a devenit cunoscut, pe timpul mandatului său, mai degrabă ca un personaj pus pe căpătuială, ca majoritatea colegilor săi de guvernare, utilizând resurse ale statului în scopuri cu totul personale. Mai este legat, tot de numele său, scandalul valizei Vuitton pusă drept capac Monumentului Pompierilor din Capitală, exact la sărbătorirea a 160 de ani de la martiriul eroilor pompieri. În rest, acest personaj s-a ilustrat cu ieşiri sforăitoare, cu ifose pretins intelectuale, publicate chiar pe site-ul ministerului Culturii: „Mă agăţ de reperele existenţial confirmate. Am nevoie de borne, de punţi, de valori. Altminteri, totul pare, pe cåt de instabil, pe atåt de periculos“. Omul şi-a creat „repere“ şi „borne“ în fals, cariera sa fiind întemeiată pe un fals doctorat, Iorgulescu fiind astăzi la rândul său conducător de doctorate. Câtă valabilitate au doctoratele acordate de un fals doctor ştie numai ministra Învăţământului, ieşită la drumul mare pentru a pune stavilă imposturii din sistemul de Învăţământ. Publicăm azi dovada imposturii acestui pseudo-doctor, aşteptând măsurile neîntârziate ale amazoanei Ecaterina Teodorescu.

CV-ul oficial al fostului ministru PNL al culturii sună astfel: „Adrian Iorgulescu s-a născut la data de 6 iulie 1951, în municipiul Bucureşti. A urmat studii universitare la Academia de Muzică din Bucureşti, Secţia Compoziţie (1970-1974), absolvind apoi un Master la Academia de Muzică din Bucureşti şi cursuri de specializare la Academia de Muzică din Bucureşti (1974-1975) şi la Academia «Santa-Cecilia» din Roma (1982). A obţinut în anul 1990 titlul ştiinţific de doctor în muzicologie şi estetică muzicală.
Începând din anul 1990 este profesor de compoziţie şi forme muzicale în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, în prezent fiind şi conducător de doctorat în compoziţie şi muzicologie“.

Doctorat în fals

Iorgulescu era în 1990 la o instituţie care a iniţiat doctoratele abia în 1991 şi a acordat primul titlu de doctor în 1992!
Conform Notei Rectorului Universităţii de Muzică (foto 4), rezultă foarte clar că „doctorul“ Iorgulescu nu avea cum să îşi dea doctoratul, când nici nu exista încă această posibilitate în cazul instituţiei respective de învăţământ.
De altfel, în cazul lui Iorgulescu s-a aplicat şi o noutate absolută în materie de doctorate, o veritabilă „prioritate românească“ în plan universal: „Doctoratul sub forma de carte“ (conform anexei extrase din sinteza aflată la Biblioteca UNMB - vezi foto 3). Adică, dacă ai scris o carte (chiar şi „de bucate“), poţi deveni automat şi doctor - fără a te mai chinui cu alte examene (de admitere, referate, examene parţiale) şi susţineri ale tezei!
Acum, după cum rezultă din avizierul UNMB, poziţia actuală a lui Iorgulescu este aceea de „conducător de doctorat“ (foto 2).
Conform arhivei Universităţii de Muzică, la capitolul „Tematica tezelor de doctorat susţinute în Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti“, rezultă că Iorgulescu Adrian ar fi avut teza cu titul „Timpul şi comunicarea muzicală“ în cadrul domeniului Estetica/Filosofia muzicii/Antropologie. Arhiva nu lămureşte cum de a primit acesta un doctorat când Universitatea încă nu avea cum să acorde astfel de titluri.

„Un sentiment de jenă şi jale“

De aici încolo, cariera compozitorului Iorgulescu, doctor impostor, s-a tot diversificat atât în plan politic, cât şi în domeniul business-ului, împletind plăctul cu utilul.
„Trăim într-o lume a falsurilor, a surogatelor, a imposturii, a pseudovalorilor, a celebrităţilor sezoniere, perisabile, de consum. Schizofrenia axiologică e pe cåt de extinsă, pe atât de contaminantă“, scria Iorgulescu într-o revistă de muzică şi încheia cu aceste cuvinte pline de miez: „Resimt totuşi, în spaţiul fiinţei mele culturale un sentiment de jenă şi de jale“.

Rămâne de văzut dacă „doctorul“ Iorgulescu se referea chiar la el însuşi...
Carieră întemeiată pe un pseudo-doctorat
Curentul - luni, 17 august 2009

© Curentul

Vezi si
Rost
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Această pagină necesită categorisire.Pagina este insuficient categorisită sau nu a fost inclusă în nicio categorie tematică.
Revista Rost este o publicaţie lunară de orientare conservatoare, naţională şi creştină. Publicaţia cuprinde articole şi comentarii pe teme de acualitate politică, socială şi culturală. Un loc special îl ocupă tematica religioasă, revista publicând eseuri, comentariii şi studii legate de reflecţia teologică, etică şi social-politică de pe poziţii creştin ortodoxe româneşti.
În revistă pot fi întâlnite şi materiale sub semnătura unor personalităţi ale vieţii publice şi/sau culturale din România, ca: Antonie Plămădeală, Teodor Baconsky, Cristian Badiliţă, Iulian Boldea, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Hristu Cândroveanu, Ioan Petru Culianu, Constantin Galeriu, Paul Goma, Ştefan Gorovei, Adrian Iorgulescu, Nestor Vornicescu, Toader Paleologu, Dan Puric, Dan Stanca, Dumitru Stăniloae, Varujan Vosganian
La mai multe luni după apariţia primului număr, în martie 2003, revista "Rost" a fost caracterizată drept “o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust” (?!! - Nota mea) făcând cunoscute “o serie de valori tradiţionale ale societatii românesti, pe care puţini oameni sunt dispuşi să şi le mai asume in ziua de astăzi”. [1] În fiecare număr, publicaţia dedică o parte a paginilor sale “unei personalităţi a culturii sau religiei românesti, uitate sau marginalizate în vremurile comunismului, încercand s-o revalorizeze pe o scară axiologică firească”. [2]

CONGRESUL MONDIAL AL FAMILIILOR: Familia este unitatea fundamentală şi naturală a societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi stat

A cincea reuniune a Congresului Mondial al Familiilor, care s-a desfăşurat între 10 şi 12 august, la Amsterdam, s-a încheiat cu următoarea declaraţie, aprobată de majoritatea participanţilor sosiţi din 64 de ţări ale lumii, printre care şi România.

DECLARAŢIA CELUI DE AL CINCILEA CONGRES MONDIAL AL FAMILIILOR, DE LA AMSTERDAM

Reprezentând familii şi organizaţii din peste 60 de naţiuni, noi, delegaţii la cel de Al Cincilea Congres Mondial al Familiilor, reuniţi la Amsterdam, Olanda între 10 şi 12 august 2009,

Afirmăm Articolul 16, par. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi suntem de acord că „familia este unitatea fundamentală şi naturală a societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi stat”.

În solidaritate cu Declaraţiile anterioare ale Congresului, definim că familia naturală se întemeiază pe căsătoria pe viaţă dintre un bărbat şi o femeie, cu scopul de a primi şi a îngriji o nouă viaţă umană, de a asigura dragoste, companie şi suport reciproc, de a zidi un cămin bogat în funcţiuni şi a întări legăturile dintre generaţii.

Ne definim ca „pro-copil”. Afirmăm acele structuri legale, culturale şi sociale care dau rezultatele optime pentru copii, în termeni de sănătate, acumulare de cunoştinte şi, mai tarziu, de angajament civic. Favorizăm relatiile de muncă ce permit părinţilor să petreacă mai mult timp cu copiii lor. Considerăm ca ştiinţele biologice şi sociale trebuie să afirme că, după toate probabilităţile, copiii se dezvoltă mai bine când sunt crescuţi de părinţii lor naturali într-un cămin bazat pe căsătorie.

Afirmăm că viitorul naţiunilor se bazează pe familiile care sunt înrădacinate spiritual. Organizaţiile religioase ar trebui să fie libere să-si susţină în public învăţăturile morale proprii despre căsătorie şi familie.

Afirmăm că familia naturală are prioritate în faţa statului. Politicile publice trebuie să respecte această autonomie a familiei.

Cerem legi şi politici solide care:

- să susţină instituţia naturală a familiei;
- să descurajeze divorţul, mai ales dacă sunt implicaţi copii;
- să încurajeze cuplurile care se dedică educării şi creşterii copiilor;
- să protejeze dreptul primar al părinţilor de a ghida educaţia morală şi practică a copiilor lor;
- să protejeze dezvoltarea fizică, mentală, socială şi spirituală a copiilor;
- şi să protejeze fiinţele umane vulnerabile, în special la începutul şi la sfârşitul ciclului vieţii.

Acest Congres a acordat o atenţie specială statutului familiei naturale în ţările dezvoltate. În această lumină:

- Afirmăm solidaritatea dintre generaţii. Dincolo de cercul imediat al părinţilor şi copiilor, există o bogată paletă de rude. Urbanizarea, industrializarea, migraţia, războaiele, epidemiile şi individualismul egoist au slăbit, toate, legăturile din familiile numeroase. Noi favorizăm acţiuni care ar revigora acest cerc mai larg al familiei, ca loc unde indivizii pot găsi ajutor pe timp de criză, şomaj, la boală, sărăcie şi vârstă înaintată.

- Familia naturală este răspunsul nostru la problema sărăciei. Oamenii care trăiesc într-o sărăcie extremă ar trebui asitaţi într-un context familial, acolo unde este posibil acest lucru. Sprijinim acţiunile care favorizează proprietatea familiei asupra căminului şi micro-întreprinderile, care asigură tinerilor educaţie conformă cu vocaţia lor şi care revigorează economia rurală ca alternativă la migraţia către oraşe. Privim fiecare nou-născut ca pe un bun de preţ pentru lume, o nouă minte şi o nouă pereche de mîini gata de lucru.

- Identificăm în scăderea natalităţii esenţa problemei demografice cu care se confruntă secolul XXI. Favorizăm soluţii care descurajează avortul (inclusiv avortul selectiv pe criterii de sex al fătului), care permit familii mai mari şi mai sănătoase şi care încurajează creşterea economică.

- Răspundem la pandemia HIV/ SIDA cu un program bazat pe abstinenţă, credinţă şi călirea caracterului printr-o educaţie a deprinderilor de viaţă. Credem că această abordare va inspira şi consolida viaţa familiei în societate, va întrerupe ciclul contaminării şi va servi cel mai bine interesele copiilor. De asemenea, recomandăm iniţiative speciale care să îmbunătăţească tratamentul victimelor şi ajutorul acordat orfanilor şi celor care îngrijesc vârstnicii, în refacerea unor cămine viabile.

- Cerem o abordare, centrată pe familie, a sănătăţii: Educaţia sexuală ar trebui să fie ghidată de părinţi şi să concentrată pe deprinderi ca abstinenţa, fidelitatea şi responsabilitatea în alegeri. Accesul la îngrijirea pre- şi post-natală ar trebui extins, incluzând aici consilierea privind alternativele pozitive la avort, inclusiv adopţia. Alăptarea ar trebui promovată ca o strategie de supravieţuire a copilului.

Adoptată astăzi, 12 august 2009, în Amsterdam, Olanda.

-----
Asociatia "Provita - pentru Nascuti si Nenascuti", Filiala Bucuresti
"Provita - for Born and Unborn", Bucharest Branch
www.provitabucuresti.ro provitabucuresti [@] yahoo.com
tel. (+40) 728 673 673 fax (+40) 31 815 27 80

M-AM MUTAT LA PETRU VODA. Cu prieteni, la prieteni, doua saptamani de pace

O. CALUGARIE! Tanguirea monahului ispitit

O, călugărie!
Tânguirea monahului ispitit

O, călugărie! Cât de negrăită este taina ta şi cât de ademenitoare sunt braţele cu care m-ai îmbrăţişat la început – dar cât de dureroasă este şi strânsoarea ce m-a cuprins în braţele tale! Să mă întorc?! Mă strângi prea tare. Să merg înainte? Nu am putere. Legată sunt de braţele tale, dar şi de patimile mele. Îmi simt sufletul ferecat şi nici o geană de lumină nu zăresc. Ce întuneric! De neînţeles îmi sunt toate şi păşesc ca într-o robie.
O, călugărie! Unde este dulcea mângâiere ce mi-o arătai la revărsatul zorilor, când cu nesaţ începeam să rostesc rugăciunea Mirelui Meu? Îl purtam cu mine oriunde, cu animalele la păscut, printre bucate la bucătărie şi în tot locul vedeam Numele lui Iisus.
O, călugărie! Unde-ţi este nebiruita putere ce mi-o arătai la apusul soarelui, că parcă nimeni nu era mai de neînvins ca mine? Legea firii era mult prea mică faţă de puterea ta. Somnul mi-l opreai, foamea mi-o făceai prieten, trupu-mi întăreai, mintea mi-o furai şi o trimiteai să cotrobăie prin vieţile Sfinţilor şi paginile filocalice ale de Dumnezeu purtătorilor Părinţi – şi hotar nu mai găsea.
O, călugărie! Unde-ţi este liniştea ce mi-o aduceai în miez de noapte şi-n inimă mi-o aşterneai? Şi acolo se desfăcea o lume nouă, cu care abia aşteptam să mă întâlnesc, o lume ce-mi stingea simţurile trupeşti şi-mi aprindea lumina cea negrăită din care curgeau izvoarele vieţii veşnice? Toate celelalte mi se făceau grabnic trecătoare şi neînsemnate, iar eu rămâneam faţă-n faţă numai cu veşnicia. Cine m-ar fi despărţit de dragostea Mirelui meu? Oare necazurile ce veneau de la oameni? Nicidecum! Oare vreo altă neputinţă sau dragoste străină? Cum ar fi putut, dacă braţele tale mă-mbiau cu atâtea bunătăţi cereşti?
Dar, vai! Pulbere şi vis sunt toate acestea pentru mine, acum. Abia dacă-mi mai aduc aminte că le-am gustat vreodată. Străine-mi sunt braţele ce mă cuprind acum şi parcă mă doare strânsoarea ta. Au rămas patimile mele şi strânsoarea ta. Urâciunea mă-nconjură din toate părţile. În zadar îmi ridic mintea din nou prin scrierile Sfinţilor Părinţi, că pică ameţită lângă hoitul meu. În zadar îmi silesc inima să strige către Hristos, străin e Mirele de ea. În zadar caut la cei de lângă mine, că rămân tot paralizat. Parcă înnebunesc, dar oare n-am înnebunit?
O, călugărie, numai tu şti aceste taine. Numai tu furi harul Domnului şi-l ascunzi de la mine, ca să mi-l dai mai apoi mai strălucit. Toţi poate ajung la cest impas, dar eu cum voi trece de el? cum voi ajunge la lumina de dincolo de întuneric, de dincolo de acest tunel? Un tunel mă desparte de lumina lui Hristos. Cum voi trece de toate gropile ce nu le văd? Nu ştiu! Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieţii mele?
O, călugărie, strânge-mă tare ca să nu alunec din braţele tale, cu care m-am legat din tinereţile mele. Ţine-mă cu darul tău, cel dat mie de Hristos, Domnul meu.

Monahia Fotini

Revista ATITUDINI Nr 7

Pentru abonamente si comenzi atitudini.pv@gmail.com

ATITUDINI LA AIUD. Prezentarea proiectului mănăstirii de la Aiud susţinut de Părintele Justin Parvu de la mănăstirea Petru Vodă

Atitudini la Aiud
Prezentarea proiectului mănăstirii de la Aiud susţinut de Părintele Justin de la mănăstirea Petru Vodă
Arhitect drd. Nicolae Tulban, prof. drd. Marian Maricaru

Venind într-un pelerinaj la mănăstirea Petru Vodă am aflat că Părintele Justin, ctitorul actualului Schit Sfânta Cruce de pe Râpa Robilor de la Aiud intenţionează să organizeze un concurs de proiecte pentru ridicarea mănăstirii Sfânta Cruce de la Aiud, închinată martirilor din închisorile comuniste. Atunci am cerut binecuvântare de la Părintele pentru a propune un proiect. Aşa ne-am apucat de lucru.
De mai mulţi ani ne-am specializat în problema arhitecturii bisericeşti . Ştim că arhitectura bisericească este o mărturisire, o contemplare şi întrupare a conştiinţei eclesiale. Biserica este chipul pământesc al Împărăţiei Cereşti. Arhitectul are o misiune mare şi grea - aceea de construi icoana Împărăţiei. Pentru a construi o biserică în Râpa Robilor efortul este pe măsură. Acel loc, prin sfinţenia care-l învăluie, este aparte, întrucât acolo Împărăţia este deja prezentă.
Ne-am propus dintru început ca acest proiect să fie rodul unei împreună-lucrări cu toţi cei implicaţi, astfel încât să găsim conştiinţa eclesială prin luminarea pe care o aduce comuniunea în Hristos şi dragostea frăţească (acolo unde şi cu cine a fost deschis). Însă cel mai important a fost că Părintele Justin şi alţi supravieţuitori trăiseră între acei sfinţi. În temniţa Aiudului ei văzuseră icoana Împărăţiei întruchipată, materializată în acei minunaţi oameni care sunt sfinţii de la Aiud.
Ceea ce a urmat a fost o serie de discuţii cu Părintele. Din ele am aflat cam cum trebuie plăsmuită Biserica de acolo, pentru ca ea să poată fi numită icoană a Împărăţiei.
Dincolo de multele discuţii şi împreună-căutări, rămâne binecuvântarea şi rugăciunea Părintelui, cu care am plecat la drum şi ne-au însoţit în tot acest demers şi care, încă, ne însoţeşte. Am ajuns la o formă pe care o prezentăm aici şi pe care Părintele a binecuvântat-o şi susţinut-o ca proiect propus de Sfinţia sa. Tot Sfinţia sa ne-a cerut personal să-l însoţim şi să susţinem proiectul alături de el la dezbaterile legate de alegere.
Centrul de Studii va fi în grija monahilor cei mai îndreptăţiţi, prin sfinţenia vieţii monahale, la a locui pe acel loc sfânt. Monahismul este o prelungire spirituală de zi cu zi a martiriului. De-a lungul întregii istorii a Bisericii, mănăstirile au fost principalele focare de cultură, fiind adevărate şcoli dotate cu imense biblioteci, scriindu-se cărţi iar, în momentul descoperirii tiparului, fiind primii care l-au folosit . Monahii vor fi principalii curatori ai moaştelor şi lăcaşului cu muzeul şi Centrul aferent lui. De aceea, monahii mănăstirii Sfânta Cruce vor fi dintre cei instruiţi, cu aplecare spre studiu şi cercetare, având educaţie în domeniul teologiei, antropologiei, medicinii legale, istoriei, aghiografiei etc. Cercetătorii aflaţi în stagii vor putea locui pe perioada sejururilor legate de proiectele lor în zona special amenajată lor, încercând, pe cât posibil, să se integreze vieţuirii ortodoxe din acest lăcaş sfânt şi arătând în primul rând prin aceasta respectul pe care îl datorează sfinţilor cu care avem înainte de toate o relaţie doxologică. De aici izvorăşte şi interesul pentru studiul vieţii lor şi tot în aceasta îşi au scopul aceste studii.
Pe scurt, proiectul a avut în vedere câteva elemente-forţă izvorâte din necesităţi teologice şi practice:
- centralitatea martyrionului (rotondă) în cadrul întregului complex. Martyrionul respectă canonul arhitectonic al bisericilor muceniceşti: formă rotundă, octogonală sau hexagonală, cu absidă pentru altar care să aibă dedesubt o zonă în care se fie aşezate moaştele care să poată fi cinstite de credincioşi şi la care să existe acces din biserică prin două rânduri de scări laterale. Asumarea tradiţiei vechilor martyrioane face legătura peste timp între mucenicii perioadei primare a Bisericii şi cei ai vremurilor din urmă, arătându-i pe aceştia cu nimic mai prejos decât primii. Până la mult aşteptata proslăvire oficială a noilor mucenici, sub altar poate fi plasat un cenotaf simbolic, în care pot fi aşezate ulterior osemintele adeverite ca moaşte;
- o biserică martyrion nu poate fi ridicată decât pe un loc sfânt, mai precis pe mormintele martirilor sau pe locul muceniciei lor. Din acest motiv, conform Tradiţiei ortodoxe, această biserică nu poate avea dedesubt, adică la subsol, nimic altceva decât un loc în care, ca într-un mormânt comun (aşa cum se şi află ele înmormântate în Râpa Robilor), să fie aşezate moaştele deasupra cărora, în biserică, se slujeşte Dumnezeiasca Liturghie. Nimic nu trebuie să se interpună între acel loc sfânt şi însuşi corpul bisericii;
- stilul arhitectural, tradiţional ortodox, se impune din însăşi vechimea canonului legat de martyrioane. În consecinţă, ca în întreg demersul nostru, ne-am aplecat cu atenţie asupra înţelegerii tradiţiei patristice. După ieşirea din persecuţia primelor veacuri au început să se construiască două tipuri de biserici: cele de parohie (adică cele impuse de existenţa unei comunităţi creştine) şi cele martirice. Martyrioanele au fost construite doar între secolele IV şi VII d. Hr. Întrucât în zilele noastre situaţia este foarte asemănătoare cu cea de la începutul secolului IV - când întreaga creştinătate ieşise din mulţi ani de persecuţii -, ne-am raportat în chip firesc la modul în care Părinţii Bisericii au tratat arhitectura bisericească (tipologia arhitecturală). Şi pentru că perioada de aur a arhitecturii ortodoxe este cea a Sfântului Împărat Justinian cel Mare, ne-am aplecat asupra unor biserici cu martyrion din acea vreme (precum Sfinţii Serghie şi Vah din Constantinopol, San Vitale din Ravenna şi altele) ;
- întrucât martyrioanele sunt biserici prin excelenţă de plan central, altarul să vină cât mai aproape de zona centrală octogonală (cifra 8 are simbolism eshatologic) format din stâlpii de susţinere care, trecând de balcoane, se urcă până în cupola largă, simbolizând Cerul ca un uriaş baldachin ridicat deasupra mormântului mucenicilor pe care se va sluji Sfânta Liturghie. Toate aceste elemente sunt specifice monumentelor funerare antice ale martyrioanelor. În plus, circulaţia credincioşilor spre uşile diaconeşti ale altarului sau spre subsolul de sub altar să fie rezolvată într-un mod foarte practic, care descongestionează zona centrală, facilitând mişcările liturgice, anume prin deambulatoriile formate în zona marginală, exterioară octogonului central al martyrionului. Această rezolvare este, şi ea, inspirată tot din arta bisericească veche;
- trapeza să fie aşezată faţă în faţă cu ieşirea din biserica martyrion, pe axa Răsărit-Apus, ca o prelungire agapică a mesei euharistice. În mănăstiri trapeza este ca o a doua biserică, fiind loc de comuniune în Hristos, rugăciune, agapă, ascultare a citirilor din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Trapeza este împodobită, ca şi biserica, cu fresce reprezentând sfinţi şi momente din vieţile lor;
- în legătură cu martyrionul şi cu trapeza să fie zona de locuire monastică avvaton, adică o zonă din mănăstire dedicată exclusiv monahilor, inaccesibilă pelerinilor sau vizitatorilor. Acesta se dezvoltă ca o latură de nord a unui atrium uriaş al martyrionului, atrium în componenţa căruia intră şi trapeza şi zona de intrare şi care cuprinde şi un aghiasmatar sau fântână cu apă. Zona avvaton asigură o anumită intimitate şi linişte atât de necesară monahilor aflaţi într-o zonă orăşenească şi va avea acces direct la martyrion printr-un pasaj. Ea va fi formată din paraclis de iarnă, două rânduri de chilii cu utilităţile necesare, apartament arhieresc, o mică bibliotecă monastică, etc;
- rezolvarea în terase a proiectului, deoarece terenul se află într-o pantă destul de accentuată. Partea superioară va fi ocupată de turnul-clopotniţă care domină vizual şi sonor blocurile şi valea. Apoi zona monastică, după care, mai jos, pe platforma de mijloc, principală, se va afla biserica (se subliniază şi pe verticală centralitatea martyrionului) iar la nivelul de jos, muzeul cu Centrul de Studii Martirologice;
- zona de nord (aflată în pantă accentuată), care dă spre primele blocuri ale oraşului, să fie amenajată ca zonă-tampon, cu vegetaţie: copaci înalţi - mai ales în zona de margine -, apoi o alee ce şerpuieşte între intrarea pietonală de sus şi rotonda martyrionului, alee amenajată cu popasuri de belvedere, băncuţe, gărduleţ de piatră şi umbrare cu viţă de vie - simbolul lui Hristos şi al muceniciei;
- accesul auto şi pietonal principal atât pentru Mănăstire cât şi pentru Centru va fi dinspre strada de jos;
- să existe accesibilitate spre martyrion dinspre zona muzeului şi a centrului de studii martirologice. Accesibilitatea se face pe la suprafaţă, dar şi printr-un culoar subteran (care poate avea iluminare naturală din tavanul deschis pe alocuri) care să aducă aminte de catacombele perioadei creştinismului primar. Acest culoar, amenajat ca osuar (oasele nu pot sta în muzeu, ci într-un spaţiu dedicat anume) în care vor fi aşezate rămăşiţele pământeşti găsite în Râpa Robilor, face legătură concretă între subsolul muzeului - amenajat ca o zarcă, deci imitând condiţiile de închisoare grea comunistă, izolator etc , şi zona de sub altar în care se află numai acele rămăşiţe care manifestă semne ale sfinţeniei: miros frumos, izvorăsc mir, aduc tămăduiri. Pelerinii sau vizitatorii vor putea începe parcursul iniţierii lor fie dinspre biserica martyrion, coborând sub altar la mormântul mucenicilor (unde se pot închina), trecând prin culoarul-osuar şi ajungând la muzeu, fie invers, parcurgând un drum iniţiatic ce începe din muzeu cu prezentarea pătimirii lor şi culminând cu proslăvirea lor ca sfinţi mucenici aşezaţi la baza martyrionului;
- o atenţie deosebită am dat şi conceperii şi proiectării Centrului de Studii Martirologice. În primul rând va exista un muzeu vizitabil de un mare număr de oameni (cu o intrare separată) şi care va organiza expoziţii permanente ce vor populariza rezultatele şi producţiile Centrului de Studii. Centrul va fi dotat cu o bibliotecă cu sală de lectură (încăpătoare, izolată fonic de zona muzeului şi luminată natural printr-un sistem special de geamuri), videotecă şi fonotecă (pentru stocarea şi accesarea mărturiilor înregistrate; acest gen de mărturii vii sunt foarte importante pentru înţelegerea epocii, a realităţilor închisorilor comuniste, a participanţilor la evenimente - martiri, mărturisitori, supravieţuitori, torţionari -, dar ajută şi la un tip de muzeificare foarte modern, prin care cercetătorul sau simplul vizitator poate relaţiona mai direct şi surprinde mai uşor, spontan realităţile invocate prin faptul că se adresează mai multor simţuri) dotate cu sală de lectură audio şi video (de asemenea, izolată fonic şi dispunând de separeuri şi penumbra necesară), sală de prelucrare audio-video (pentru cercetătorii şi experţii care vor putea realiza documentare ce vor putea fi folosite în cadrul Centrului şi al muzeului, dar vor putea fi puse şi în vânzare sau folosite alte modalităţi de difuzare, în scopul popularizării), sală de proiecţii şi conferinţe (se vor organiza prezentări, proiecţii, dar mai ales conferinţe locale şi internaţionale; utilarea sălii va fi în consecinţă). Am gândit aceste spaţii în conformitate cu cele mai noi tehnici şi metode folosite în biblioteconomie şi muzeistică, în urma vizitării şi cercetării bibliotecilor celebre din străinătate şi a muzeelor premiate internaţional;
- de asemenea, legat de Centrul de Studii, să existe un corp de locuit (dotat cu utilităţile necesare), cu câteva camere pentru cercetătorii ce vor rămâne acolo pentru o anumită perioadă. Acest corp de locuit are acces direct, printr-un culoar, la zona Centrului de Studii. Masa va putea fi luată într-o sală specială, aflată într-un corp comun cu trapeza monastică şi bucătăria;
- parcarea va fi aşezată în zona opusă celei monastice (deci în faţa muzeului), pentru a se asigura o linişte mai mare în biserică şi în avvaton-ul călugărilor.

Am întocmit acest text de prezentare întrucât am înţeles faptul că opinia publică nu a avut acces până acum la planurile mai detaliate şi la explicările necesare.

Astăzi, 2 August 2009, la prăznuirea Sfântului Împărat Justinian

1. Arhitectul Nicolae TULBAN este specializat în arhitectura bisericească, urmând un doctorat la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism «Ion Mincu» din Bucureşti şi publicând diverse articole şi studii pe această temă; nu este la primul său proiect bisericesc, lui datorându-i-se, între altele, şi reabilitarea chiliei româneşti de la Kapsala, Sfântul Munte; Marian MARICARU, teolog specializat în arhitectura bisericească (a absolvit un masterat în Spaţiul Sacru la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism «Ion Mincu» din Bucureşti, a publicat diverse articole şi studii tematice şi are în pregătire un doctorat pe această temă la Facultatea de Teologie din Tesalonic, Grecia), este urmaşul unuia dintre cei care au fost întemniţaţi la Aiud; echipa pe care o formăm are în momentul de faţă în lucru proiecte şi în ale părţi ale ţării (comandate mai ales după ce unii preoţi şi episcopi au văzut şi apreciat proiectului de la Aiud)
câteva exemple din vechime ar fi mediile monastice ale Antiohiei, Alexandriei sau ale Ţării Sfinte (Sf. Sava, Sinai), iar mai apoi cele din capitala Imperiului Bizantin (în mod special măn. Studion) şi Sfântul Munte Athos (a se vedea şi controversa isihastă în care erau implicaţi ierarhi, monahi şi laici cărturari de mare cultură, dar mai ales de autentică trăire duhovnicească) care au născut pe marii Părinţi ai Bisericii. La noi, în vremurile din urmă, este de menţionat exemplul mănăstirii Neamţ şi al mişcării paisiene.
Ca şi în cazul altor biserici din epoca noastră, alegerea stilului reprezintă o provocare. Cu atât mai mult în cazul bisericilor de importanţă majoră, în care fiecare zonă românească şi-ar dori să se regăsească prin stilul ei local. Acest lucru este, în realitate, imposibil întrucât este imposibilă împăcarea diferitelor stiluri regionale, eterogene, dezvoltate pe teritoriul actual al ţării noastre în evul mediu târziu şi sub influenţe străine. S-a găsit o soluţie ce decurge firesc din arhitectura primului mileniu, specifică vechilor martyrioane, construite şi la noi, ca peste tot, în acele vremuri, în zona Dobrogei şi nu numai (dar ruinate de vremuri). La acest stil vor fi adăugate, pe cât posibil, elemente decorative specifice mileniului al doilea (stilul brâncovenesc, moldovenesc etc.). Întrucât neamul nostru românesc şi martirii şi mărturisitorii săi ortodocşi pe care îi cinstim, nu au fost numai din zonele teritoriului actual al României, ci şi din Basarabia, Bucovina, nord-vestul cedat (spre munţii Tatra), şi de la Sud de Dunăre (nu puţini erau vlahi din Macedonia, Pind, Epir, Serbia, Cadrilater care se simţeau la fel de români, pentru că şi erau, după sânge şi tradiţii), am considerat că singurul stil cu adevărat reprezentativ tuturor şi care atestă tocmai unitatea, geniul între popoare şi vechimea noastră ca neam bimilenar este unul inspirat din cel în care au construit martyrioane şi măreţii noştri strămoşi traco-latini (Sfinţii Împăraţi şi mari ctitori Constantin cel Mare şi Justinian cel Mare) care au înfiinţat Imperiul Romeu creştin, numit atunci Romania. Istoricii îl numesc astăzi, convenţional, Bizanţ, şi arată că a fost continuat până în modernitate de „Bizanţul după Bizanţ” (după celebra expresie a lui N. Iorga) din statele vlahe, latin-ortodoxe, Ungrovlahia şi Moldovlahia. Utilizarea acestui stil în Aiudul Transilvaniei nu este decât încă o confirmare a continuităţii şi vechimii neamului nostru aici. Să nu uităm că la Alba-Iulia, locul Marii Uniri, sub ceea ce mai târziu a devenit catedrala romano-catolică, săpăturile arheologice au descoperit tot o rotondă bizantină datând din secolul IX!
Foto: Revista ATITUDINI si Cristina Nichitus