Wednesday, February 10, 2010

IDOLII DE MUCAVA. Deconspirarile pe spranceana si goana dupa gologani. Sforarii fara scrupule Dinescu, Plesu, Liiceanu, Patapievici, Tismaneanu et comp jecmanesc statul din barcile lui Vintu si Patriciu

Disidenţa în cultura, între mit şi adevăr
Despre o aşa-zisa elita culturala românească, autodeclarată ca atare, fireşte, a început sa se vorbească pe la sfârşitul anilor ’70. Principalii ei protagonişti au fost Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau operă. Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului în 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Pleşu va putea fi citita abia în 1988. Pana atunci, băieţii mai publicaseră o prefaţă la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de câteva pagini la opera altora şi nişte studii subţiri ca lama de ras şi cu titluri pretenţioase, incapabile sa te invite la lectura şi meditaţie. Era în ele ceva crispat şi parcă împrumutat şi din alte părţi. în timp, la aceasta operaţiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei aşa-zise elite, au aderat şi alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. şi ele pe sine, şi noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul în cauza s-a insotit şi cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas şi aroganta din ei transpira prin toţi porii, le curgea din urechi şi supura pe la nari.
Cu toate acestea, noţiunea de disidenta a surâs elitei în curs de formare la Bucureşti, a ademenit-o şi i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg şi intelectualii de rând. Adică pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporaţi în elita.
In 1982, elita noastră a traversat şi primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au înscris în mişcarea intitulata Meditaţia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, şi parca te ridica deasupra a toţi şi a toate – şi au rupt cuiul. De altfel, numai nişte oameni cu mintea beteaga, imprudenţi pana la prostie şi cu raţiune de moftangii se puteau implica în cacealmaua intitulata Meditaţia Transcendentala. Nişte oameni serioşi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat în mana unui individ dubios, despre care se şoptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai mulţi ani în urma din tara, spre a-l utiliza în atingerea unor obiective absconse. şi după un timp petrecut în Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat în viteza la Bucureşti, spre a servi drept năvod. Cine se prindea în năvod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevăr, Meditaţia Transcendentala primise toate aprobările de rigoare pentru a funcţiona, inclusiv de la institutul specializat şi de la Ministerul Invatamantului. Deocamdată, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fără intenţii malefice. Insa, la un moment dat, s-a întâmplat ceva la care nu se aştepta nimeni: cineva i-a şoptit Elenei Ceauşescu, numărul doi din partid, ca la Meditaţia Transcendentala se petrec nişte lucruri nu prea curate şi ea a decis ca de chestiunea în speţa sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimţita în cizme, ci organele partidului comunist. Urmând ca toţi participanţii la meditaţie sa fie excluşi din rândurile acestuia, fiecare în sedinte organizate ad-hoc în instituţia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa facă si, de ochii partidului, i-a sancţionat pe toţi cei sase ofiţeri care monitorizaseră cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe în continuare de cacealma, în deplina discreţie. şi acesta l-a agatat pe Andrei Pleşu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Pleşu lui Nicolae Ceauşescu şi dintr-o declaraţia aparte, despre care nu se intelege prea bine în ce context s-a prestat. în ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putu salva nici pe Andrei Pleşu, şi nici pe alţii ce-i relataseră ce se întâmpla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Pleşu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar în toata povestea şi lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai în cazul când dosarul ce i-a fost alcătuit de famigerata instituţie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se întâmpla. Cu certitudine, în acest dosar se afla şi rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu după convorbirile cu Andrei Pleşu, precum şi altfel de documente relative la disidenta falsului filosof şi a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furaţi de moda care bântuia pe alte meleaguri, incitaţi de gesticulaţiile lui Paul Goma, nucleul dur al aşa-zisei elite, alcătuit din Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Dinescu, mai în sinea lui, mai pe lângă cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curând se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treacă în uitare afacerea Meditaţiei Transcendentale, ca atât lui Andrei Pleşu, cat şi lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, după o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decât o singura explicaţie: Gogu Rădulescu. şi cei ce au trăit epoca ştiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru ieşirea din tara a lui Andrei Pleşu trebuia sa fie dat de Securitate şi aceasta era prudenta. în cazul ca Pleşu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele în capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atât mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informaţie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Pleşu în Occident, pentru a fi propulsat în funcţia de director al postului de la München. în cele din urma, reţinerile s-au spulberat. Exista un document în arhivele Securitatii în care s-a rezumat o discuţie purtata de mai mulţi ofiţeri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiţer a fost de acord cu ieşirea lui Pleşu din tara şi argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Pleşu nu va ramane în Occident şi nici nu erau şanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis leneş; 2) nu-i place sa meargă la slujba; 3) în nici o tara din lumea occidentala nu poţi deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gaşti pe care ai adunat-o în jurul tău. şi aşa cum s-a dus, Andrei Pleşu s-a şi întors. în alta ordine a lucrurilor, pluteşte în aer o bănuiala justificata: de fapt, Pleşu şi Liiceanu, şi nu numai ei, reprezentau o interfaţa anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Când Occidentul acuza autoritatile de la Bucureşti ca nu permite oamenilor de carte sa se mişte liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adică nu au voie sa circule peste hotare? Priviţi, domnii Pleşu şi Liiceanu studiază la Heidelberg, Ana Blandiana străbate America de la un capăt la altul etc. etc. Ce vreţi mai mult? Pana în decembrie 1989, şi Andrei Pleşu, şi Gabriel Liiceanu nu au făcut altceva decât sa-si ingroase anturajele cu cat mai mulţi aplaudaci. Faima lor de disidenţi era întărita în mod sistematic şi de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucureşti, cu cine trebuia elogiat şi cu cine trebuia detestat. şi aşa mai departe. Totuşi, când încercam sa aflam în ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. şi pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, aşa cum ni le comunica un dicţionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, când e vorba de Gabriel Liiceanu, şi mult mai mulţi ani, daca-l avem în vedere pe Andrei Pleşu, aceştia au fost salarizaţi de Institutul de istoria artei fără sa facă nimic, dar nimic, nimic, exceptând sforile trase în vederea edificării unei aşa-zise elite şi în rândurile artiştilor plastici. Ca sa nu mai vorbim şi de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetător sa-l laude pe Nicolae Ceauşescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam şi afirmaţiile lui Andrei Pleşu, conform cărora, în saptamanile premergătoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. în primul rând, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeţi, cu frigiderele pline în permanenta. în al doilea rând, la Tescani, Pleşu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Pleşu sa sară pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degrabă, o grupare a viitoarei puteri, care ştia ce urma sa se întâmple la Bucureşti, s-a gândit sa-l pună la adăpost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toţi cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schiţat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, în primăvara lui 1989. Din păcate, după cum a evoluat ulterior, atât va mai ramane din el şi din disidenta lui. 

Idolii de mucava

Mulţi au avut naivitatea sa creadă ca disidenţii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creaţiei şi alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Alţii erau convinşi ca intr-un regim de democraţie aceiaşi disidenţi vor ieşi în luminile rampei cu opere necesare şi temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!
După decembrie 1989, s-a constatat ca prin sertarele disidenţilor bătea vântul, aceştia fiind mai sterpi decât nişte zarzări uscaţi. şi nici pana în zilele noastre n-au izbutit sa ne rupă gura cu ceva mai de soi. Gabriel Liiceanu editează şi reeditează în neştire anostul Jurnal de la Paltinis – a ajuns la vreo 15 ediţii -, rasoleşte în viteza cate un volum de panseuri numai ca sa umfle un premiu şi bombardează umanitatea cu epistole ipocrite, predicând o moralitate la care el insusi nu are acces. în timp ce Andrei Pleşu vehiculează diverse articolaşe, publicate iniţial în Dilema, prin Aspirina săracului, prin Plai cu boi şi pe unde mai poate. Iar în materie de carte sare ca o lăcusta de la o tema la alta: aduna intr-un volum aceleaşi articolaşe, curând reluate în parte în alt volum, cu titlu schimbat, ca sa nu se prindă naivii ca e vorba de acelaşi calup de brânza, învelit în alta hârtie de ziar. Cartea lui "Despre îngeri" ne mai lipsea şi ne-a dat-o. Si unul, şi celalalt se arata a fi incapabili de o construcţie cat de cat coerenta, de o lucrare intelectuala articulata şi cu marca distincta. Mai tranşant în gesticulaţiile lui, Mircea Dinescu a ieşit definitiv din cultura. Se vede cu ochiul liber ca daca scrie mai mult de trei-patru fraze începe sa gâfâie. Unii ne asigura ca s-ar fi apucat de afaceri. In cazul acesta, de ce nu vorbeşte la Money Channel?
In schimb, în contextul tulbure din primăvara lui ’90, disidenţii noştri s-au repezit hrapareti pe sedii şi instituţii, au început sa se infiltreze în diverse structuri ale statului, şi s-au dedicat trup şi suflet unei opere de delimitare şi mai accentuata de corpul culturii romane, de ierarhizare în propriile rânduri şi de reorganizare a aplaudacilor colectionati intre timp. Grupul de Dialog Social chiar asta a vrut sa exprime: noi, cei 22, suntem crema intelectualilor de elita şi comanda se afla la noi. Mircea Dinescu s-a instalat în fruntea Uniunii Scriitorilor, susţinut de voturile unei turme în mare parte abrutizata de foame, şi nu s-a lăsat pana nu a dus instituţia de râpa. Mai practic, Gabriel Liiceanu a pus mana pe Editura Politica, în împrejurări şi condiţii socotite de mulţi dubioase, şi s-a chitit pe făcut datorii. Intr-un interviu relativ recent din Observator cultural afirma fără nici o ruşine ca înjghebarea Humanitas este singura editura din tara care îşi plateste conştiincios datoriile către stat, luna de luna şi an de an. Da’ de unde! în site-ul Ministerului Finanţelor Publice, Humanitas figurează cu mult peste 30 miliarde lei datorii, editura fiind ameninţata cu executarea silita. O executare silita care nu are loc, fiind mereu amânata, şi asta aşa, ca sa intelegem şi noi pana la ce altitudine funcţionează complicităţile dintre guvernanţi şi elita. Si, întrucât Gabriel Liiceanu se considera un reper moral, ne simţim în drept sa-i spunem de la obraz ca un reper moral nu minte ca un birjar.
Mult mai interesanta decât a celorlalţi doi a fost cariera lui Andrei Pleşu, sub spectrul democraţiei noastre debile. în primul guvern postrevoluţionar a fost desemnat ministru al Culturii. Nu a făcut nimic altceva decât sa umfle structura acestuia cu oameni din anturajul lui. şi cred ca motivele demisiei dlui Dan Petrescu din funcţia de secund al lui Pleşu ne-ar face sa intelegem mai multe despre ce s-a întâmplat în interregnul acela. Intr-un guvern de sub preşedinţia lui Emil Constantinescu a fost propulsat intr-o funcţie pentru care nu avea nici cea mai minima pregătire: aceea de şef al relaţiilor diplomatice ale tarii. şi azi parca-l vad cum aluneca printre diplomaţii străini, cu capul pe o parte, cu torsul răsucit intr-o rana, asemeni unui piccolo căruia numai tava din mana ii mai lipsea. Din poziţia ministrului de Externe n-a putut face prea multe, omleta pe care o comanda la bufet sosindu-i totdeauna fada şi rece. în schimb, a aplaudat actul de banditism internaţional al bombardării tarii prietene Iugoslavia. Apoi, după ce si-a tras sufletul preţ de aproape un an, a ochit un alt post din care putea sa nu facă nimic pe bani cat mai mulţi şi cu maşina la scara: acela de membru al colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Or, aici sunt mai multe de spus.
Proba de ipocrizie şi duplicitate pe care ne-a oferit-o a fost de-a dreptul monumentala: în 1982, cu pălăria în mana şi cu lacrimile în ochi se ruga de Nicolae Ceauşescu sa nu fie exclus din partidul în care intrase de la frageda vârsta de 19 anişori. Iar în 1999, pentru a forţa legea de constituire a CNSAS şi a fi acceptat în colegiu, se bătea cu pumnul în piept ca a fost exclus din fostul partid comunist. şi ar mai fi o chestiune: o mulţime de gazetari inculţi şi certaţi cu cartea îl califica pe Pleşu drept filosof şi acesta accepta docil prestigioasa titulatura, deşi nu are opera filosofică. Dar când spui filosof, spui Hegel, spui Kant, spui Fichte sau Heidegger şi ar putea cineva sa-si închipuie ca un filosof veritabil s-ar înghesui la o sinecura sub scutul căreia sa-si pipăie concetatenii la gâlci? 

Oricum, pana sa intre în pâine, şi Pleşu, şi discipolii săi, Horia Roman Patapievici şi Mircea Dinescu, l-au lăsat pe Gheorghe Onisoru, preşedintele colegiului CNSAS, sa pună instituţia pe roate, ceea ce nu a fost prea uşor, şi apoi l-au încălecat pana la sufocare. Ei făceau legea în CNSAS, nu preşedintele instituţiei. Iar azi îl scot vinovat pentru toate defecţiunile survenite în sase ani de bătuta pe loc.
Atunci când devenise prea limpede ca lucrurile nu mergeau bine acolo, pe cotita strada a Dragoslavelor, o comisie parlamentara a investigat activitatile instituţiei şi a ajuns la concluzia ca Pleşu participase la mai puţin decât jumătate din şedinţele de colegiu. Nici frecventa lui Horia Roman Patapievici şi Mircea Dinescu nu era strălucita. Ei nu veneau la serviciu, se duceau la diverse televiziuni sa ne explice în ce împrejurări dificile erau nevoiţi sa lucreze. Iţi venea sa le plângi de mila. De cele mai multe ori nu se duceau la serviciu nici măcar în ziua de leafa, aceasta fiindu-le livrata pe card. Cu toate acestea, nu s-ar spune ca n-au făcut chiar nimic. Direct sau prin ricoşeu, adică prin documente distribuite unor ziarişti amatori de scandal, i-au deconspirat ca informatori ai Securitatii pe Dan Amedeo Lazarescu, pe Mircea Ionescu-Quintus, pe istoricul Dan Berindei, oameni trecuti de 80 de ani, şi pe Raoul Sorban, care sărise binişor peste 90. Aceştia sa fi fost vinovaţi pentru atrocitatile regimului comunist? Dimpotrivă, toţi erau victime, cu ani de puscarie în spate. Pe Dan Amedeo Lazarescu au reuşit sa-l ucidă, omul n-a mai trăit multa vreme după ce a fost târnosit la televiziuni şi în presa, iar Mircea Ionescu-Quintus trage şi astăzi ponoase. Relaţiile dintre Dan Berindei şi fiul sau Mihnea nu erau deosebit de prieteneşti, ori Mihnea era prietenul treimii amintite mai sus, şi aceasta s-a gândit sa-i administreze un perdaf istoricului mai mult decât reputat ca sa justifice atitudinea neloiala a fiului sau. în ceea ce îl privea pe Raoul Sorban – strălucitul istoric al artei s-a stins intre timp -, ştiam foarte bine ca Pleşu îl duşmănea de peste 30 de ani. Nu ştiu ce va fi fost intre ei, dar a tine în tine o duşmănie preţ de aproape o viata de om, şi s-o faci sa explodeze atunci când iţi vine bine, mi se pare ceva de neconceput cu o minte constituita normal. Nu întâmplător, mulţi m-au avertizat ca om mai răzbunător decât Pleşu este greu de găsit în aceasta tara.
In sfarsit, ultima sinecura înhăţată de Andrei Pleşu a fost aceea de consilier prezidenţial, în care a rezistat doar un an şi ceva. Nu ştim de ce a fost zburat de la Cotroceni, dar nu s-ar spune ca n-a realizat ceea ce îşi propusese de la bun început: înlocuirea dlui Augustin Buzura de la conducerea Institutului Cultural Roman prin discipolul şi colegul sau de elita Horia Roman Patapievici. şi nici după ce au scăpat de dl Buzura nu-l slăbesc cu aluziile ca ar fi şi acesta un fost colaborator al Securitatii. De ce? Pentru ca au depistat undeva un document nesemnificativ, din care ar rezulta ca romancierul ar fi întreţinut câteva conversaţii cu colonelul Ilie Merce. Pai Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici şi Mircea Dinescu au ajuns sa decidă cu cine aveam şi cu cine nu aveam voie sa stăm de vorba? Nu le este putina ruşine?! Sa trecem şi peste asta şi sa reamintim cititorilor ca, în prezent, Horia Roman Patapievici editează manopera lui Andrei Pleşu în ţinuta de lux, destinata străinătăţii. Serviciu contra serviciu. Dar ştim de pe acum ce se va alege de aceasta ediţie de lux. Va fi distribuita pe la diverse ambasade şi centre culturale romaneşti, se vor organiza lansări la care vor participa câţiva foşti colaboratori ai Europei Libere, iar la Bucureşti se va minţi copios prin ziare ca ediţia operelor lui Pleşu s-a bucurat de o primire triumfala în Occident. în realitate, ediţia va sucomba prin debaralele centrelor culturale şi ambasadelor evocate mai sus. Am trăit sase ani în străinătate şi ştiu foarte bine ca balivernele lui Andrei Pleşu nu vor avea nici o trecere dincolo de hotare.
Constienti de deznodământ, baietii poarta bătălia aici, printre aplaudacii cu care s-au înconjurat. în aproape toate televiziunile au fost infiltraţi oamenii lor. TVR Cultural e la dispoziţia lor. Realitatea TV au acaparat-o cu totul. Tot oamenii lor sunt infiltraţi în redacţiile mai tuturor cotidianelor, cu misiunea de a le face o reclama incontinenta. în materie de premii, ei stabilesc juriile şi tot ei încasează paralele. Intr-un an este premiat Andrei Pleşu, în celalalt an Gabriel Liiceanu şi la intervale mai largi i se arunca şi lui Horia Roman Patapievici cate o ciozvârta. Pe Mircea Dinescu nu-l premiază pentru ca nu au pe ce. Mint de ingheata apele în ceea ce priveşte tirajele proprii, pasămite epuizate, umflându-le pana la dimensiunea unor ficţiuni. Şi nu au pierdut din vedere nici reorganizarea milităreasca a aplaudacilor. Treptat, s-au format în jurul lor trei cercuri concentrice, dintre care unul mai larg şi mai numeros, alcătuit din aplaudacii de circumstata, adică din cei ce au auzit, undeva, de la cineva, ca Pleşu şi Liiceanu ar fi geniali. şi ce îşi zic oamenii, evident derutaţi: hai sa batem şi noi din palme, ca n-o fi nici o nenorocire. Al doilea cerc e mai strâns, insa monolit, fiind alcătuit din fideli. Ajunge ca elita sa schiţeze un gest şi parca-i auzi exclamând: ah, Pleşu! ah Liiceanu! şi cad apoi de extaz pe spate. Ultimul cerc este şi mai restrâns, fiind rezervat gărzii lor pretoriene, celor ce sunt gata sa-ti sară la beregata când iţi permiţi sa etalezi obiecţii. Din experienţa proprie am identificat în acest cerc pe unul Nicolae Coande de la Craiova, pe poetul Radu Gheo, pe romancierul de reputaţie europeana Ioan T. Morar, pe Carmen Musat, directoarea revistei Observator cultural, pe Radu Paraschivescu, cel mai mare cronicar de televiziune al tuturor timpurilor, pe Marius Oprea, consilier prim-ministerial pe probleme de securitate naţionala, fără certificat ORNIS, pe Ralu Filip, preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului. Dar sunt mult mai mulţi. Daca le place sa se închine la idoli din paianta şi mucava, sa le fie de bine!
Practicanţii josniciei: Disidenta - o escrocherie calare pe doua veacuri
In urma cu câteva saptamani, pe parcursul schimbului de baliverne cu Gabriel Liiceanu găzduit de Realitatea TV, Andrei Pleşu îşi exprima nedumerirea fata de faptul de a fi atacat de o persoana pe care nu o cunoaşte şi cu care nu a avut nici un fel de contacte. Era vorba de mine şi de o emisiune în care, împreuna cu poetul Petru Romosan, la rândul nostru, ne exprimam nedumerirea de ce se considera Pleşu un filosof, când nu are opera filosofică. Mă rog, ne mobilizasem atunci şi din alte raţiuni, în primul rând pentru ca Andrei Pleşu nu doreşte sub nici un chip sa lămurească relaţiile lui cu maiorul Vasile Malureanu, ajuns intre timp general. Si, cu toate acestea, când s-a declanşat dosariada, împreuna cu Gabriel Liiceanu, zis Lulu disidentu, Andrei Pleşu nu s-a obţinut sa moralizeze naţiunea, sub bagheta de moderator a servitorului lor Stelian Tanase. Ceea ce nu se face când ai ceva de ascuns.
Intr-adevăr, Andrei Pleşu nu mă cunoaşte şi nu am avut nici un fel de contacte. Din punctul acesta de vedere, s-ar zice ca suntem chit. Personal, pana în 1992, când m-am întors din Italia, nu ştiam nici măcar cum arata Pleşu la fata, pana când nu l-am văzut în câteva emisiuni de televiziune. în carne şi oase l-am văzut o singura data, în urma cu doi ani şi ceva, când ne-am incrucisat în holul sediului CNSAS şi am trecut fluierând unul pe lângă altul. şi atunci mă întreb: de ce în 1996, când am publicat documentele Securitatii relative la scriitori, Andrei Pleşu, intr-un editorial din Dilema, îşi exprima sarcastic curiozitatea de a cunoaşte dosarul meu din arhivele instituţiei defuncte. De vreme ce nu am făcut niciodată parte din troaca aplaudacilor lui, de vreme ce nu am participat niciodată la reuniunile de taina ale disidenţilor noştri de paie, când aceştia se înghesuiau sa vorbească direct în microfoanele Securitatii, ce turnatorii as fi putut debita despre el şi amicii săi? Dintre aceştia, nu-l cunoşteam decât pe Mircea Dinescu, salutându-mă cu el politicos pe coridoarele Casei Scânteii, şi atât.
Realitatea este ca asa-zisilor disidenţi nu le-a convenit absolut deloc faptul ca eu am fost primul care a pătruns în arhivele Securitatii. Ştiau ei de ce, cum se dovedeşte de altfel în zilele noastre, după primele rezultate ale dosariadei în curs. şi curiozitatea exprimata de Pleşu în 1996 a dat tonul unei serii prelungite de agresiuni împotriva mea, din partea celor ce stau sub ordinul lui şi al lui Gabriel Liiceanu. Nu am fost singurul căruia i s-a aplicat acest tratament, au fost atacaţi şi alţii care nu se număra printre gascarii lor, insa prefer sa mă refer numai la ce mi s-a întâmplat mie, enumerând numai câteva situaţii.
La un moment dat, Gabriela Adamesteanu a obţinut un interviu la mana a doua, adică prin Cornel Dumitrescu, fostul director al saptamanalului Lumea libera de la New York, de la fostul general Ion Mihai Pacepa. Si, hodoronc-tronc, Pacepa a fost întrebat: ce părere aveţi despre Mihai Pelin? La care gunoiul de peste Ocean a răspuns: Am văzut dosarele lui Mihai Pelin şi pot sa va spun ca acestea nu-i fac cinste. Bineinteles, m-a pufnit rasul. Vreo sase sau şapte ani înainte de fuga lui Pacepa din tara eu m-am aflat în provincie, nu eram un personaj important, eram tanar şi zurbagiu, îmi trăiam viaţa, mă ţineam de dame şi sprituri şi mă durea exact în popou de Securitate. Habar nu aveam cine era Pacepa şi nici măcar nu ştiam ca exista o Direcţie de Informaţii Externe a Securitatii. Atunci, de unde şi pana unde îmi cunoştea Pacepa dosarele, nu dosarul, de vreme ce nu le-a putut găsi nici măcar Andrei Pleşu, ca sa-si satisfacă o curiozitate mai veche, în cei sase ani în care a tăiat frunza la câini în calitate de membru al colegiului CNSAS? în afara de asta, Pacepa a ajuns la o vârsta la care nu-si mai aminteşte spre seara ce a mâncat dimineaţa. Cum si-ar fi putut aminti, şi asta după doua decenii, de o persoana cu o poziţie cu totul modesta în viata publica romaneasca? Părerea mea este ca fostul general Ion Mihai Pacepa a ajuns demult un soi de măgar, în spinarea şi în samarele căruia fiecare aseaza ce vrea. şi afirmaţiile la care m-am referit nu aparţineau lui Pacepa, ci Gabrielei Adamesteanu.
Intr-o buna zi, l-am invitat la mine pe Neculai Constantin Munteanu, singurul fost redactor de la Europa Libera pentru care am nutrit totdeauna o simpatie deosebita. Am ciocnit un pahar şi am discutat despre o carte pe care o pregăteam, privind operaţiunile Meliţa şi Eterul, declanşate de Securitate împotriva postului de radio din München. Apoi Neculai a plecat, insa uitasem sa-i spun ceva şi peste o ora sau doua i-am telefonat, i-am comunicat ce doream sa-i comunic, dar, după ce am încheiat convorbirea, au rămas pe fir nişte voci ale unor femei. Una din voci se pare ca aparţinea Rodicai Palade. Era o perioada în care telefonia bucuresteana trecea pe sistem digital şi suprapunerile acestea erau frecvente. Ei bine, ce credeţi ca au făcut damele de la faimosul saptamanal 22, difuzat pe cinci continente şi din care numai în Bucureşti se vând 86 sau 87 de exemplare? M-au reclamat la Procuratura, cum ca as dispune la mine acasă de aparatura cu care le ascult telefoanele! Am fost chemat la Procuratura, am ras copios cu procurorul care trebuia sa rezolve hârtia şi am dat o declaraţie de câteva rânduri. Cazul a fost închis, dar am pierdut fără rost o jumătate de zi.
In alta zi, îmi spune un prieten ca sunt luat peste picior în revista Dilema de una Simona Sora, despre care habar nu aveam, pentru ca revista de moftangii Dilema nu mă interesează. E o revista în care redactorii îşi admira propriul buric, atunci când nu admira buricul lui Andrei Pleşu. şi ce scria aceasta Simona Sora? Daca m-ar fi avizat tranşant ca sunt agramat şi producea şi nişte exemple, sau daca ar fi constatat ca unele date comunicate de mine nu corespundeau adevărului şi m-ar fi corectat, nu era nici o supărare. Inghiteam în sec şi mă conformam, sau îmi insuseam critica, cum se spunea pe vremuri. Dar Simona Sora lăsa sa se inteleaga ca ar şti ceva despre mine şi despre ce e în spatele meu, ceva din categoria faptelor, vorba lui Pacepa, care nu-mi fac cinste. în rest, articolul ei era mai sălciu decât apa de ploaie. şi ce era sa fac? I-am transmis în gând salutari de mama si, cum se zice, am închis telefonul.
In 1995 sau 1996, Monica Lovinescu a vizitat România şi Virgil Măgureanu, care ar fi vrut sa schimbe o vorba cu dansa, m-a rugat sa încerc sa o contactez şi sa-i comunic dorinţa lui. Prin dna Georgeta Dimisianu i-am aflat telefonul şi am sunat. Era deja avizata şi mi-a răspuns cu o voce de o răutate nemaiîntâlnita de mine de când m-am născut ca nu dorea sa-l cunoască pe Virgil Magureanu, insa, daca Virgil Magureanu avea o oarecare consideraţie fata de ea, ar fi putut sa-i furnizeze câteva documente din care sa inteleaga de ce a ajuns mama ei în arestul de la Malmaison, unde a şi decedat. Lui Virgil Magureanu i-am spus ca Monica Lovinescu nu mai avea timp sa-l vadă, trebuia sa se întoarcă în Franţa, şi i-am comunicat doleanţa ei. Pe loc, directorul SRI a telefonat la arhive şi a ordonat sa se tragă la xerox tot dosarul de urmărire informativa al Ecaterinei Balacioiu, fosta soţie a lui Eugen Lovinescu şi mama Monicai. A doua zi, am preluat acel vraf de hârtii, vreo câteva sute de file, şi l-am predat celei ce îl solicitase, la parterul unui minibloc de pe strada Romulus. Monica Lovinescu a predat documentele Doinei Jela, care a scris pe temeiul lor o carte aparuta la Editura Humanitas. şi aici e aici: pe cine injura Doina Jela, ori de cate ori i se pare ca ar fi o ocazie? Pe mine.
Inventand diverse povesti, după cum mi s-a spus, ca documentele i-ar fi fost furnizate de un securist pocait, cu care se intalnea la marginea unui parc, după caderea serii!
In 2002, Editura Compania mi-a tiparit un dicţionar al emigratiei romane şi primul care s-a întâmplat sa-mi sară la beregata a fost Ioan T. Morar, romancier de reputaţie europeana, membru marcant în garda pretoriana a autodeclaratei noastre elite. Când nu scrie romane de rasunet european, se rezuma sa muste de fund tot felul de personaje neagreate în randurile elitei, în Academia Catavencu şi pe unde mai poate. Ei bine, Ioan T. Morar afirma intr-un articol din Romania literara ca nu eram eu cel indicat sa scrie o asemenea carte, deoarece eram un fan al lui Ion Iliescu! Chestiunea este ca eu nu am scris niciodata articole în favoarea lui Ion Iliescu şi macar Mircea Dinescu ar trebui sa stie de cate ori l-am tinut în suturi pe fostul presedinte al tarii, în Aspirina saracului. Dar trebuia sa se afle şi Ioan T. Morar în treaba, pentru ca asa era programat. în sfarsit, trec şi peste faptul ca fanii adevarati ai lui Ion Iliescu erau personajele din elita, disidenta şi societatea civila, care, în 2004, inaintea alegerilor parlamentare şi prezidentiale, au semnat un apel în favoarea batranului bolsevic. A vazut cineva semnatura mea pe acel apel?
Totusi, cea mai sinistra magarie cu care m-am confruntat a venit din partea cronicarului sportiv Nicolae Manolescu, în paralel şi director al saptamanalului Romania literara. în 2005, la aceeasi Editura Compania mi-a aparut cartea Vietile pictorilor, sculptorilor şi arhitectilor romani intre legionari şi stalinisti (1940-1950), scrisa în 1982-1984. Este un studiu destul de amplu despre mizeriile indurate de artistii în speta în perioada razboiului şi despre tentativa finala, din anii 1947-1950, de a se abate activitatile lor spre preocupari straine traditiilor romanesti, hranite de fapt din seva traditiilor occidentale, franceze inainte de toate. Or, cui a gasit de cuviinta Nicolae Manolescu sa incredinteze cartea mea spre a fi comentata? Istoricului şi criticului de arta Radu Bogdan. Cel putin Andrei Pleşu nu se poate sa nu stie ce fel de rol a jucat în epoca dl Radu Bogdan şi sunt convins ca şi Nicolae Manolescu era la curent cu tot ceea ce se intamplase atunci. Insa, cum şi directorul Romaniei literare o face pe disidentul şi se raliaza la ceea ce agreaza sau nu agreaza elita, ce si-o fi spus: hai sa i-o fac lui Mihai Pelin, pentru ca nu face parte din gasca, şi sa-l dau pe mana unuia dintre cei pe care i-a pus la zid. Bineinteles, dl Radu Bogdan nu a sarit peste cal, relatiile mele cu dansul nu au fost alterate, insa principiul în virtutea caruia a actionat Manolescu mi s-a parut de o perfidie fără egal. Cum sa te amesteci intre asemenea oameni!?
Toate aceste intamplari imi amintesc niste replici din Teodor Mazilu, cand cineva intreba: poate fi omul atat de ticalos?! şi i se raspundea, cu o promptitudine exemplara: poate, tovarase, poate! De ce sa nu poata? în ceea ce ma priveste, nu pot decat sa ajung la concluzia ca în randurile elitei şi disidentei bantuie o lipsa teribila de caracter, multi dintre membrii lor dandu-mi impresia ca au fost educati în padure. Fanii corifeilor pe care ii am în vedere sunt formati sistematic în spiritul unei incontinente adversitati fata de toti cei ce nu au placerea sa se alature lor, spre a se inchina impreuna la niste idoli de mucava. în orice imprejurare, rachiuna tasneste din ei ca apele fierbinti dintr-un gheizer si, ce e mai caraghios, ei insisi se considera o elita. Pe ce? Insirati pe o lista toti redactorii de la 22 şi Dilema, veche sau noua, şi veti vedea ca nici unul din ei nu a realizat ceva consistent în viata. Cei mai multi se consuma în articolase saptamanale, în care trag de urechi numerosi intelectuali de prestigiu şi ofera indicatii pretioase la toata lumea, cu toate ca propria lor opera sau nu exista, sau iti aluneca printre degete ca nisipul.
Inca o data, sa le fie de bine! Calomniile şi sicanele lor nu m-au atins niciodata. Sunt comandor al Ordinului Stelei Solidaritatii Italiene, decoratia fiindu-mi acordata de presedintele Carlo Azeglio Ciampi, fără a avea aprobarea lui Pleşu şi Liiceanu. Cartile pentru care am fost distins au fost recenzate în La Stampa de la Torino, în Corriere della Sera şi il Giornale de la Milano şi în Il Gazzetino de la Venetia. Decat sa fie recenzate în fituicile 22 şi Dilema veche, mai bine mi-ar da cineva doua perechi de palme. Insa, daca fanii lui Pleşu şi Liiceanu nu vor avea de gand sa se potoleasca, o sa-i pocnesc de o sa le sune apa în cap, publicistic, fireste, nu fizic. Cu detalii surprinzatoare din niste arhive de care detinatorii lor fac o abstractie interesata.

Deconspirari pe spranceana 

In cateva emisiuni de televiziune, la radio şi în presa scrisa, am atras în repetate randuri atentia asupra faptului ca cea mai mare densitate de informatori ai Securitatii a existat în cercurile elitelor disidente.
De asemenea, pot fi suspectati de colaborare cu institutia defuncta toti cei ce în zilele noastre o injura cu o sete nesanatoasa. Nu stiu daca m-a crezut cineva, pentru ca în cercurile în speta nu functioneaza criterii logice, ci subiective: ajunge sa se uite Andrei Pleşu sau Mircea Dinescu urat la tine, sau sa arunce despre tine o vorba în dunga şi din asta laudatorii şi tuţerii lor deduc automat ca ai fost neaparat securist, colaborator sau informator. Insa timpul mi-a dat dreptate: recentele cazuri Sorin Antohi şi Carol Sebastian sunt mai mult decat elocvente. şi mai sunt, va asigur eu ca mai sunt niste cazuri, inca tinute sub plapuma. Din inceput, trebuie sa recunosc ca nu mi-a placut dosariada în curs şi tam-tamul care o insoteste, dar, iata, constat ca operatiunea are şi aspecte benefice: mai taie elitelor disidente din nas.
Oricum, eu intuisem ca intrarea în primul colegiu al CNSAS a lui Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi Horia Roman Patapievici nu avusese drept obiectiv numai paralele cu care erau indopati, ci şi acoperirea camarazilor de elita. Deci stiau despre ce era vorba, ca nişte insi ce se plimbasera consecvent cu luntrea în doua funduri: când în fundul raiului elitist, când în fundul Securitatii. Habar nu aveam ca il acopereau pe Sorin Antohi, asta nu mi-a cazut sub priviri, insa, în alte cazuri, onoarea lor scartiia din toate incheieturile. La un moment dat, în timp ce discutam cu Horia Roman Patapievici despre un fost director al Europei Libere, (Hurezeanu? d.s.) nu m-am sfiit sa-l intreb deschis: şi cu asta ce faceti? Nu-l dati pe goarna? La care interlocutorul mi-a răspuns pe un ton îndoit cu dulceaţa şi miere: domnule – a fost răspunsul lui Patapievici -, dar are nişte note informative atât de inofensive!... Adevărul fiind ca personajul în speţa dirijase elogierea elitei şi de la München, şi de la Praga, iar când postul de radio si-a deschis filiala la Bucureşti a umplut cu mii de dolari buzunarele celor consideraţi caimacul elitei. şi nu se făcea sa fie deconspirat. Oare ce s-ar fi întâmplat, m-am gândit, daca eu as fi fost dovedit drept autor al acelor note informative inofensive?
In alt moment dat, un apropiat al colegiului CNSAS a ajuns sa mă întrebe: cum s-ar putea explica afirmaţiile SRI cum ca o doamna dintotdeauna apropiata de ei, de elita, nu ar avea dosar de securitate? Doar se ştie ca disidenta ei a fost dintre cele mai viguroase. Viguroasa pe dracu, mi-am spus eu în barba pe care n-o am, pentru ca dama în cauza se bucurase numai de beneficii sub regim comunist. Dar nu ştiam daca dosarul în speţa ajunsese la CNSAS sau nu si, cum nu puteam sa spun ce ştiam, am tăcut. şi am aflat mai târziu ca, pe baza absentei acelui dosar, damei i-a fost eliberat un certificat de curatenie morala, pe care ni-l vara astazi în ochi. Probabil va trebui sa se infiinteze un al treilea colegiu al CNSAS, fără Mircea Dinescu, pentru ca adevarul sa fie restabilit în drepturi. în vremurile ei bune, dama respectiva a fost trup şi suflet alături de Securitate. Dar mai ales cu trupul.
Făcând abstracţie de alte cazuri, chestiunea este ca numai acoperirea faimosului intelectual de elita Sorin Antohi reprezintă în sine un caz penal. Pleşu, Dinescu şi Patapievici au fost desemnati cu avizul parlamentarilor în conducerea CNSAS, cu avantajele de rigoare, nu ca sa ascunda, ci ca sa dezvaluie, şi Civic Media, prin coordonatorul ei, dl Victor Roncea, a facut foarte bine sesizand în legatura cu situatia în speţa o Procuratura care doarme în cizme. în cazul când aceasta Procuratura va continua s-o faca pe mortul în papusoi, vom sti mult mai bine în ce fel de tara traim. în plus, şi altceva ni se pare interesant în toata afacerea: tacerea lui Pleşu. Reperul moral, definit ca atare de Gabriel Liiceanu, nu exprima nici o parere despre fapta murdara în care a fost implicat. şi nu e nimic de facut: şi nesimtirea se inscrie în randuielile omenesti, atunci cand e vorba de elita şi disidenti.
Nici dosariada în curs nu face o figura mai breaza în opinia publica. Din cele ce ni s-au prezentat despre dna Mona Musca nimic nu probează ca ar fi făcut politie politica şi Gabriel Liiceanu si-a exersat degeaba talentul epistolar leşios şi tendenţios. Aceeaşi e şi situaţia dlui Dan Voiculescu, în cazul căruia rapoartele de serviciu au fost considerate drept note informative adresate Securitatii. şi e explicabil de ce Mircea Dinescu a dansat dansul scalpului în jurul patronului a doua televiziuni. Cam 90 la suta din elita şi disidenti sug vartos de la Vantu şi de la Patriciu. Dl Dan Voiculescu n-a fost dispus sa le ofere nici macar o tata la supt şi i s-a inscenat ceea ce stim cu totii. Dl Eugen Uricaru a fost declarat informator al Securitatii fără probe doveditoare, numai pentru ca personajul displace celor ce l-au vrut pe Nicolae Manolescu în fruntea Uniunii falite a Scriitorilor. Iar înţepăturile la adresa dlui Augustin Buzura încearcă sa ne asigure ca gestul lui Pleşu de a-l impinge pe tuterul sau, Horia Roman Patapievici, la conducerea Institutului Cultural Roman ar fi fost necesar şi licit. Nu tine, gasca elitelor disidente nu are de-a face cu niste prosti.
In fond, toata galagia starnita de dosariada nu are alta menire decat aceea de a abate atentia de la un adevar care sare în ochi: elitele în discutie nu produc mai nimic. Dimpotriva, imping din toate puterile la disolutia spatiului cultural romanesc. Intriga, trag sfori, provoaca scandaluri, umbla cu limba scoasa dupa bani nemunciti şi ofera lectii de moralitate unei opinii publice care se uita la ele ca la niste gunoaie. Ni s-a promis ca schimbul de baliverne dintre Pleşu şi Liiceanu, gazduit de Realitatea TV, va schimba de la radacina filosofia prime-time-ului, adica va face o gaura în cer prin care ar putea sa treaca şi un tramvai. şi astazi aflam ca ratingul emisiunii s-a fixat la un ultramodest 0,1 şi va cobori în curand la zero. Disparitia balivernelor celor doi din grila de programe a Realitatii TV nu va insemna insa nici o nenorocire, din punctul lor de vedere. I-au pregatit din timp pe Marius Oprea, Stejarel Olaru şi Mircea Dinescu sa scoata capetele diurn din televizor, ca sa arate cu degetul în dreapta si-n stanga şi sa provoace confuzii de un ridicol total. De altfel, singura ratiune a lui Mircea Dinescu de a mai fi prezent la niste televiziuni o constituie faptul ca s-a agatat cu ghiarele şi cu dintii de afacerea deconspirarilor şi numai cat timp va dura aceasta afacere va mai avea ocazia sa ne ofere o mutra desfigurata de ura şi sa dea cu disperare din maini, ca intr-un numar de prestidigitatie improvizata scapata de sub control.
Totusi, ceva a survenit intre timp. După ce a apărut cu o masa în capul scărilor sediului CNSAS, dezvăluind ilegal ziariştilor ce se trafica în instituţia din care e parte, cu promisiunea ca aşa va proceda zilnic, Mircea Dinescu a uitat sa se tina de promisiune şi a doua zi era pe alte meleaguri. Este limpede ca i s-a spus sa se potolească. Ce ne facem insa cu ceilalţi doi, cu Marius Oprea şi Stejarel Olaru, care si-au făcut din afacerea deconspirarilor meserie? Vor mai sti sa faca şi altceva, dupa ce afacerea va sucomba? Totul imi aminteste o intamplare traversata de un unchi al meu dupa tata. Reintors din razboi, s-a trezit intr-un Bucuresti în care nu cunostea pe nimeni si, ratacind fără rost prin oras, a ajuns şi în Crucea de Piatra, unde n-a avut incotro şi s-a lipit de o dama. După ce i-a facut tot tacimul, privindu-l de jos în sus, intelegeti dvs. de ce, dama i-a spus, cu lacrimi în ochi: scarboasa meserie! Aşa zic şi eu şi nu numai eu referitor la indeletnicirea urat mirositoare de deconspirator habotnic: scarboasa meserie! în mentalitatea lor, nimeni nu trebuia sa lucreze în acele domenii în care, prin forta imprejurarilor, nu se puteau evita contactele cu Securitatea. Trebuia sa inchidem tara, sa tragem obloanele şi sa ne facem toti disidenti. Dar cati dintre noi puteau s-o faca pe disidentii pe lefuri grase, asemeni lui Pleşu şi Liiceanu, fără sa ne ceara nimeni nimic?
Ce ne facem şi cu ministrul nostru al Culturii şi Cultelor, totdeauna holbat şi pus şi el pe deconspirari? A inceput prin a se indoi de rectitudinea fetelor bisericesti şi continua prin a pune la indoiala onestitatea oamenilor de cultura romani. Pretextul cu purificarea morala a climatului nostru social nu prea sta în piciare, pentru ca, iata, avalansa deconspirarilor pe stranceana nu produce decat zazanie, controverse şi provoaca dispretul opiniei publice. în cazul lui Adrian Iorgulescu şi al altora de aceeasi teapa mai degraba e vorba despre o inclinatie atavica spre delatiune, intrucat deconspirarile la care ne referim tot delatiuni se cheama ca sunt. Tot balamucul, incurajat pe fata de primul ministru, a gasit în ministrul Culturii şi Cultelor un fochist numai bun sa bage carbuni la vapor. Ramanem în asteptare, pentru a vedea cum se vor descurca liberalii la alegerile care au inceput sa bata la usa. Suntem convinsi ca palmele pe care electoratul le va administra copiilor din flori ai lui Bratianu ii vor face sa vada roiuri de stele verzi şi sa auda pasarele ciripind prin copaci de tipla. Nu intamplator, pedistii se tin departe de aceste malversatiuni imprudente. Stiu ei ce stiu.
In acest episod, asupra unei singure chestiuni se mai cuvine sa discutam: afirmatia lui Andrei Pleşu, emisa în urma cu un an şi ceva sau doi, conform careia nimeni nu e în drept sa publice vreun document referitor la persoana sa, fără avizul lui. El poate publica despre oricine orice, marele nostru filosof fără opera filosofica socotindu-se deasupra a toti şi a toate. Penibila umflare în pene! Dar iata ca principiul gaunos instituit de Andrei Pleşu a functionat şi mai functioneaza. Opinia publica nu are cunostinta de dosarul sau de securitate, dupa cum n-are cunostinta nici de dosarul lui Mircea Dinescu. Desi cu aceasta trebuia inceput. Patronand în continuare o asemenea porcarie, actualul colegiu al CNSAS se autodiscrediteaza cu fiecare zi care trece, isi compromite şi bruma de credibilitate cu care mai e creditat şi mult mediatizata dosariada se dovedeste a fi un joc necinstit şi jegos cat incape. 

Goana dupa gologani

Intervenind intr-o emisiune de la Antena 3, la care participam impreuna cu poetul Petru Romosan, Gabriel Liiceanu a lasat-o mai moale cu calitatea de filosof a lui Andrei Pleşu şi ni l-a recomandat drept un exceptional eseist. Numai ca aici, la noi, în Balcani, se pretind eseisti, indeobste, persoanele care nici ele nu stiu ce sunt şi notiunea de eseist incape ce vrei şi nu vrei, uneori te miri ce. Dupa acelasi criteriu, mai toti redactorii şi colaboratorii revistelor 22 şi Dilema veche sunt eseisti, autori de articole amestecate, pentru ca altceva inca n-au dat din ei, cum n-au dat ceva mai de soi din ei nici mentorii lor. Asa ca mana de ajutor intinsa de Gabriel Liiceanu nu i-a adus lui Pleşu nici un castig. Iar daca schimbul de baliverne sustinut de cei doi, în fiecare duminica seara, la Realitatea TV, tine tot de eseu, nu mai avem ce sa spunem. Decât ca, intr-adevăr, au dat peste cap nu numai filosofia prime-time-ului, ci şi raţiunea lui de a fi.
Deocamdată, totuşi, altceva ne interesează şi anume apetitul pentru bani nemunciti al eseistilor galonati şi ca disidenti, şi ca elita. La dexteritatea cu care Pleşu impusca functii bine remunerate, din care nu te obliga nimeni sa faci cine stie ce, ne-am mai referit. în plus, banuim ca atunci cand a fost ministru şi consilier prezidential i-a fost oarecum mai greu, fiind nevoit sa mai vina din cand în cand la serviciu. Ca membru al colegiului CNSAS, aceasta grija nu l-a mai apasat şi a traversat o perioada de veresie curata: a fost permanent creditat cu o leafa mai mult decat onorabila, contra unor garantii care n-au functionat niciodata.
O mana cereasca a fost pentru elita şi disidenti instalarea în Romania a unei filiale a Fundatiei pentru o Societate Deschisa, patronata şi finantata de miliardarul american George Soros. Era în discutie o sarsana de dolari barosana şi asa-zisa societate civila s-a aruncat în intunericul ei cum se arunca jucatorii de rugby intr-o gramada. Andrei Pleşu a preferat sa ramana în umbra, fără a renunta la festin: a impins-o în fata pe sotia sa, Catrinel Pleşu, sa bage siringa în sarsana, pana la os, şi aceasta, din prima, în perioada 1990-1991, a fost cooptata în biroul din Bucuresti al fundatiei Soros, cu cutitul în mana şi painea la dispozitie. în 1992 şi 1993 pozitia ei în sistem a ramas aceeasi, iar în 1994-1995 a promovat în consiliul fundatiei. Apoi, în 1996, în adunarea generala a cosmeliei. în 1998 o regasim în consiliul national al fundatiei, dupa care prezenta ei în diversele comitii şi comitete se estompeaza, poate şi datorita faptului ca bugetul filialei din Romania al fundatiei Soros se subtiase vazand cu ochii, secatuit de o liota de fomisti printre care se agitau, alaturi de Catrinel Pleşu, şi alti protagonisti din elita şi disidenta: Andrei Pippidi, Mihai Sora, Mircea Mihaies, Horia Roman Patapievici, Renate Weber, Smaranda Enache, Cristian Parvulescu, Marius Oprea, Sabina Fati, Horatiu Pepine etc. etc. Astazi se vede cu ochiul liber ca din banii lui Soros s-a ales praful, fără sa rodeasca nimic.
In paralel, Catrinel Pleşu sugea şi de la Fundatia Culturala Romana, prin bunavointa dlui Augustin Buzura, care a inteles prea tarziu ca avea de-a face cu niste sacali. Acolo, sotia lui Pleşu se ocupa de relatiile internationale ale fundatiei, pana cand aceasta a devenit institut şi consiliul de conducere al institutiei n-a mai binevoit s-o tolereze ca sefa a unui departament important. Nervii madamei s-au descarcat asupra dlui Augustin Buzura, cu toate ca dansul nu-i desfiintase postul - numita a fost detronata numai din functia de sefa -, episodul fiind relatat în Romania literara din februarie 2005. La 15 decembrie 2004, dna Pleşu il soma pe dl Buzura sa-i explice urgent ce s-a intamplat cu „functia şi indemnizatia mea de conducere”, primita pana atunci. Asta desi stia despre ce era vorba. De asemenea, şi Andrei Pleşu sugea şi din alte indemnizatii decat cele incasate ca ministru în functie, şi tot de la Fundatia Culturala Romana, unde acelasi domn Augustin Buzura, generos pana la imprudenta, a infiintat special pentru el revista Dilema şi l-a uns şi director al publicatiei. Apoi, cand fundatia a devenit institut, Pleşu a intrecut chiar orice masura: a vrut sa treaca revista pe numele lui, s-o privatizeze ca sa fie mai clar, ca şi cum ar fi fost o fabrica de lumanari sau alta injghebare industriala, scoasa la mezat de APAPS. Figura nu a tinut. De data aceasta, dl Buzura n-a fost dispus sa se joace cu o proprietate a statului şi astazi trage toate ponoasele.
In materie de gologani, Gabriel Liiceanu a patruns în democratie cu dreptul, primind drept cadou Editura Politica, asa cum am spus. Cate edituri din aceasta tara au fost miluite cu asemenea inzestrari, primite gratis, la cheie? Oricum, asta a fost cand a fost. Astazi, dupa aproape doua decenii, intreprinderea patronata de Liiceanu se afla în dandana. Cum a ajuns editura Humanitas la fabuloasa datorie de mult peste 30 miliarde lei vechi este o chestiune pe care nu o poate limpezi decat un control financiar riguros. Pentru ca toata povestea miroase extrem de urat. Au fost erori de management? S-au bagat parale în buzunare particulare? Urat miroase şi indiferenta Ministerului Finantelor Publice fata de ideea transarii acestui debit. Cert este ca disciplina financiara a devenit facultativa pentru elita, ea isi poate permite orice, chiar sa minta ca e curata ca lacrima din punctul de vedere al datoriilor catre stat. în timp ce altii, fără pile în ograda Guvernului, ajung rapid la executarea silita.
In procurarea unor venituri pentru care nu plateste impozite, Gabriel Liiceanu utilizeaza şi alte metode, unele insolite de-a dreptul. La un anume moment, l-a apucat o iubire de monarhie echivalenta cu o cadere abrupta în transa. Ne incredinta ca regalitatea echivaleaza cu o catapeteasma desfasurata deasupra fruntilor unui neam, în niste cuvinte de o asemenea maniera incat te intrebai daca apartin unui om sanatos. Abuz de metafore şi un dispret voalat, dar subinteles pentru sistemul republican al Romaniei contemporane. Gabriel Liiceanu avea nevoie de un Suveran investit pe viata, cu care sa bata palma pour toujours, nu de politicieni care se schimba din patru în patru ani şi uneori chiar mai des. Pe acestia nu se poate conta. Si, în cele din urma, ni s-au lamurit şi resorturile propagandei sale mai mult decat desantate pentru sistemul monarhic: asa numita „casa regala” din Palatul Elisabeta ii comanda lui Gabriel Liiceanu editarea unor albume la un pret fabulos, cheltuielile fiind suportate, desigur, tot de statul roman. şi cand e vorba de stat, te poti afunda cu mainile pana la coate în rezervele lui financiare, mai ales în fondul special aflat la dispozitia conducerii Executivului. Nici propaganda promonarhista în care se balaceste de cativa ani Stelian Tanase, alt membru marcant al elitei, dar subaltern celor doi, nu poate a fi straina de stipendiile acordate de „casa regala”. O sandrama anacronica, a carei functionare nu a fost autorizata formal nici de Parlament, nici de Guvern şi nici de Presedintie. Ar fi fost şi ridicol.
O cercetare atenta ar merita şi veniturile obtinute de Gabriel Liiceanu prin privatizarea profund discutabila a targului national de carte, aflat acum la discretia lui. Brusc, taxele de expunere au devenit insuportabile pentru editurile mici şi medii, iar taxele de intrare în expozitie il descurajeaza pe cetateanul de rand. în alta ordine a procedurilor incompatibile cu economia de piata libera, oare cat o fi incasat editura Humanitas pentru editarea cartii ministrului Justitiei în functie atunci, Valeriu Stoica, şi a versurilor oloage ale premierului Radu Vasile? Culmea, acestea din urma prezentate de exceptionalul eseist Andrei Pleşu! şi daca se adauga la toate sumele incasate pentru diverse emisiuni de televiziune cu rating 0, de genul celei cu care ne-a fericit Horia Roman Patapievici, sponsorizarile obtinute de Stelian Tanase pentru carti care nu s-au scris inca, din sacul fără fund al loteriei nationale, alte sponsorizari care nu s-au dat inca pe goarna, bugetul Institutului Cultural Roman, manipulat exclusiv în interesul elitei etc. etc. ajungem la cifre considerabile. Totusi, fata de setea de bani a elitelor disidente nu e destul, pentru ca ce crestea şi mai creste pe de o parte, scade pe de alta parte.
Observând cum a fost jefuita, fără nici un folos palpabil şi în directii straine intereselor ei, Fundatia pentru o Societate Deschisa a multimiliardarului George Soros si-a cam retras ambasadele din Romania. Alte fundatii din cele strainatati, interesate şi ele de o anume evolutie a lucrurilor din tara, nu mai pompeaza spre asa-zisa societate civila sumele din primii ani ’90. şi atunci elitele disidente s-au orientat spre parazitarea unor persoane din mediile autohtone, cu succes în afaceri, chiar daca acest succes este discutabil din punct de vedere legal. Astfel incat, în prezent, grosurile elitelor disidente depind financiar de Sorin Ovidiu Vantu şi Dinu Patriciu, personaje asupra carora, de ani şi ani, planeaza tot felul de anchete şi investigatii generate de suspiciuni firesti. Noi nu afirmam ca ar fi vinovati, chestiunea aceasta revine justitiei, insa oameni curati ca lacrima nu ajung în instante de judecata cu vreo 30 de dosare penale atarnandu-le de picioare ca niste ghiulele. Sorin Ovidiu Vantu investeste preferential în televiziuni, iar Dinu Patriciu în ziare. Asupra acestor mijloace de informare în masa elitele disidente s-au ingramadit ciotca. şi toaca paralele celor doi fără nici o masura. Dilema şi Aspirina saracului, generos sponsorizate de Dinu Patriciu, sunt trase în tiraje care depasesc cu mult cerintele pietii, şi returele lor umplu literalmente coridoarele celor doua redactii, fiind carate la topit cu camioanele. Chiar e de mirare ca Dinu Patriciu, un om practic, se face ca nu observa aceste nesabuinte şi ne intrebam: cu ce s-a ales şi inca se mai alege? Cu faptul ca Mircea Dinescu a vociferat în favoarea lui pe salile unui tribunal, dand din maini ca maimutele? Mai nou, desi incepuse bine, Realitatea TV, televiziunea lui Sorin Ovidiu Vantu, a fost acaparata total de aceleasi elite, cu emisiuni de doi lei, de genul celor sustinute de Stelian Tanase şi Mircea Dinescu, sau cu partida saptamanala de baliverne intretinuta de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, toate cu un rating din ce în ce mai apropiat de 0. în acelasi timp şi cu bani proveniti din aceleasi izvoare, un segment important al publicatiilor tiparite - ziare care au avut candva un prestigiu, ajunse astazi la mana unor semianalfabeti - este deturnat spre interesele exclusive ale elitei. Aici li se ridica elitelor osanale şi aici sunt calcati în picioare toti cei ce exprima anumite nedumeriri. şi la ce se asteapta cei doi generosi, Patriciu şi Vantu, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat? Ca la o adica elitele disidente vor sari în sprijinul lor? Se insala profund. Vor fi abandonati fără scrupule, acestea orientandu-se spre alte buzunare bine garnisite cu bani.
In toata aceasta sarabanda cu substrat dubios, un factor activ se arata a fi Mircea Dinescu. Nu demult a inceput sa se vorbeasca din ce în ce mai intens şi de aranjamentele pe care le-a pus şi le pune la cale cu un anume Stefan Radulescu, individ parvenit prin mijloace departe de a fi ortodoxe. Daca lucrurile se vor dovedi în cele din urma adevarate, şi sunt, ne vom afla inaintea dovezii ca elitele disidente au reusit sa atinga cel mai coborit nivel de necinste. şi e de sperat ca justitia va intra în actiune cum se cuvine. Degeaba se consuma Mircea Dinescu intr-o argutie incontinenta şi sfidatoare, degeaba face parada de vehementa, mutrele lui sunt mutrele unui om haituit de neliniste. Din proprie initiativa s-a asezat pe o bomba cu ceas, a carei explozie va transforma în zdrente morale şi parti importante din anturajul lui.

Elita disidenta, astazi 

Neindoielnic, una dintre cele mai sinistre lovituri incasate recent de elitele disidente a fost apelul Presedintiei la Vladimir Tismaneanu, spre a conduce un colectiv care sa refere intr-un timp relativ scurt asupra aspectelor detestabile ale comunismului, intru condamnarea oficiala a acesti sistem politic.
In ciuda faptului ca elita, de aproape 17 ani incheiati, ne piseaza la cap cu opiniile ei despre regimurile totalitare şi despre tarele comunismului, nici unul din membrii acesteia nu a fost considerat vrednic şi apt sa duca la capat o asemenea intreprindere, nici delicata din cale afara şi nici pretinzand investigatii speciale, fiind în discutie fapte traite de toti. Sa nu fi avut incredere Presedintia în caimacul intelectualilor autohtoni? Tot ce se poate. Din nefericire pentru acest caimac, opinia publica şi intelectualii care nu au facut şi nici nu fac parte din haznaua elitelor, constientizeaza afacerea drept un esec lamentabil. Drept un semn de incompetenta şi impotenta.
Sa fie elita mai potenta şi competenta în alte domenii în care revendica autoritate? De pilda în edificarea unor vehicole ale stralucitelor sale idei, în speta a unor publicatii cu audienta şi cu impact în public. Nicidecum. Revistele 22 şi Dilema veche sunt ocolite de publicul larg, iar haosul din redactiile revistelor lui Mircea Dinescu, Plai cu boi şi Aspirina saracului, l-am constatat personal. Nu se stie cine le conduce şi cine le da fasonul, redactorii şi diversi truditori la calculatoare apar şi dispar din redactie şi returele publicatiilor se masoara în tone. La un anume moment, chiar i-am spus lui Mircea Dinescu: transforma, domnule, Aspirina saracului intr-o revista politica, umoristica sau satirica, dar cu obiective precise! Gata, batrane, mi-a raspuns personajul, dar nu s-a facut nimic. Plai cu boi a disparut din peisajul publicistic al tarii, iar Aspirina saracului continua sa muste de fund diverse persoane aflate în dizgratia elitei. Asta pot ei, sa muste de fund, şi altceva nu mai stiu. Ca sa nu mai vorbim şi de ratingul emisiunilor de televiziune prin care isi recomanda elita ideile: de cele mai multe ori, acesta se arata egal cu zero.
De fapt, elitele disidente si-au erodat prin propriile fapte autoritatea şi enumar aici cateva, cu statut indiscutabil de escrocherie. Unii au fost invitati la cate un curs de indoctrinare ideologica de doua-trei luni, departe, peste Ocean, şi de cand s-au intors în tara au inceput sa pretinda ca ar fi absolventii unor cunoscute universitati ale SUA. Tot în America, un fost disident a asistat la o prelegere de o ora a unui fost director al CIA şi cand a revenit intre noi si-a transformat notitele prelevate la cursuri în interviu, ca sa intelegem şi noi cu cine s-a batut el pe burta. Mai nou a explodat şi cazul fostului disident Sorin Antohi, care de ani şi ani se prezinta drept doctor în istorie, fără sa fie. Dupa opinia noastra, chestiunea e mult mai grava decat colaborarea lui cu fosta Securitate, dovedita recent. în sfarsit, pregatesc elitele urmasi pentru viitor? Desigur, insa acestia sunt educati în acelasi spirit falimentar: opera cat mai putina şi reclama cat mai galagioasa. Elocvent este cazul unui istoric aparut în colegiul revistei necomestibile 22, care nu a intreprins nici o cercetare istorica autentica, dar potopeste cu sfaturi televizate pe toti cei din breasla. Este vorba despre Adrian Cioroianu, promotor al unei arogante care-i razbate prin toti porii chipului şi prin toate atitudinile etalate în public.
In rest, elita continua sa-i agaseze pe cei ce nu cred în ea prin acte de-o josnicie greu de calificat. şi ma ofer din nou drept exemplu. Nu demult, am calatorit doua luni prin Germania şi Franta si, ajuns la Paris, am contactat-o telefonic pe Sanda Stolojan, exprimandu-mi dorinta de a schimba cateva vorbe cu ea. Amabila, mi-a stabilit o zi în care s-o vizitez, insa, atunci cand i-am telefonat ca ma pregatesc sa ajung la adresa ei, mi-a spus ca intrevederea noastra n-ar avea nici un sens, deoarece tot ceea ce prezenta interes pentru actele ei de adversitate fata de regimul comunist de la Bucuresti se putea regasi în interviurile acordate în tara, dupa decembrie 1989. Iar peste numai cateva zile o prietena care tocmai se intalnise şi discutase cu venerabila doamna, m-a avertizat ca motivul contramandarii intrevederii noastre era altul. Sanda Stolojan telefonase la Bucuresti, interesandu-se de persoana mea, şi i se raspunsese sa se fereasca de mine, deoarece eram un securist inrait!
Or, se stie prea bine cu cine din Bucuresti intretinea Sanda Stolojan relatii de prietenie şi colaborare: cu cercurile elitelor disidente şi numai de acolo putea sa-i parvina o asemenea idiotenie. în ceea ce ma priveste, din alte motive am regretat ratarea acelui contact. Nu ma interesau rafuielile ei cu establishmentul regimului comunist de la Bucuresti, nici colaborarile ei cu Europa Libera şi publicatiile emigratiei romane. Ma interesa altceva. Inca din 1971, la prima mea iesire în Occident, stabilisem contacte cu o institutie din München care-i cauta pe germanii disparuti în al doilea razboi mondial. Pana în 1986, prin cercetari de arhiva şi pe teren, reusisem sa rezolv în jur de 1600 de cazuri de barbati şi femei despre soarta carora nu se stia nimic în Germania. Tot din arhive, aflasem ca imediat dupa 23 august 1944 familia Stolojan adapostise în resedinta ei un tanar locotenent german, Heinrich Mundt, spre a nu fi capturat de rusi şi trimis în Gulag. Autoritatile comuniste au reusit sa-l depisteze pe ofiterul german abia în 1946, probabil ca urmare a unei imprudente sau a unei turnatorii, şi cel putin un personaj din familia în speta a facut puscarie pentru actul acela de neindoielnic curaj. şi ma interesa sa aflu de la Sanda Stolojan ce se petrecuse exact în acele imprejurari dramatice. Nu ma interesau rahaturile dupa care se dau în vand elitele disidente din Bucuresti. Insa n-a fost sa fie, elitele noastre actionand conform unui principiu de o ticalosie vadita: daca noi nu facem nimic, nici altii nu trebuie sa faca ceva!
Bineinteles, intamplarea pe care am relatat-o mi-a intarit dispretul pentru aceasta adunatura de haimanale şi sunt convins ca şi altii au toate motivele s-o priveasca fără apetitul nefast de a face parte din ea. Desi toate probele atesta ca cei mai habotnici colaboratori ai fostei Securitati se regasesc printre ele, elitele continua sa arate pe altii cu degetul şi sa induca confuzii în opinia publica romaneasca. Dupa aparitia mea şi a poetului Petru Romosan intr-o emisiune televizata în care ne exprimam indoiala ca te poti numi filosof fără sa fi produs o opera filosofica, Gabriel Liiceanu şi Mircea Dinescu au transat spinoasa afacere scurt, declarandu-ne pe amandoi securisti. şi cand e vorba de sentinte emise de ei nu e nevoie de probe. Gabriel Liiceanu dixit, Mircea Dinescu dixit. Numai ca aceasta mizerie morala în care se complac reperele noastre morale o sa le iasa curand pe nas. Mai curand decat isi inchipuie ele.
La toate se adauga solidaritatea manifestata cu elementele gastii dovedite a fi în pacat. Cand colaborarea lui Carol Sebastian cu Securitatea a devenit publica, un individ de la Cotidianul, care priveste intr-o parte şi vede în alta parte, s-a grabit sa indruge: Fratele nostru, Sebastian! Cand s-a probat şi colaborarea lui Sorin Antohi cu Securitatea, o sleahta intreaga de publicisti de ocazie s-a repezit sa inveleasca afacerea în catifea, sa explice ceea ce nu se putea explica şi sa-l recomande pe pacatos drept un naiv cu constiinta curata ca lacrima. Iar tratamentele acordate de elita celor suspecti au o dubla masura: despre cazurile Dan Voiculescu şi Mona Musca s-a facut un tapaj intens, pret de doua luni incheiate, tapajul fiind reinviat ori de cate ori ii vine elitei bine. în schimb, cazurile Sorin Antohi şi Carol Sebastian au fost trecute rapid în uitare. şi crede elita ca toate acestea trec neobservate?
Si mai neted vorbind, elita este astazi incurcata pana la gat în lupte de ariergarda, incercand sa blocheze din fasa toate dezvaluirile ce o pot afecta. A fost suficient ca Adina Angelescu sa depisteze şi sa publice în Gardianul scrisoarea trimisa de Andrei Pleşu lui Nicolae Ceausescu şi alarma a fost declansata. Asupra conducerii cotidianului respectiv s-au facut presiuni de o duritate exceptionala, sa nu mai insiste în directia în care se angajase. Toate publicatiile din parohiile lui Dinu Patriciu şi Sorin Ovidiu Vantu au primit indicatii sa nu gazduiasca nici o obiectie la adresa elitelor disidente şi nici macar sa nu popularizeze indirect asemenea obiectii, prin replici neinspirate. Obscuritate absoluta! – exclama faimosul Rica Venturiano, iesind clatinandu-se pe binale din camera Vetei. Tacere absoluta! – ne permitem sa parafrazam antologica replica. Nimeni n-a auzit nimic, numeni nu stie nimic. O potlogarie la care cotizeaza mai toate publicatiile din presa centrala, parca anume pentru a confirma o zicere de ultima ora a dlui Dan Voiculescu: nu avem presa independenta.
Simptomatic este şi faptul ca elita, mai nou, nu se expune, incearca sa scoata castane din foc cu mainile altora, persoane de regula selectionate dintre tuterii ei. Tot felul de disperati sunt impinsi în fata, sa-l amestece pe dl Ion Cristoiu cu Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Paunescu. Pai se poate compara ratingul emisiunilor dlui Ion Cristoiu cu audienta anemica a balivernelor lui Pleşu şi Liiceanu? Pana şi Mircea Badea bate cele doua repere morale la fund şi totdeauna omul de rand poarta vina, pentru ca, nu-i asa?, nu se ridica la inaltimea de spirit a moftangiilor. Tineri şi tinere care în decembrie 1989 se jucau cu masinute, papusi, actibilduri şi alte alea, sunt scosi la inaintare sa judece niste oameni care au trait şi nesansa de a traversa o epoca departe de a fi fericita, o epoca despre care nici ei şi nici ele nu au habar. Falita revista 22 nu a acordat şi nici nu acorda drepturi la replica şi din toate deriva strania impresie ca elita vrea sa traga cortina peste luminile rampei în care a stralucit pana ieri sau alaltaieri. în afara de asta, nu e capabila nici sa inteleaga semnificatia faptului ca dna Mona Musca, tracasata de CNSAS, exclusa din PNL şi nedemn maltratata intr-o scrisoare a lui Gabriel Liiceanu, creste necontenit în sondaje. Daca nici pentru asta nu gaseste o explicatie, inseamna ca nu intelege nimic din ceea ce se intampla în societatea de astazi. Populatia s-a saturat de deconspirari, baliverne şi crize de megalomanie fără suport şi vrea o constructie care sa prefigureze un viitor ceva mai sanatos decat ceea ce se intampla acum. Daca elitele disidente nu sunt în maura sa se angajeze intr-o asemenea întreprindere, ar face mai bine sa lase lumea în pace şi sa-si expună ideile găunoase în gazetele de perete de la propriile lor domicilii. Aşa cum făcea faimosul Nicolae Moraru pe vremuri.

Jocurile elitelor fără opera

Cam fiecare al doilea personaj din aşa-zisa societate civila, am afirmat în mai multe rânduri, ultima data intr-o emisiune cu dl Ion Cristoiu, a colaborat sub o forma sau alta cu Securitatea. După decembrie 1989, apartenenţa la un clan, la o gaşca le-a întărit simţitor membrilor săi sentimentul de siguranţa şi au reuşit sa ajungă unii la alţii, mirosindu-se intre ei ca nişte câini în călduri.
Bineînţeles, din pornire, acesta fiind naturalul climatului nostru social, ei s-au legitimat drept cei mai indarjiti adversari ai structurilor fostului partid comunist, ai Securitatii, ai reminiscenţelor comuniste şi ai comunismului în general. Totodată, au început sa arate cu degetul către unul sau către altul, acuzându-i de culpe care le aparţineau lor, celor din societatea civila. Insa, daca ei doresc neapărat sa ne numere ouăle, vorba dlui Adrian Nastase, avem toate drepturile sa le număram şi noi ouăle, ceea ce ar trebui sa fie foarte uşor, daca nu ar fi foarte greu.
Si e foarte greu pentru ca doamnele şi domnii din clan fac tot ce se poate ca sa-si ascundă trecutul şi când totuşi acest trecut se dezvăluie se acoperă unii pe alţii sau pun împreuna pătura pe scandal. Cu toate acestea, problema legitimitatii a rămas câtva timp în picioare, fiind tranşata târziu şi în trepte. în primul rând, anticomuniştii noştri s-au răspândit prin presa, având grija ca anumite întrebări stanjnitoare sa nu transpară în public. Apoi, nu intamplator, s-au înghesuit de la bun început în CNSAS, transformându-l intr-o instituţie ineficienta, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu protejându-si nu numai propriul trecut, ci şi trecutul comilitonilor din societatea civila, despre care nu ştim prea multe şi bănuim ca informaţiile despre impostorul Sorin Antohi, de pilda, au ieşit în luminile rampei accidental. La schimbarea ştafetei din CNSAS, Andrei Pleşu l-a lăsat pe Mircea Dinescu sa-i continue opera de acoperire, şi acesta ascunde şi astăzi trecutul sau şi al maestrului sau. Revenind, ei se considera în drept sa ne numere ouăle, ceea ce nu ni se permite şi noua. Cu atât mai mult cu cat factorul principal în acelaşi falimentar CNSAS s-a format tot sub poalele societatii civile, pe la Alianţa Civica.
O alta problema a clanului o reprezintă statutul dubios al apucatului Marius Oprea. Deşi a fost ocolit atunci când a solicitat un certificat ORNISS, se agita, da lecţii şi arata şi el cu degetul în dreapta si-n stânga. Când l-a numit consilier în materie de securitate naţionala, Calin Popescu Tariceanu ştia sau nu ştia de ce n-a primit subalternul sau certificatul în speţa? Daca nu, ii revine culpa de a nu fi studiat cu atenţie trecutul consilierului sau. Daca da, înseamnă ca a vrut sa sfideze pe cineva. Or, în acest domeniu al siguranţei naţionale, ambiţiile personale nu prea isi găsesc locul. Mă rog, poate vor reuşi sa deconspire raţiunile ORNISS de a fi procedat cum a procedat, nişte oameni politici sanatosi la minte, despre care se aude ca sunt tot mai nemultumiti de agitaţiile apucatului. Ştim ca una din normele ORNISS este de a nu deconspira motivele neacordarii unui certificat. Totuşi, atunci când unul din cei respinşi tulbura excesiv apele, se cuvine sa ştim şi noi despre ce este vorba în cazul acestui dizgraţiat.
Simultan, societatea civila a avut grija sa se asigure cu un antemergator în efortul ei de a blama o Securitate pe care o servise cu sârg, cultivând totodată oameni mai tineri, care sa-i continue opera în viitor. Lui Constantin Ticu Dumitrescu i-a revenit misiunea de antemergator, tocmai pentru ca nu-l doare capul când loveşte cu cornul în zid. Dimpotrivă, o tine creanga în declaraţii cu subiectul demult fumat: necesitatea condamnării Securitatii şi a regimului comunist. Iar viitorul începe sa aibă contur prin recrutarea „academicianului” Sorin Ionita şi a altor guristi de televizor de aceeaşi teapa.
In sfarsit, de la bun început, societatea civila avuta de noi în vedere a început sa se înfigă acolo unde se putea jefui ceva, cat de cat. Intr-o prima instanţa, Gabriel Liiceanu s-a mulţumit cu acapararea fostei Edituri Politice, cea mai înzestrata instituţie de gen anterioara anului 1989. Andrei Pleşu s-a repezit pe Ministerul Culturii, iar Mircea Dinescu pe Uniunea Scriitorilor, aflata în plina deruta atunci. Prin minciuna, prin avansarea unor date falsificate relative la activitatile proprii, editura Humanitas mimează şi astăzi o prosperitate prefabricata propagandistic. Insa, atâta prosperitate câta mai este în portofoliul ei, aceasta e numai în beneficiul lui Gabriel Liiceanu şi al amicilor săi. în Ministerul Culturii, Andrei Pleşu a lăsat o confuzie de nedescris, incadrandu-i intr-o noua schema pe toţi prietenii săi apropiaţi. Iar Mircea Dinescu a pus pur şi simplu Uniunea Scriitorilor la pamant. Oricum, pe Mircea Dinescu poţi sa-l numeşti şi administrator de cimitir, şi tot va găsi o modalitate sa bage mana în bani, cum a făcut-o de altfel şi la CNSAS, unde s-a declanşat o ancheta cu privire la nişte deconturi fictive, pentru care s-au încasat mai multe miliarde de lei vechi.
Când n-au mai avut ce sa demoleze cu un oarecare profit pentru ei, corifeii societatii civile s-au pus în corpore la dispoziţia unor patroni de presa agatati de justiţie datorita unor matrapazlâcuri în curs de a fi demontate. şi Andrei Pleşu, şi Mircea Dinescu profita din plin de gratiile lui Sorin Ovidiu Vantu şi Dinu Patriciu şi le accepta docili. Banul ştie ce face. Despre alte aspecte ale activitatilor societatii civile, vom discuta alta data.
Parlament curat sau societate civila curata?
Inca nu am reuşit sa aflam cu precizie când a fost pusa pe roate Societatea Academica Romana, dar se ştie ca iniţiativa creării ei a aparţinut dnei Alina Mungiu-Pippidi. De altfel, dansa o şi conduce – nu are somn daca nu conduce ceva - şi a introdus-o treptat în peisajul social şi politic al tarii. în climatul stiintei şi culturii contemporane nu prea si-ar găsi locul, nefiind vorba despre asocierea unor academicieni veritabili, cu opera academica. Toţi asociaţii sunt guristi de profesie, care ochesc o tribuna de la care se poate vorbi fără nici o oprelişte şi ne potopesc cu prelegeri despre democraţie.
Personal, nu avem cunostinta decât de doi „academicieni” en titre, membri ai societatii în speţa: dna Alina Mungiu-Pippidi şi dl Sorin Ionita, nelipsit din diverse emisiuni de televiziune în care se pune la cale viitorul politicii romaneşti. Dna Alina Mungiu-Pippidi apare mai rar pe sticla, dar şi când apare, vorbeşte cam cat vorbeşte Sorin Ionita în şapte-opt emisiuni.
Fireşte, înjghebarea dnei Alina Mungiu-Pippidi e parte a societatii civile, alcătuita cam din aceleaşi persoane, de aproape doua decenii. şi societatea civila cotizează la toate iniţiativele ei. Una din aceste iniţiative a fost aceea a luptei tenace şi fără cruţare pentru un Parlament curat. Un Parlament în care sa nu mai pătrundă persoane cu trecutul pătat de diverse responsabilitati deţinute sub regim comunist, în maura sa perpetueze în zilele noastre mentalitati din vremuri apuse. Numai ca, după opinia noastră, statutul şi reperele a ceea ce numim Parlament curat nu pot fi definite decât de o societate civila curata, apreciata ca atare printr-o optica similara. Din nefericire, de aşa ceva ducem lipsa si, înainte de a vorbi despre un Parlament curat, ar trebui sa contam pe o societate civila curata, străina de orice influenta contractata sub vechiul regim. şi tocmai pe o asemenea societate civila nu se poate conta.
Insasi dna Alina Mungiu-Pippidi, după cum s-a precizat în unele publicaţii, a deţinut funcţiuni importante în asociaţia studenţilor comunişti de la Universitatea din Iaşi. O chestiune pe care nu s-a indurat sa o limpezească public. Un factor important al societatii civile este şi actualul ministru al Afacerilor externe, dl Mihai Razvan Ungureanu, fost membru supleant al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Avocaţi din oficiu au încercat sa-i găsească scuze, afirmând ca era tinar şi premiant şi tocmai asemenea oameni vânau comuniştii. Tot ce se poate, insa, la vremea petrecerii faptelor, şi alţii au fost tineri şi premianţi si, cu toate acestea, comuniştii nu i-au băgat în seama. Trebuia sa te bagi hotarit în fata şi sa contezi pe anume relaţii ca sa ajungi cineva în împrejurările de atunci. De altfel, presa a consemnat cu destul umor o situaţie anume, când dl Mihai Razvan Ungureanu a arătat unei asistente de utecisti mana sa dreapta, clamând cu mândrie ca aceea era mana pe care i-a strâns-o secretarul general al Partidului Comunist, Nicolae Ceauşescu.
Membra a societatii civile este şi dna Zoe Petre, fosta rotita cu un rost privilegiat în comitetul de partid al Universitatii din Bucureşti, vreme de aproape doua decenii. O poziţie de care a profitat fără jena, substituind autoritatii profesionale - spun martorii oculari ai acelor combinatiuni găunoase – o autoritate politica degenerând deseori în atitudini dictatoriale. Iar astăzi ne tratează incontinent cu lecţii de democraţie de o factura submediocra. La rândul sau, alt membru marcant al societatii civile, dl Mircea Dinescu, fost secretar al organizaţiei tineretului comunist a Uniunii Scriitorilor, se consuma intr-o retorica anticomunista de un ridicol total. Adevărul fiind ca aşa cum se baga în fata sub regimul lui Ceauşescu, aşa se baga în fata şi în zilele noastre. Face parte şi el din categoria celor obisnuiti sa se bage în fata sub orice regim. Cu beneficiile de rigoare, desigur. Ca sa nu mai vorbim şi de colaboratorii fostei Securitati, depistaţi recent în rândurile societatii civile.
Mai dispunem şi de alte exemple, dar ne îndoim ca dna Alina Mungiu-Pippidi ar dispune de nervi şi răbdare sa ne asculte şi sa deducă ce se cuvine din spusele noastre. Noi nu pledam pentru exmatricularea celor citaţi din societatea civila, dar le recomandam sa facă ciocul mai mic şi sa nu se mai exerseze în lecţii de democraţie în care nu crede nimeni. Opinia publica romaneasca nu este alcătuita cu prioritate din prosti şi intelege ceea ce nu inteleg directorii din televiziuni şi din presa scrisa, care promovează cu o staruinta demna de cauze mai bune asemenea exerciţii de ipocrizie. De asemenea, ar fi de dorit şi o primenire periodica a societatii civile, sa nu se mai lovim zi de zi, decenii la rând, de aceleaşi mutre de practicanţi ai unei demagogii sâcâitoare şi ieftine pana la Dumnezeu. Ajunge! Nu suntem o naţiune de maiori şi de colonei, în care se recomanda civili numai cei pe care i-am enumerat noi mai sus. şi nu o societate civila tarata de un trecut comunist ne poate recomanda un Parlament mai curat decât cel de azi. Înainte de toate, avem nevoie de o societate civila curata.

Un sforar fără scrupule 

O lovitura mai dura decât cea încasata de Gabriel Liiceanu din partea ziarului Ziua, era greu de imaginat. La datoriile acestuia fata de Ministerul Finanţelor ne-am referit şi noi, mai demult, stupefiaţi fiind de faptul ca omul mintea asemeni unui birjar, cum ca situaţia lui financiara ar fi curata ca lacrima.
A făcut-o nu numai intr-un interviu acordat revistei Observator cultural, ci şi în alte ocazii. Interesant este faptul ca directoarea editurii Humanitas minte şi azi, acuzând nu ştiu ce confuzii din site-ul celor de la Finanţe, despre care s-a dovedit, totuşi, ca nu încape nicio alta interpretare. Cu alte cuvinte, ne învârtim intr-un mediu de mincinoşi intrat intr-un stadiu clinic, care nu se mai vindeca decât daca se tratează din punct de vedere medical.
Insa cercetările ziarului Ziua au mers mai adânc, dezvăluind nişte dedesubturi de toata splendoarea. Suspecte se probează a fi tirajele raportate de editura în speţa. La fel, relaţiile Institutului Cultural Roman cu Grupul de Dialog Social. Sau cum a adăugat Gabriel Liiceanu editurii sale diverse apendice, toate datoare la stat şi inventate exclusiv pentru a dispersa datoriile generale ale patronului. Cum au fost create aceste apendice e o alta poveste, Gabriel Liiceanu etalând nişte şmecherii cărora nu e uşor sa le dai de capăt. în sfarsit, merita toata atenţia felul în care Gabriel Liiceanu si-a insusit editura Humanitas prin frauda, cu concursul amicului sau Andrei Pleşu, la data aceea ministru al culturii.
In ultimul timp, o mulţime de lichele a sărit în apărarea filosofului fără opera filosofică, acuzându-i pe cei ce l-au arătat cu degetul de incultura şi reavointa. Ce vor mai spune acum, când nu mai este nimic de spus? Intr-adevăr, la noua serie de rafale care a ţintit în reputaţia inventata a lui Gabriel Liiceanu, nu se poate răspunde. Nu mai este vorba aici de divergente ideologice, şi nici despre cine ştie ce principii labile, este vorba de bani, nu-i aşa? şi banii se număra, iar rezultatul numărătorii lor nu mai poate fi contestat. Ce vor spune Horia Roman Patapievici sau Berdros Horasangian, când nimic nu este de contestat? Poate vor ataca pe alte direcţii, spre a distrage atenţia de la Gabriel Liiceanu, cum au făcut-o atunci când s-au repezit împotriva lui Dinu Sararu. Din nefericire pentru ei, nici aici nu e loc pentru contestaţii. Cat timp a fost director acolo, Teatrul Naţional a jucat cu casa închisa, iar recentul succes al filmului Ticalosii, scris după un scenariu de Dinu Sararu, dovedeşte ca autorul lui sta cu câteva clase deasupra acestei gaşti neproductive, reprezentata de Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Nu ştim insa ce poate spune şi ce poate gândi în aceste momente persoana demitizata, chiar Gabriel Liiceanu. Va încerca din nou sa tragă de sfori şi sa obtina o noua perioada de gratie, prin bunavointa intervenţiilor lui Traian Basescu? Ca va încerca este limpede, insa nu ştim daca va şi reuşi. Matrozul a intrat intr-o faza acuta a luptei împotriva corupţiei şi probabil nu-i mai da mana s-o facă pe salvatorul unui corupt. Atunci, ce ar mai ramane la dispoziţie? Eventual, declararea unui faliment ar fi mai cinstita decât alte soluţii şi spălarea pe mâini de o sursa de bani profitabila. Insa şi intr-un asemenea caz, Liiceanu va trebui sa justifice sumele datorate în contul impozitelor la stat şi nu-i va fi prea uşor sa declare tranşant: domnilor, le-am păpat. Alta soluţie ar fi sa vanda editura falita cu datorii cu tot şi chiar se aude prin târg ca încearcă sa bata palma în acest sens cu Sorin Ovidiu Vantu. Speram sa aibă succes.
Oricum, din toata aceasta afacere nu numai el se arata a fi vulnerat, ci întreaga societate civila, în numele căreia s-a agitat atatia ani buni. Sa fie o coincidenta ca exact în aceste momente Guvernul scoate la licitaţie sediul Grupului de Dialog Social? Credem ca nu. Probabil s-a saturat şi o parte din guvernanţi sa tot caute în coarne acestei structuri parazite, de care li s-a făcut lehamite tuturor.
Pentru ca asupra guvernanţilor se răsfrâng pretenţiile abuzive ale aşa-zisei societati civile, despre care constatam ca a intrat în degringolada. Inca doua-trei branciuri şi societatea civila va ieşi fără glorie din ring, după care se va aşterne în societate o linişte de bun augur.
Creaţia lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu va apare ca strânsa de gat tocmai de cei ce au inventat-o. Pentru ca o justiţie imanenta exista şi mai devreme sau mai târziu îşi spune cuvântul.

Fara mama, fără tata... 

Necunoaşterea mediilor din care ii parvin diverse propuneri suspecte fac din preşedintele tarii lemn numai bun de lucrat şi manipulat. Când a venit peste el lista aceea prelunga de doamne şi domni care doreau neapărat punerea la zid a regimului comunist, ar fi putut sa se întrebe: cine sunt astia şi ce reprezintă?
Sorin Iliesiu, iniţiatorul demersului, era în mod cert personajul împins în fata, din spatele căruia acţiona o falanga de indivizi interesaţi în diverse scandaluri, menite sa distragă atenţia de la parazitismul lor, concretizat intr-o lipsa acuta şi evidenta de opera. Iar cei ce semnau demersul, vreo câteva sute de oameni, nu erau decât carnea de tun a ceea ce se numeşte societate civila, numele lor regăsindu-se pe nenumărate liste emise şi în alte împrejurări, chiar şi pe lista acelora care, la alegerile din 2000, ne îndemnau sa-l preferam pe Ion Iliescu în locul lui Corneliu Vadim Tudor. Astăzi, Ion Iliescu este cel de care nu mai au loc. Bun, demersul lui Sorin Iliesiu a fost acceptat. La sugestia cui? şi s-a format comisia prezidenţiala faimoasa, destinata sa definească regimul comunist drept un regim criminal, în fruntea căreia a fost desemnat Vladimir Tismaneanu. Îl cunoştea preşedintele pe acest individ? în ce împrejurări şi prin cine? şi iată ca iar ne lovim de o necunoscuta, de personaje ce populează anturajele Palatului Cotroceni şi care îl determina pe Traian Basescu sa adopte decizii paradoxale şi uneori de neinteles.
Grav este faptul ca preşedintele nu intelege ca nu operaţiunea ca atare de condamnare a comunismului deranjează, ci opţiunile lui, instilate de anturaj, de a da operaţiunea pe mana unor oameni neaveniţi. în calitate de regim politic importat în aceasta tara, comunismul a ajuns sa fie dezavuat de un personaj de import, fiul unui activist de partid, format ca atare în Uniunea Sovietica, la rândul lui importat!
La ceremonia de luni, 18 decembrie a.c., preşedintele nu a vorbit în numele lui, ci în numele unor cercuri suspecte din creştet pana în tălpi. Anturajul acela misterios care-i comanda gesticulaţiile se afla adunat intr-o loja a Parlamentului: este vorba de cei elogiaţi în concluzia raportului lui Vladimir Tismaneanu drept disidenţi dintre cei mai aprigi ai regimului comunist. în primul rând, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. în ce a constat disidenta lor? în faptul ca, în anii ’70 şi ’80, au încasat tacticos o leafa pentru care n-au fost în stare sa facă nimic. în plus, Andrei Pleşu face ce face şi nu îşi dezvăluie dosarul de Securitate, de care ar trebui sa dispună orice disident autentic.
Mai lipsea din loja în speţa Mircea Dinescu, care a împins disidenta pana la a accede la funcţia de secretar al organizaţiei Uniunii Tineretului Comunist din Uniunea Scriitorilor! Nici asta nu vrea sa ştim ce se poate găsi în dosarul sau de Securitate.
Daca ne coboram pana la componenta comisiei selectate de Vladimir Tismaneanu, menita sa-l ajute în titanicul sau efort, dezastrul este complet. Doi dintre membrii ei s-a dovedit ca au colaborat cu Securitatea. Este vorba de mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului şi despre falsificatorul de diplome de doctorat Sorin Antohi, a cărui colaborare cu Securitatea a fost acoperita preţ de peste trei ani de alde Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi alţii din prima formula a CNSAS.
Nu se ştie nici astăzi în ce a constat disidenta lui Stelian Tanase. Apoi, sa i se spună lui Mutu ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ar fi colaborat la raport. Monica Lovinescu, Dumnezeu s-o ajute!, se plimba intr-un scaun cu rotile, iar Virgil Ierunca a şi decedat. Nu s-a semnalat nici un contact al lor cu arhivele de la Bucureşti. Cine ar mai fi? Nicolae Manolescu? Omul e mai încurcat decât Trahanache în comitetele şi comiţiile autohtone si, în plus, de când a fost numit ambasador la UNESCO, face naveta intre Bucureşti şi Paris. De asemenea, nu se ştie nimic despre vreun contact al sau cu arhivele regimului comunist, sub zodia căruia a dus-o mai mult decât bine. şi cercul se încheie cu acelaşi Sorin Iliesiu, fost ceva mare intr-o şcoala superioara de ziaristica, deşi nu s-a distins prin nimic în gazetărie.
Mai toţi, în frunte cu Vladimir Tismaneanu, afirma ca li s-a limitat accesul la arhivele partidului comunist, insa mai multe persoane care au stat cu ochii pe ei afirma ca, dimpotrivă, ar fi xeroxat la greu documente de toate felurile, în regim gratuit, de folosit în lucrările lor viitoare.
Ieşind cu aceasta garnitura în lume, împins din spate de ea, Traian Basescu nu putea decât sa se compromită. Credeam ca va fi o excepţie faptul ca o odrasla de fost nomenclaturist comunist ajunge sa dea tonul în condamnarea regimului comunist. Insa, iată, excepţia a devenit regula.
Fanii lui Vladimir Tismaneanu sunt cuprinşi de delirium tremens când ne vorbesc despre curajul obiectului admiraţiei lor de a-si condamna tatăl, pe numele lui veritabil Leon Tisminetchi. Pentru noi, printr-un asemenea gest, Vladimir Tismaneanu se înscrie în rândurile acelor baieti oportunişti cat încape, fără mama şi fără tata si, evident, fără patrie adorata. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Pe de alta parte, de un ridicol total ne apare contrastul dintre ceea ce afirma preşedintele ieri şi felul în care ne abureşte azi. în urma cu aproape un an, spunea ca nu dispune de argumente pentru condamnarea regimului comunist şi cerea sa-i fie puse la dispoziţie. Acum, ni se prezintă deplin iluminat la cap de raportul lui Vladimir Tismaneanu, o colecţie de circumstanţe cunoscute de toata lumea. Sa-i fie de bine, dar aşa se întâmpla atunci când te asociezi cu cine nu trebuie. Cu disidenţi din carton şi cu odrasle de foşti nomenclaturisti deveniţi peste noapte anticomunişti fără scrupule. 

Flux şi reflux

Pseudo-elita intelectuala, ii place sau nu ii place, a pierdut o partida hotaritoare, ceea ce e mai important decât toate, chiar daca nu îşi da seama şi continua sa-si contemple, cu o admiraţie nedisimulata, propriul buric. Fie ca ii place, fie ca nu ii place, asta e situaţia.
Raportul lui Vladimir Tismaneanu, prin care comunismul era pus la zid ca un infractor oarecare, în momentul lansării lui, a fost întâmpinat de un cor de elogii.
Printre principalii aplaudaci ai vestitului politolog de peste Ocean, s-au numărat atunci corifeii autodeclarati ca atare ai elitei noastre intelectuale. Instalata intr-o loja din sala de plen a Parlamentului României, aceasta bătea din palme mai abitir decât toţi. şi chiar ne întrebam: ce fel de elita se poate numi aceea care nu poate distinge intre o factura şi un lucru serios, legitimat de un intelectual veritabil? O elita care a ridicat la condiţia de geniu un modest utilizator al limbii de lemn?
Mă rog, cert este ca cei ce aveau şi alte păreri, timoraţi de vacarmul stârnit şi în lipsa de spatii în care s-ar fi putut exprima, s-au mărginit sa asiste, rezervaţi, la spectacol. Era singura atitudine rezonabila în împrejurările date.
Intre timp, raportul lui Vladimir Tismaneanu, după crizele iniţiale de entuziasm, a intrat în stadiul unui inexorabil reflux. Era şi de aşteptat ca lumea sa inteleaga, intr-un târziu, ca avea de a face cu o cacealma. A fost rândul elitei sa bata în retragere, retransandu-se în tăcere, cei angajaţi intr-o reacţie puternica împotriva facaturii în speţa prevalând în noul context.
Insusi Vladimir Tismaneanu nu îşi mai poate apăra aşa-zisa creaţie oricând şi oriunde, mulţi directori de ziare evitând sa-l mai ia în consideraţie, din convingerea ca s-ar putea compromite. Totul impunându-se de la sine şi integrându-se în mersul normal al lucrurilor. De data aceasta, a ieşit în primele rânduri o garnitura de ziarişti autentici, intre care l-as număra cu prioritate pe Victor Roncea, versat şi în problemele Basarabiei. Ei au declanşat demontarea piesa cu piesa a înjghebării lui Vladimir Tismaneanu, dezvăluindu-i toate punctele slabe. Mai slabe decât orice punct slab, tocmai pentru ca ne divulga şi gânduri ascunse, de cele mai multe ori malefice, se dovedesc a fi atitudinea fata de biserica ortodoxa, atunci când e vorba despre relaţiile unor preoţi cu Securitatea, cat şi evitarea ostentativa a rolului jucat de sovietici în instalarea în tara a regimului comunist. A doua atitudine reprezintă un atavism, o moştenire a tradiţiilor familiare, iar despre prima ar fi mai multe de spus.
După cate ne amintim, unul din coautorii raportului Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, şi când era membru al colegiului CNSAS, a manifestat o inversunare egala fata de biserica ortodoxa. Nu putea el dormi liniştit daca nu afla ce preot anume colaborase, cândva, cu Securitatea, o chestiune pe care ar fi trebuit s-o dezbată insusi Sfântul Sinod. Or, nefericitul raport, prezentat cum a fost prezentat de Traian Basescu, pune întreaga biserica ortodoxa sub culpa, fără nici un discernământ, încât ne permitem sa ne întrebam: este Horia Roman Patapievici de alta confesiune decât cea ortodoxa? Foarte bine, e dreptul lui, toate confesiunile sunt la fel de stimabile, când nu îmbracă aspecte sectante. Atunci, de ce nu îşi vede Horia Roman Patapievici de confesiunea lui şi se amesteca în credinţele altora?
Spinoasa problema prezintă mult mai multa atenţie atunci când intelegem ca, prin peroraţiile şi intransigenta celor ce gândesc la fel ca Horia Roman Patapievici, sunt atacate insesi temeliile unei civilizaţii. Ceea ce e prea mult şi depaseste capacitatea noastră de toleranta.
In ceea ce priveşte eşuarea romanilor pe orbita unui comunism mai feroce decât cel din alte tari socialiste, Vladimir Tismaneanu ne scoate vinovaţi ca popor.
Vorbeşte de victime, dar evita sa ne comunice în detaliu şi criminalii, de unde au venit aceştia şi cu ce instrucţiuni.
Când raportul lui Tismaneanu a fost lansat, deoarece autorul îl enumera, intre alţii, printre primii activişti ai partidului comunist şi pe tac-su, fanii lui jubilau: uite domnule, ce curaj are omul, nu ezita sa-l treacă pe lista neagra şi pe cel ce i-a fost părinte! Autorul raportului fiindu-ne prezentat ca un model de corectitudine. în realitate, Vladimir Tismaneanu nu este decât un individ fără mama şi fără tata, gata sa se dezică de tot ceea ce l-ar împiedica sa parvină.
Aşa cum s-a dezis de manoperele publicate de el în „Viata studenţeasca” pe tot parcursul anilor ’70, înainte de a pleca din tara. Nu el a scris tâmpeniile pe care le semna atunci dezinvolt, ci Sfântul Duh!
Am trecut sumar în revista o parte din povestea acestui flux, urmat de inevitabil reflux, tocmai pentru a releva ca jocurile pseudoelitei intelectuale din România nu ajung totdeauna la un final fericit pentru cei ce le declanseaza. Lupta mentalitatilor sănătoase cu maladia care ii bantuie pe filosofii şi istoricii noştri ai artei fără opera filosofică şi fără opera de istorie a artei, daca se duce cu decizia lui Victor Roncea şi a altor gazetari de excepţie, are toate şansele sa învingă.
Oricum, am traversat un moment când pseudoelita s-a compromis de plano fata de constiinta opiniei publice, nu mai are decât reacţii sordide şi a preferat sa-si mute gesticulaţiile pe terenul spolierii oamenilor cu bani, zapaciti de tiradele lor onctuoase.
Elita intelectuala, ii place sau nu ii place, a pierdut o partida hotaritoare, ceea ce e mai important decât toate, chiar daca nu îşi da seama şi continua sa-si contemple, cu o admiraţie nedisimulata, propriul buric. Fie ca ii place, fie ca nu ii place, asta e situaţia.

Un serial de Mihai Pelin
2007

2 comments:

Leonard Organ said...

Imi cer scuze de deranj. Va atrag atentia asupra urmatoarei chestiuni: Asa zisele "plante etnobotanice" sunt in realitate DROGURI SINTETICE: http://en.wikipedia.org/wiki/Spice_(drug)

De ce guvernul Romaniei minte populatia afirmand ca ar fi vorba de "plante halucinogene"?!

Metalshrine said...

Pentru ca ulterior sa poata baga in aceasta categorie si ceaiurile medicinale si tot ce inseamna farmacie naturista. Pentru ca asa cere codex alimentarius... Guvernantii stiu de ce!