Viaţa pruncului şi valoarea ei eternă

Prin intermediul unor filiere obscure, copilul fetitei ramase gravide in urma unui viol va fi ucis. Aceasta in ciuda faptului ca ieri seara, conform surselor mele, familia agrease in fata reprezentantilor Mitropoliei Moldovei (vezi foto cu Parintele Vasile) sa cedeze copilul inca nenascut, spre crestere, Bisericii. Ramane de vazut cine este misterioasa persoana care s-a oferit imediat sa transfere intreaga familiei in Marea Britanie, pentru avort, si ce li s-a oferit parintilor fetitei in schimb. ZIUA titreaza foarte inspirat - Verdict: avort iar protosinghel Mihail Stanciu, Egumenul Sfintei Mănăstiri Antim scrie un text tulburator pe care il public aici. Sa ne rugam pentru pruncul nenascut, fetita si familia ei.


Viaţa pruncului şi valoarea ei eternă

În ultima vreme, extins într-o avalanşă pierdută parcă de sub orice control, războiul diavolului cu omul contemporan şi al acestuia cu Dumnezeu şi cu semenii a căpătat dimensiuni uriaşe. Viaţa omului şi viaţa omenirii însăşi sunt într-un real pericol. Mai ales că terenul de luptă s-a stabilit în locul cel mai sigur şi mai potrivit pentru a da viaţă omului: pântecele mamei. Acest templu al vieţii riscă să fie transformat într-un sinistru eşafod pe care sunt jertfiţi pruncii cei nevinovaţi şi neapăraţi decât de aripile îngerilor lor „care pururea văd faţa Tatălui Care este în ceruri” (Matei 18.10)...
Teologia ortodoxă, atât de frumos expusă şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, susţine unicitatea şi integritatea vieţii (atât biologice cât şi spirituale a) omului din cel mai ascuns început al ei. Natura sau fiinţa omului este una, deşi e armonios alcătuită din suflet imaterial şi trup material. „Facerea sufletului nu se înfăptuieşte dintr-o materie ce subzistă, ca trupurile, ci din voia lui Dumnezeu, prin insuflarea de viaţă făcătoare, în chip negrăit şi necunoscut, cum singur Făcătorul lui ştie.”[1] Iar această alcătuire dihotomică a ei îi dă omului putinţa să unească (recapituleze) în sine toată întinderea realităţii, de la Dumnezeu până la cele văzute, ca un închinător mixt care are legătură şi cu lumea inteligibilă şi cu cea sensibilă, pentru că „nu trebuia să se mărginească închinarea numai la cele de sus [fiinţele îngereşti nemateriale], ci să fie şi jos [în lumea materială] unii închinători, ca să se umple toate de slava lui Dumnezeu, odată ce sunt ale lui Dumnezeu. Şi de aceea este creat de mâna lui Dumnezeu, fiind cinstit şi cu chipul Lui.”[2]
În actul creaţiei Dumnezeu a adus firea oamenilor în comuniune cu Sine prin insuflare, căci firea era curată şi bună, împărtăşindu-se prin această comuniune de frumuseţea şi cinstea chipului dumnezeiesc. Dar, pe de o parte, această înaltă demnitate acordată omului nu înseamnă o înrudire a omului cu Dumnezeu după fiinţă[3] ci după har, căci Dumnezeu fiind necreat şi „de infinite ori infinit” nu este înrudit după fire cu niciuna din făpturile create de El. Această înrudire constă în totalitatea puterilor naturale pe care le poate folosi omul pentru comuniunea cu Dumnezeu ridicându-şi dorul cugetător spre El, Dătătorul de viaţă. Însă, pe de altă parte, omul nu este nici doar un animal cu instincte şi procese psihice mai evoluate. Pentru că, deşi după trup se înrudeşte cu lumea animalelor prin păzirea legilor vieţii biologice (simţuri, instincte, afecte), având totuşi posibilitatea şi chemarea de a se ridica deasupra lor, „omul este şi se zice om pentru sufletul raţional şi mintal, prin care şi pentru care este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, Cel Ce l-a făcut pe el, şi a fost deosebit de celelalte animale prin natură, neavând cu ele nici o relaţie lăuntrică.”[4]
Sufletul şi trupul omului încep[5] să coexiste împreună din clipa conceperii (zămislirii), ele nefiind contrarii prin fiinţă (cum afirmau platonicii), ci întregitoare. Şi după cum Duhul Sfânt, Dătătorul de viaţă, pune începutul şi modelează apoi în timp viaţa sufletului intensificând (suflând) treptat în el energiile Sale necreate, actualizând continuu (de la un moment dat şi cu voia omului) puterile sădite mai înainte, aşa şi sufletul circumscrie şi coordonează puterile formatoare ale trupului din materie şi lucrătoare prin el. Prin puterile acestea sufletul înalţă şi preface (organizează) materia în trup, o ridică la treapta de organ al vieţii duhovniceşti. „Trupul e organ al sufletului mintal (sau al omului), iar sufletul străbătând întreg trupul îi dă puterea să vieze şi să se mişte, fără să se divizeze sau să se mărginească cu trupul ca unul ce e simplu şi necorporal după fire, ci se află în întreg trupul şi în fiecare mădular care îl primeşte pe măsura capacităţii lui naturale pentru lucrarea sufletului.”[6]
Dumnezeu a vrut să-i creeze pe oameni din dragoste, pentru că are un Fiu iubit şi vrea cu mare dor ca şi ei să fie fiii Săi iubiţi, să se bucure de iubirea Lui de Tată şi El să se odihnească în iubirea lor de fii întoarsă deplin către El şi între ei, ca fraţi. Dacă pentru celelalte lucruri, raţiunile lor eterne sunt gândurile dumnezeieşti (plasticizate apoi în actul creaţiei), pentru oameni, prototipul lor etern este Însuşi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu ca Persoană, deplin deschis iubirii Tatălui. Prin aceasta, încă de la cel mai ascuns început al vieţii lor, oamenii sunt aduşi în existenţă cu faţa spre Dumnezeu, precum este Însuşi Cuvântul (Ioan 1.1). Mişcarea lor naturală imprimată prin creaţie constă, aşadar, în creşterea continuă în iubirea de Dumnezeu şi de semeni, iar aceasta înseamnă viaţa (existenţa) lor veşnică în Duhul Sfânt, asemănarea lor cu El sau îndumnezeirea lor prin har.
De la început, din clipa zămislirii, harul dumnezeiesc necreat e prezent în sufletul şi în trupul omului, mişcând fiinţa lui în mod natural spre desăvârşire. De aceea părinţii binecuvântaţi deplin de Dumnezeu prin Taina Cununiei trebuie să-l poarte mereu pe prunc în rugăciunea lor către Dumnezeu, să-i vorbească pruncului şi să-şi arate iubirea lor pe toată durata vieţii lui încă din pântecele mamei. Sufletul pruncului, chiar dacă este embrion sau făt, simte atenţia şi dragostea părinţilor, mai ales a mamei, în timpul vieţii intrauterine starea pruncului oglindind starea mamei cu toate mişcările ei. Pentru că fericirea femeii o dă numai împlinirea vocaţiei şi a lucrării ei de mamă şi soţie iubitoare, dăruitoare şi jertfitoare pentru copii şi pentru soţ. Iar tatăl devine şi el fericit jertfindu-se din iubire pentru familia sa, vazându-i bucurându-se, după modelul unirii dintre Hristos şi Biserica Sa.
Părinţii îşi transmit în momentul tainic al zămislirii raţionalitatea trupurilor lor însufleţite de funcţiile vitale, senzoriale şi raţional-iubitoare ale sufletelor lor, dar la formarea noului embrion sunt active în mod copleşitor funcţiile vitale, senzoriale şi raţional-iubitoare ale noului suflet creat de Dumnezeu şi adus la viaţă şi nemurire pe acest fundament spiritual şi biologic unic al relaţiei părinţilor lui. Dar Dumnezeu suflă neîncetat asupra omului suflarea Sa vie şi de viaţă dătătoare, pruncul dezvoltând încă din pântecele mamei o cunoaştere şi o iubire ale căror taine noi nu le putem pătrunde. Sfântul Ioan Botezătorul avea 6 luni în pântecele Sfintei Elisabeta, mama sa, când a săltat de bucurie simţindu-L pe Mântuitorul Iisus Hristos Care abia Se zămislise în pântecele fecioresc al Maicii Domnului venind în apropierea sa (Luca 1.41). Încă şi mama sa s-a umplut de Duhul Sfânt. Deci, atunci când se apropie de Domnul Hristos prin rugăciune, orice mamă purtând pruncul în pântece se umple împreună cu el de Duhul Sfânt, de binecuvântarea, puterea şi bucuria lui Dumnezeu.
Din aceste considerente, sufletul unit cu trupul şi cu Dumnezeu îl face pe orice prunc un adânc frumos, inepuizabil şi unic în manifestările lui pline de gingăşie şi un mister insondabil pentru cunoaştere. Datorită sufletului care îl străbate şi-i actualizează potenţele prin mişcări voite, alese şi simţite conştient, trupul face parte din eul omului, este continuu adaptat şi integrat spiritului prin „partea pătimitoare”[7] care întipăreşte calităţile şi defectele (virtuţile şi patimile) sufletului în trup şi invers. Datorită lucrării dumnezeişti şi raţiunii umane active în trup, materia trupului capătă o raţionalitate şi o organizare transparentă spiritului. Prezenţa harului divin în suflet şi în trup face ca întreaga fiinţă umană să fie „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6.19), rămânând mereu mai presus decât orice obiect integrat lumii materiale, oricât de armonios şi de complex ar fi. Atât sufletul, cât şi trupul pruncului, au prin facere, prin mişcarea lor naturală şi prin părtăşia Sfintelor Taine menirea sfinţeniei, ca, de altfel, şi mama şi tatăl lui. Pentru acceasta şi sufletul, dar şi trupul omului au, prin sensurile şi simţirile pe care le comunică prin iubire lui Dumnezeu şi altor persoane, o valoare eternă.
În concluzie, din momentul conceperii, persoana umană primind viaţa şi suflarea de la Dumnezeu se îndreaptă firesc spre iubirea şi veşnicia dumnezeiască de care nici o intervenţie criminală nu are vreo justificare ca să o despartă. Oprirea unui prunc din acest drum spre Dumnezeu nu e doar un păcat foarte grav (mai grav decât uciderea unui om matur botezat care are şansa mântuirii) al celor care-l săvârşesc sau îl încurajează, ci şi o durere de neşters din sufletul nemuritor al pruncului. Ba încă avortul (chimic sau mecanic) nu rezolvă niciodată o problemă a părinţilor care nu se înţeleg sau sunt leneşi în a se jertfi pentru copii, nici a societăţii desacralizate până la limita demonismului, ci doar complică viaţa tuturor implicaţi într-un genocid sfâşietor de trist şi de dureros, lipsiţi de bucuria pe care zâmbetele pruncilor o aduc în lume luminând mai mult decât toate răsăriturile de soare...
Dumnezeu să ne lumineze pe calea pocăinţei şi a iubirii ca să preţuim darul vieţii pruncilor şi să ne împlinim vocaţia de părinţi ai copiilor noştri şi de copii ai lui Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor.

Protosinghel Mihail Stanciu
Egumenul Sfintei Mănăstiri Antim, Bucureşti
26.06.2008

[1] P.G. 91, col. 1324 C, apud Petru Florea, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Academos, Târgu Mureş, 1998, p. 78.
[2] P.G. 91, col. 1096 A, apud Petru Florea, Op. cit., p. 68.
[3] Putem preciza aici ideea că omul nu este chipul lui Dumnezeu, ci este creat după chipul lui Dumnezeu, idee care ne lămureşte că omul nu are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, ci este o făptură având firea creată cu totul diferită de firea divină necreată, dar care se poate împărtăşi prin har de cele proprii firii dumnezeieşti.
[4] Mystagogia, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, cap. VI, p. 26.
[5] Sufletul uman nu este o „scânteie divină”, o emanaţie din fiinţa dumnezeiască preexistând înaintea trupului, ci este voit din veşnicie şi creat de Dumnezeu în timp odată cu trupul şi într-o deplină armonie cu el. Suflarea dumnezeiască îi dă sufletului pruncului unicitatea şi personalitatea marcată de iubirea părinţilor şi de sufletele lor care dau o valoare spirituală infinită actului întâlnirii lor trupeşti. Pentru că în actul zămislirii unui prunc este prezent şi Dumnezeu în mod nevăzut activînd energiile Sale necreate dar creatoare în iubirea părinţilor, aducând astfel la viaţă o nouă persoană umană „după chipul Său” personal, iubitor şi nemuritor.
[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea I, Ambigua, traducere, introducere şi note de Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), vol. 80, EIBMBOR, Bucureşti, 1983, 7l, p. 98.
[7] Sfântul Grigorie Palama afirmă cel mai clar că „partea pătimitoare” asigură legătura cea negrăită dintre suflet şi trup şi, totodată, a lor cu Dumnezeu. De aceea, ea trebuie purificată de aplecarea spre răutăţi, spre plăceri inferioare (senzoriale) care o pot ţine în robia patimilor. Prin ea se sfinţeşte şi se îndumnezeieşte trupul, harul trecând (cu voia şi conlucrarea liberă a omului) din minte în trup. (Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Despre rugăciune, colecţia Filocalia, volumul 7, pp. 223-262)