RONCEA.RO: Jurnalistul de opinie, cadavrul din debaraua presei. Lustragii si agentii mogulilor si serviciilor. Pustiul mass media

Ziua Libertatii Presei s-a consumat, ieri, printr-un chef – dupa cum s-a numit evenimentul organizat  de Mircea Toma si ai lui. In stilul sau inconfundabil, eternul activist – simpatic doar in timpul liber – a sarbatorit prin bascalie starea dramatica a presei romane. Fideli unor percepte ideologice inversioniste foarte bine remunerate cat si buni la punerea lor in scena, Toma si brigadierii sai i-au acordat “repetentului” Traian Basescu “premiul cel mare” – “Mai, animalule!”, in aplauzele si hlizelile lui… Mircea Geoana, aflat si el, “intamplator”, la susaneau tovaraseasca cu mici si bere, probabil din nostalgie pentru vanghelioane. Un premiu serios, ca cel primit de un simplu jurnalist, dar demn de acest titlu, operatorul Dan Nitescu, acordat in memoriam Mile Carpenisan,  pentru curajul demonstrat la Chisinau si nevoile sale de la Bucuresti, rasplatit si material, la rivalitate cu bine sponsorizatul Club al Presei, nu si-a facut loc printre vedetele porno-politicii si porno-presei de Dambovita. Nu vreau sa-l disculp in nici un fel pe Basescu, desi cred ca e treaba lui cum ii califica pe jurnalisti mai ales in conversatiile sale private, reclamate in public de mogulul media Dan Voiculescu si, acum, de mogulul ONG Mircea Toma. Dar, ma intreb, este Traian Basescu vinovat de dezastrul in care se afla presa romana, folosita cu cel mai mare succes, cu tot cu jurnalisti, pentru lustrul pantofilor sau al cururilor mogulilor? Evident, nu.
Rapoartele internationale – chiar ale acelor institutii la care (se) raporteaza Toma – indica faptul ca “gradul libertatii presei” ar fi urcat pe timpul mandatului lui Basescu. Perioada in care Mircea Toma a primit cateva miliarde bune, de la Vintu, dupa cele incasate, pe sest, de la Patriciu, doi moguli de la pompa carora sug seva si acum fostii sai companioni in deontologie si grupologie, ca Robert Turcescu si Ioan T Morar sau Lucian Mandruta si… Andrei Plesu. Prin aceasta “fratie” dintre moguli si ziaristi, din care nu lipsesc serviciile secrete, de la noi sau de pe la “vecinii din Est”, a fost lichidata presa romana, nu prin remarcile lui Traian Basescu in privat, catre sotia sa, Maria.
Sa amintim un amanunt care nu o sa apara niciodata in mult citatele “Rapoarte” ale Agentiei lui Toma (oare de ce?): In 2005, DIICOT a cuprins intre copertile Dosarului Rompetrol, pentru evaziune fiscala, spalare de bani si inselaciune, un anturaj al distinsului Dinu Patriciu format din fostul premier Calin Popescu Tariceanu si sotia sa, Ioana, senatorul Verestoy Attila, senatorul Teodor Melescanu, Ludovic Orban, fostul sef al SIE, Catalin Harnagea, Sorin Marin – fost actionar Rompetrol acum oengist “Anonim”, Dan Fischer-Francu si Camelia Voiculescu, fiica mogulului cu acelasi nume, presedintele Fundatiei Noua Europa, Andrei Plesu, cat si ziaristii Mircea Toma, Sorin Rosca Stanescu, Doru Buscu, Cornel Ivanciuc, Liviu Mihaiu si sotia sa, Ioan T. Morar. Ciudat, deontologii in cauza nu au explicat niciodata ce s-a intamplat cu miliardele circulate de Patriciu prin maruntaiele lor, inainte de a fi cumparati de Vintu. Justitia nu a reusit, inca, sa finalizeze procesul. Este Mircea Toma in postura sa-l judece pe Sorin Rosca Stanescu? Poate doar sa-i numere milioanele…
In aceeasi zi, a “libertatii presei”, zi in care eu am avut termen la procesul cu ZIUA, un jurnalist de opinie si investigatie, intamplator chiar fratele meu, George Roncea, a ales sa renunte la colaborarea cu ziarul “Curentul” dupa ce fusese pangarita memoria lui Mile Carpenisan prin indepartarea brutala a unui articol dedicat omagierii sale de ziua… “libertatii presei”. Desi anuntata in mediul online, reactia sa, venita ca protest fata de un abuz incalificabil, nu “a facut o stire”, ca sa il citez pe Cristoiu. Nu este prima oara. Nici cand mogulul-ospatar Marius Locic l-a indepartat, tot abuziv, de la conducerea fostului ziar Atac, pentru ca demascase intr-un editorial cardasia dintre Vintu, Rosca si Patriciu pe filiera KGB, nu s-a consemnat la “rapoartele” “libertatii presei”.
De data aceasta o fosta secretara devenita patroana, cu opinie, a ales, probabil din obisnuinta, sa calce, pentru periatul unor potai ale kominternismului, chiar si pe cadavre. In acest caz, maidanezul de Primaverii este Volodea Tismaneanu iar cadavrul este al prietenului nostru Mile Carpenisan, un jurnalist pur sange, ucis de prea multii agenti toxici care i-au otravit viata, pe fronturile de aiurea sau din Romania; atacat de boala dupa ce lasitatea si plastilina care tine loc de coloana colegilor nevertebrati s-a mulat pe lichelismul patronului, un alt mogul… “umanist”. Cazul ziaristului-reper Mile Carpenisan, cenzurat si dupa moarte, reflecta funebru si exact starea jurnalistului roman si a jurnalismului de astazi, din Romania semi-ocupata, asa cum nu se trateaza in Rapoartele brigadierilor de serviciu: un cadavru care, mai sta, inca, in debaraua presei dar de care trebuie musai scapat. Daca se trezeste?! Si misca?!
Moartea civila a cazut ca o ghilotina peste capul multor jurnalisti de opinie, al caror simplu cuvant, care era evaluat, la propriu si la bucata, la cateva mii de euro, in timpul campaniei electorale, acum trebuie ingropat rapid, sa nu mai supere  pe vreun potentat, cu sau fara stele, rosu sau portocaliu, dispus sa livreze, la schimb, reclama mascata printre randuri si bale. Cine sa-si mai doreasca azi un ziarist care ataca si mogulii si cumetriile puterii, oricare ar fi ea?! Intr-o presa stapanita de “moguli buni” si “moguli rai”, adevarul asupra problemelor majore ale tarii si natiunii va mai sta pus, se pare, doar intr-un spatiu ingradit si bine delimitat, in latime si adancime: 2 metri. De pamant.
Jurnalistul de opinie a fost schimbat, din mers, cu informatorul de opinie. In locul jurnalistilor, se itesc, dand aprig din coada, intelectualistii si manelistii presei deontoloage, gen Tapalaga, adapat de la valorile supreme ascunse de ochii opiniei publice undeva sub buricul lui Tismaneanu sau Cartianu, care se suprapune cu succes si profilului agentului acoperit ideal: tamp si cu limba morisca, umectata regulamentar, mai ales cand are posibilitatea, rara, de a fi sluga la doi moguli. Alte vedete de gen, emanate din crescatoria de papagali de la “Dilema Veche”, laboratorul de retarzi intelectual al lui Plesu (de ce nu s-o lasa, oare, de meserie?!), cum ar fi expertul in jacuzzi Mandruta si expertul in nimic Turcescu, provoaca instant si simultan invidia in randul militienilor si curvelor cinstite.
Ziua presei tocmai trecuta a “vibrat puternic” si prin cazul nu stiu carei amante sau sotii a lui Turcescu, care a facut mult mai mult fas in asa-zisa presa onorabila, de maidan tv, on sau offline, decat recompensarea curajosului Nitescu in memoriam Mile Carpensian. Ba chiar, aflu cu surprindere, ziarista care a gafat in porno-gazeta “Click” a lui Patriciu, partenera de trust a revistei “Dilema Veche”, a fost si sanctionata: “cu tăierea salariului pe două luni şi un ultim avertisment“, dupa cum informeaza dealerul de tigarete ajuns manager de presa, Peter Imre, mai cunoscut in lumea din care face parte drept amantul Adrianei Saftoiu dacat drept sotul fiicei lui Melescanu (cu care mai imparte si acelasi numar de ani). Unii chiar se si bucura: Turcescu si-a “reperat onoarea”. Dar, intreb din nou: este mai vinovata biata scribulica blonda a lui Patriciu ca a gresit, o data, amantele unui gurist cu tafna, decat grizonatul la coafor care-i canta la balalaika lui Vintu, ca porno-ziarist de porno-politica, intoxicand opinia publica cu puhoaie de cuvinte peste pustiuri de idei? Desigur, cele cinci zerouri din coada salariului sau se exclud din cauza…
“Nu i-ar putea cere nimeni ziaristului sa stea deoparte de cele lumesti, dar printre cele lumesti se afla si puterea banului, si fascinatia puterii, iar banul si puterea nu sunt de regula sfetnic bun al celui menit sa comunice informatie corecta si opinie onesta”, scrie jurnalistul veteran Corneliu Vlad intr-un editorial dedicat Zilei Libertatii Presei: Jurnalismul nu mai e meserie emblematica.
“Modelul” Turcescu, invocat de amploaiatii “independenti” ai unui mafiot de presa sau ai altuia, sau chiar de catre el, pentru presedintia Televiziunii Nationale, “sparie gandul”. Inteleg de la StareaPresei.ro ca, mai nou, se isterizeaza pe Twitter la adresa lui Cornel Nistorescu dupa ce acesta a prezentat pierderile “Cotidianului” din perioada prestatiilor sale de “redactor sef si director E-DI-TO-RI-AL” : 4.000.000 de Euro. Ati citit bine. “Disidentul” Turcescu, care altfel ii reclama lui Nistorescu ca “tipa prin semne de exclamare”, emite nu mai putin de 9 (noua) mesaje de disculpare, afirmand in vreo noua feluri ca el si-a incasat sutele de mii de euro pe un “contract EXCLUSIV pe partea editoriala” si chiar ca “e mandru de ce a realizat impreuna cu fostii colegi de la Coti”. Am inteles, ho! Dar cum vine asta: vezi in primul an ca pierzi 416.103 euro, apoi, in al doilea an, ziarul cel mai cel, “quality press” cu bombe intelectuale gen “masinutele lui Liiceanu, Plesu si Patapievici“, vezi ca o ia spre fundul prapastiei, cu o pierdere de 1.500.000 de euro (!), si nu ai nici o umbra dilematica “editoriala”, ca sa te intrebi: “ba, dar poate sunt eu de vina, cu echipa mea de genii, de nu se vinde ziarul si am retururi jumatate din tiraj?” Oare nu era o chestiune de minim profesionalism, ca sa te intrebi, ca “director E-DI-TO-RI-AL” , preocupat nevoie-mare, de manuta cu trogloditul Buscu, de “ce scump ar costa unirea cu Basarabia“, si de ce si unde se scurg banii patronului, dragutul de Vintulica? Si apoi, in a treia perioada de conducere stralucitoare, cand pierzi “doar” 1.113.065 euro, nu iti inchipui ca poti sa generezi intrebari “E-DI-TO-RI-A-LE” in capetele unor procurori, gen: “O fi vorba de evaziune fiscala, spalare de bani si inselaciune, dupa modelul Rompetrol”? Ca doar si fostul puscarias, actual mogul securistoid care nu mai raspunde nici macar in fata creatorilor lui, are o experienta bogata in domeniu?

Dar sa vedem ce parere avea despre ziaristul-gonflabil si contracandidata virtuala la sefia TVR, aflata la alt pol decat Nistorescu, Rodica Culcer, dupa ce Turcescu, pe atunci pripasit la radioul patronat de PSD, Europa FM, o incondeiase cu ou si cu otet: “Cred ca este o campanie montata impotriva mea, pentru ca aceste atacuri au aparut in momentul in care am devenit director de stiri la TVR. Demisia mea a fost “sceneta”? De ce? Ca sa fiu somera sase luni de zile? Ca sa-mi pierd si emisiunea de la TVR? Cred ca Turcescu incearca sa-mi plateasca niste polite, pentru ca l-am inlocuit din functia de redactor-sef la Europa FM, pentru ca jurnalul, de care se ocupa, pierdea audienta, pentru ca era lucrat superficial. Cred ca nu-mi va ierta niciodata acest lucru”, spunea Culcer in Capital.
Hopaaa! Deja doua “surse” , ca sa fac un “spirit de gluma”
Dar, ajunge! (tip si eu ca Nistorescu ) Oricum, TVR-ul nu poate intra pe mainile nici unuia dintre cei doi hiper-profesionisti, decat daca se doreste injectarea mortala, direct in cap, si a jurnalistilor si a natiunii tele-spectatoare. Poate doar Florin Calinescu, expert deja in inregimentatii KGB de la Catavencu si in cum sa execute “imbecili organizati”,“frustrati sexual”, “oengisti – babe si peltici”, sa mai salveze cu cateva socuri electrice bine aplicate inima presei nationale, in prezent asezonata pentru un infarct controlat.
Boala presei este, de fapt, o reproducere la scara mai mica a bolii societatii romanesti de azi, careia i s-au administrat in 50 plus 20 de ani atatea doze aproape letale, incat ma mir ca “mai misca”. “Etichetarea, moartea civilă, scoaterea din circulaţie, fondurile prohibite etc. au fost utilizate spre a falsifica memoria spirituală a unui popor, ceea ce echivalează cu un etnocid cultural”, spune un mare ganditor avertizand:  “Oricine agresează patrimoniul spiritual al unui popor, în întregime ori în parte, sau generaţiile lui creatoare… agresează mental un popor, deschide războiul contra şi pentru ocuparea minţii unui popor”. Razboiul mai mult sau mai putin intrevazut in toata aceasta perioada trebuie sa duca la un deznodamant.
Cu creierul aproape adormit de otrava teleinoculata picatura cu picatura in sistemul lor imunitar, prin televiziune si presa, romanii, cobai ai dictaturii nonvalorii, mai au o sansa de supravietuire: rezistenta din munti se muta in orase. Sa-si arunce televizoarele si sa respinga minciunile mitraliate asupra lor si manipularile la care sunt supusi, sistematic, de catre diversionistii profesionisti care presteaza de sub reflectoarele mogulilor, “buni” sau “rai”. Orice dictatura, fie si media, are un sfarsit, de cele mai multe ori neplacut pentru cei care se folosesc de ea.
“Ce spunea Mile despre astfel de homunculi şi despre lumea lor?: … aveţi impresia că miroase a primăvară, dar vine Cărpenişan şi vă spune că pute”, amintea George Roncea. Mile Carpenisan: “… dar totusi scarba care te poate apuca de niste oameni care mai au si tupeul ordinar de a se uita in ochii tai stiind ca in momentul ala prin mintea ta trec numai ganduri criminale … deci da scarba aia nu o rezolva nici metoclopramidul. … In impostura lor poate ca ar trebui sa-i las doar ca astazi simt ca vreau sa spun: doamnelor si domnilor sunteti de cacat.”

Roncea.ro: Jurnalistul de opinie, cadavrul din debaraua presei. Lustragii si agentii mogulilor si serviciilor. Pustiul mass media

TRIBUNUL HOMOSEXUALILOR ataca pe la spate. Vadim Tudor a pus Politia si Parchetul sa il cerceteze penal pe George Roncea si cere 1.000.000 de lei (noi) despagubiri. PLANGEREA plangaciosului :)

Zilele trecute, fratele meu, George Roncea, s-a trezit cu un echipaj de Politie la redactie in baza unei plangeri penale inaintate de Vadim Tudor pentru calomnie, cu care de altfel il amenintase in urma cu ceva timp, pe vremea cand a fost demascat drept Tribun al homosexualilor in Parlamentul European. De data asta, Roncea Sr este cel care se ridica in Top 1 al jurnalistilor carora li se pretind cele mai mare "daune morale" din istoria post-decembrista, surclasandu-ma pe mine si procesele mele cu Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu si informatorul GDS Mihnea Berindei, in care mi se cere o despagubire cumulata de 600.000 Roni. Dupa un timp, curios si dornic sa respecte legea, George s-a dus sa vada despre ce e vorba la adresa mentionata in citatie. In amuzamentul intregii sectii de Politie, s-a dat citire Plangerii Penale pe care o reproduc mai jos. Cica politistii erau pe jos de ras. Cine n-ar fi?! :)

PLANGERE PENALA

DOMNULE PROCUROR-ŞEF, Subsemnatul CORNELIU VADIM TUDOR, domiciliat în Bucureşti, Str. General Butoianu nr. 4, Sector 5, în temeiul art. 279, al. 2, lit. a C. p.p, raportat la 206 Cod Penal, formulez PLÎNGERE PENALĂ împotriva numitului George Roncea, autorul articolului "Vadim Tudor - Tribunul homosexualilor", pentru săvîrşirea infracţiunii de calomnie, şi solicit obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, editorul publicaţiei "Curentul", cu sediul în Str. Ionescu Gion nr. 13, Sector 3, Bucureşti, la plata sumei de 1.000.000 RON daune morale.

În fapt, în ziarul "Curentul", din 30.09.2009, sub semnătura lui George Roncea, a fost publicat articolul identificat mai sus, prin care se aduce o gravă atingere reputaţiei mele, dar şi onoarei şi demnităţii de care mă bucur în societate, avînd drept consecinţă supunerea mea dispreţului public.
Menţionez un extras din articolul amintit: "Vadim Tudor s-a alăturat propagandiştilor homosexualităţii, devenind, astfel, pentru noi, din acest moment, Tribunul poponarilor. Purtător ba de cămaşa neagră a morţii, ba de cipilică evreiască, după ce a votat, în precedenta guvernare PNL-UDMR, de două ori alături, împreună, îmbrăţişat, încârligat cu UDMR-ul, "duşmanii neamului", după ce i-a lins mâna cârpei kaghebiste, Ion Iliescu, acum Vadim se poate lua de mână cu Mircea Toma, Remus Cernea, Gabriel Andreescu, corifeii mişcării de rezistenţă a sodomiţilor de pripas". Întregul articol nu reprezintă altceva decît un atac concertat, bazat pe aserţiuni calomnioase, în care se aduce atingere uneia dintre valorile pe care le preţuiesc cel mai mult, şi anume: FAMILIA şi CREDIBILITATEA. Perseverenţa rezoluţiei infracţionale cu intenţie directă rezultă din desfăşurarea articolului, ce exprimă indiscutabil voinţa de a-mi leza demnitatea prin aceea că se reclamă că aş avea orientări sexuale ce derogă de la morala creştină, prin votul exprimat în Parlamentul European cu privire la Rezoluţia ce viza poziţia acestei instituţii faţă de o lege din Lituania ce reglementa drepturile minorilor. În continuarea articolului, autorul insistă în a-mi deteriora imaginea, prin următoarele aserţiuni: "Rezoluţia votată de Vadim şi de restul pidosnicilor"; "La vot, C. V. Tudor s-a făcut de cacao"; sau cuvinte care greu sînt suportate de hîrtie: "Specialist în scuipat acolo unde a lins, Vadim Tudor poate diversifica metoda, de acum încolo homosexualii oferindu-i oportunităţi multiple - poate să-i şi scuipe, să-i şi lingă - în cur, pe unde se iubesc ei, lor le place, oricum". În realitate, Parlamentul European NU a cerut Lituaniei să modifice o lege internă a sa, nici vorbă! Legea respectivă fusese deja respinsă, prin veto, de preşedintele acelei ţări, la Vilnius luînd fiinţă un grup de lucru însărcinat cu evaluarea posibilităţii de modificare a legii. Dar, iată un fragment din rezoluţia votată de noi: "Întrucît, în urma respingerii, prin veto-ul preşedintelui Lituaniei, proiectul de lege este în curs de a fi reexaminat de către autorităţile naţionale lituaniene", Parlamentul European "salută declaraţiile noului preşedinte al Republicii Lituania şi instituirea, în această ţară, a unui grup de lucru însărcinat cu evaluarea posibilităţii de modificare a legii şi invită preşedinţia Republicii Lituania, precum şi autorităţile lituaniene să se asigure că legile naţionale sînt compatibile cu drepturile omului şi cu libertăţile fundamentale consacrate în dreptul internaţional şi european. (...) Constată că Legea privind protecţia minorilor împotriva efectelor dăunătoare ale informaţiilor publice, aprobată de Parlamentul lituanian, la 14 iulie 2009, nu a intrat încă în vigoare şi că necesită o reexaminare înainte de a intra în vigoare". Mai mult decît atît, dar, prin rezoluţia votată de noi, Parlamentul European "reaminteşte principiul prevăzut în preambulul Declaraţiei privind drepturile copilului, din 20 noiembrie 1959, conform căreia, dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire specială, inclusiv de o protecţie juridică adecvată". Susţinerile autorului articolului nu au nimic comun cu etica ziaristică şi cu dreptul fundamental la informarea publicului larg, deoarece denaturează în mod voit adevărul, atîta vreme cît eu am votat pentru protejarea copiilor din Lituania, nu împotriva lor. Am votat pentru respectarea drepturilor omului, nu împotriva lor. Am votat pentru echilibru, nu pentru excese. Am votat pentru eliminarea confuziilor, nu pentru legiferarea lor. Am votat de partea Binelui, nu de partea Răului. Alături de mine au votat nu mai puţin de 348 de membri ai Parlamentului European! Au existat doar 218 voturi împotrivă şi 46 de abţineri.
Obiectul juridic special
Prin aceste imputări şi afirmaţii defăimătoare privitoare la reputaţia şi onoarea mea, mi s-a adus o ofensă sub aspectul preţuirii de care mă bucur în societate, în mediul politic şi profesional. Prezentarea în mod eronat a acestei situaţii este de natură a mă expune dispreţului public, prin crearea unei imagini ce reflectă o atitudine imorală, falsă din partea mea faţă de Poporul Român şi, în special, faţă de electoratul meu. Încercarea inculpatului de a creiona o astfel de imagine despre personalitatea, demnitatea şi onoarea mea denotă scopul cu care acesta a acţionat, şi anume expunerea mea oprobriului public. În ceea ce priveşte urmarea imediată, ea s-a produs din momentul publicării articolului şi a constat în atingerea adusă onoarei şi reputaţiei mele, prin imputarea unor fapte false, ca fiind săvîrşite de subsemnatul.
Avînd în vedere repetarea ostentativă a informaţiei false de către inculpat în întreg articolul, rezultă că acesta a săvîrşit fapta cu intenţie directă, urmărind să-mi creeze în faţa Poporului Român o imagine inavuabilă.

DOMNULE PRIM-PROCUROR,

ADRIAN MARINO: In regimul comunist Plesu si Liiceanu au avut stagii in Germania mult mai lungi decat ale mele. Manolescu la fel

Volumul de memorii al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, care va apărea la începutul lunii martie la Editura Polirom, naşte deja controverse şi dispute în lumea literară. Şi asta pentru că Adrian Marino pune la index personalităţi marcante precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, dar şi George Călinescu sau Constantin Noica. Unul dintre capitolele controversate ale volumului se referă la călătoriile în străinătate înainte de 1989.

10 Feb 2010 Adrian Marino

„Resimţeam, în permanenţă, aceste «plecări», ca pe o reală şi uneori chiar gravă «culpabilizare».
Ceea ce mă irita şi mă jignea, mai ales, era dubla măsură cu care eram judecat, bârfit, suspectat etc. În definitiv, şi alţi foşti deţinuţi politici călătoreau: Ovidiu Cotruş (de nu ştiu câte ori). Dar şi Al. Zub a fost bursier Humboldt. Sergiu Al George a ajuns chiar şi în… India. Dar N. Balotă, cu întreaga familie, când toţi lectorii plecau singuri? Fiul său, la vârsta serviciului militar, nu s a întors în ţară şi… nu s a întâmplat nimic. 
Şi nimeni nu s a scandalizat. Şi pe bună dreptate. Ca şi în cazul G. Liiceanu şi Andrei Pleşu, şi ei bursieri Humboldt, cu stagii în Germania mult mai lungi decât ale mele. N. Manolescu a fost în Franţa, înainte de 1989, cel puţin tot de atâtea ori cât mine. Iar în SUA a fost de două ori, chiar înaintea mea. Ceea ce nu l a împiedecat să mă atace violent şi insultător, după 1989, tocmai din acest motiv. Mi a fost foarte uşor să demonstrez (în Dreptatea) că, în două împrejurări, el a fost în străinătate, în perioada incriminată, chiar… împreună cu mine. Aş putea continua mult şi bine acest pomelnic (a făcut, de pildă, cineva lista completă a bursierilor de la Iowa?). (...) Mulţi, de fapt, călătoreau, ca şi mine. Cartea albă a Securităţii dă şi numărul, aproape incredibil, de 800.”
www.cotidianul.ro 

IDOLII DE MUCAVA. Deconspirarile pe spranceana si goana dupa gologani. Sforarii fara scrupule Dinescu, Plesu, Liiceanu, Patapievici, Tismaneanu et comp jecmanesc statul din barcile lui Vintu si Patriciu

Disidenţa în cultura, între mit şi adevăr

Despre o aşa-zisa elita culturala românească, autodeclarată ca atare, fireşte, a început sa se vorbească pe la sfârşitul anilor ’70. Principalii ei protagonişti au fost Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau operă. Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului în 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Pleşu va putea fi citita abia în 1988. Pana atunci, băieţii mai publicaseră o prefaţă la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de câteva pagini la opera altora şi nişte studii subţiri ca lama de ras şi cu titluri pretenţioase, incapabile sa te invite la lectura şi meditaţie. Era în ele ceva crispat şi parcă împrumutat şi din alte părţi. în timp, la aceasta operaţiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei aşa-zise elite, au aderat şi alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. şi ele pe sine, şi noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul în cauza s-a insotit şi cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas şi aroganta din ei transpira prin toţi porii, le curgea din urechi şi supura pe la nari.
Cu toate acestea, noţiunea de disidenta a surâs elitei în curs de formare la Bucureşti, a ademenit-o şi i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg şi intelectualii de rând. Adică pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporaţi în elita.
In 1982, elita noastră a traversat şi primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au înscris în mişcarea intitulata Meditaţia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, şi parca te ridica deasupra a toţi şi a toate – şi au rupt cuiul. De altfel, numai nişte oameni cu mintea beteaga, imprudenţi pana la prostie şi cu raţiune de moftangii se puteau implica în cacealmaua intitulata Meditaţia Transcendentala. Nişte oameni serioşi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat în mana unui individ dubios, despre care se şoptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai mulţi ani în urma din tara, spre a-l utiliza în atingerea unor obiective absconse. şi după un timp petrecut în Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat în viteza la Bucureşti, spre a servi drept năvod. Cine se prindea în năvod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevăr, Meditaţia Transcendentala primise toate aprobările de rigoare pentru a funcţiona, inclusiv de la institutul specializat şi de la Ministerul Invatamantului. Deocamdată, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fără intenţii malefice. Insa, la un moment dat, s-a întâmplat ceva la care nu se aştepta nimeni: cineva i-a şoptit Elenei Ceauşescu, numărul doi din partid, ca la Meditaţia Transcendentala se petrec nişte lucruri nu prea curate şi ea a decis ca de chestiunea în speţa sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimţita în cizme, ci organele partidului comunist. Urmând ca toţi participanţii la meditaţie sa fie excluşi din rândurile acestuia, fiecare în sedinte organizate ad-hoc în instituţia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa facă si, de ochii partidului, i-a sancţionat pe toţi cei sase ofiţeri care monitorizaseră cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe în continuare de cacealma, în deplina discreţie. şi acesta l-a agatat pe Andrei Pleşu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Pleşu lui Nicolae Ceauşescu şi dintr-o declaraţia aparte, despre care nu se intelege prea bine în ce context s-a prestat. în ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putu salva nici pe Andrei Pleşu, şi nici pe alţii ce-i relataseră ce se întâmpla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Pleşu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar în toata povestea şi lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai în cazul când dosarul ce i-a fost alcătuit de famigerata instituţie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se întâmpla. Cu certitudine, în acest dosar se afla şi rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu după convorbirile cu Andrei Pleşu, precum şi altfel de documente relative la disidenta falsului filosof şi a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furaţi de moda care bântuia pe alte meleaguri, incitaţi de gesticulaţiile lui Paul Goma, nucleul dur al aşa-zisei elite, alcătuit din Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Dinescu, mai în sinea lui, mai pe lângă cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curând se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treacă în uitare afacerea Meditaţiei Transcendentale, ca atât lui Andrei Pleşu, cat şi lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, după o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decât o singura explicaţie: Gogu Rădulescu. şi cei ce au trăit epoca ştiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru ieşirea din tara a lui Andrei Pleşu trebuia sa fie dat de Securitate şi aceasta era prudenta. în cazul ca Pleşu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele în capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atât mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informaţie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Pleşu în Occident, pentru a fi propulsat în funcţia de director al postului de la München. în cele din urma, reţinerile s-au spulberat. Exista un document în arhivele Securitatii în care s-a rezumat o discuţie purtata de mai mulţi ofiţeri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiţer a fost de acord cu ieşirea lui Pleşu din tara şi argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Pleşu nu va ramane în Occident şi nici nu erau şanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis leneş; 2) nu-i place sa meargă la slujba; 3) în nici o tara din lumea occidentala nu poţi deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gaşti pe care ai adunat-o în jurul tău. şi aşa cum s-a dus, Andrei Pleşu s-a şi întors. în alta ordine a lucrurilor, pluteşte în aer o bănuiala justificata: de fapt, Pleşu şi Liiceanu, şi nu numai ei, reprezentau o interfaţa anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Când Occidentul acuza autoritatile de la Bucureşti ca nu permite oamenilor de carte sa se mişte liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adică nu au voie sa circule peste hotare? Priviţi, domnii Pleşu şi Liiceanu studiază la Heidelberg, Ana Blandiana străbate America de la un capăt la altul etc. etc. Ce vreţi mai mult? Pana în decembrie 1989, şi Andrei Pleşu, şi Gabriel Liiceanu nu au făcut altceva decât sa-si ingroase anturajele cu cat mai mulţi aplaudaci. Faima lor de disidenţi era întărita în mod sistematic şi de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucureşti, cu cine trebuia elogiat şi cu cine trebuia detestat. şi aşa mai departe. Totuşi, când încercam sa aflam în ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. şi pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, aşa cum ni le comunica un dicţionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, când e vorba de Gabriel Liiceanu, şi mult mai mulţi ani, daca-l avem în vedere pe Andrei Pleşu, aceştia au fost salarizaţi de Institutul de istoria artei fără sa facă nimic, dar nimic, nimic, exceptând sforile trase în vederea edificării unei aşa-zise elite şi în rândurile artiştilor plastici. Ca sa nu mai vorbim şi de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetător sa-l laude pe Nicolae Ceauşescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam şi afirmaţiile lui Andrei Pleşu, conform cărora, în saptamanile premergătoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. în primul rând, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeţi, cu frigiderele pline în permanenta. în al doilea rând, la Tescani, Pleşu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Pleşu sa sară pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degrabă, o grupare a viitoarei puteri, care ştia ce urma sa se întâmple la Bucureşti, s-a gândit sa-l pună la adăpost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toţi cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schiţat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, în primăvara lui 1989. Din păcate, după cum a evoluat ulterior, atât va mai ramane din el şi din disidenta lui. 

Idolii de mucava

Mulţi au avut naivitatea sa creadă ca disidenţii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creaţiei şi alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Alţii erau convinşi ca intr-un regim de democraţie aceiaşi disidenţi vor ieşi în luminile rampei cu opere necesare şi temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!
După decembrie 1989, s-a constatat ca prin sertarele disidenţilor bătea vântul, aceştia fiind mai sterpi decât nişte zarzări uscaţi. şi nici pana în zilele noastre n-au izbutit sa ne rupă gura cu ceva mai de soi. Gabriel Liiceanu editează şi reeditează în neştire anostul Jurnal de la Paltinis – a ajuns la vreo 15 ediţii -, rasoleşte în viteza cate un volum de panseuri numai ca sa umfle un premiu şi bombardează umanitatea cu epistole ipocrite, predicând o moralitate la care el insusi nu are acces. în timp ce Andrei Pleşu vehiculează diverse articolaşe, publicate iniţial în Dilema, prin Aspirina săracului, prin Plai cu boi şi pe unde mai poate. Iar în materie de carte sare ca o lăcusta de la o tema la alta: aduna intr-un volum aceleaşi articolaşe, curând reluate în parte în alt volum, cu titlu schimbat, ca sa nu se prindă naivii ca e vorba de acelaşi calup de brânza, învelit în alta hârtie de ziar. Cartea lui "Despre îngeri" ne mai lipsea şi ne-a dat-o. Si unul, şi celalalt se arata a fi incapabili de o construcţie cat de cat coerenta, de o lucrare intelectuala articulata şi cu marca distincta. Mai tranşant în gesticulaţiile lui, Mircea Dinescu a ieşit definitiv din cultura. Se vede cu ochiul liber ca daca scrie mai mult de trei-patru fraze începe sa gâfâie. Unii ne asigura ca s-ar fi apucat de afaceri. In cazul acesta, de ce nu vorbeşte la Money Channel?
In schimb, în contextul tulbure din primăvara lui ’90, disidenţii noştri s-au repezit hrapareti pe sedii şi instituţii, au început sa se infiltreze în diverse structuri ale statului, şi s-au dedicat trup şi suflet unei opere de delimitare şi mai accentuata de corpul culturii romane, de ierarhizare în propriile rânduri şi de reorganizare a aplaudacilor colectionati intre timp. Grupul de Dialog Social chiar asta a vrut sa exprime: noi, cei 22, suntem crema intelectualilor de elita şi comanda se afla la noi. Mircea Dinescu s-a instalat în fruntea Uniunii Scriitorilor, susţinut de voturile unei turme în mare parte abrutizata de foame, şi nu s-a lăsat pana nu a dus instituţia de râpa. Mai practic, Gabriel Liiceanu a pus mana pe Editura Politica, în împrejurări şi condiţii socotite de mulţi dubioase, şi s-a chitit pe făcut datorii. Intr-un interviu relativ recent din Observator cultural afirma fără nici o ruşine ca înjghebarea Humanitas este singura editura din tara care îşi plateste conştiincios datoriile către stat, luna de luna şi an de an. Da’ de unde! în site-ul Ministerului Finanţelor Publice, Humanitas figurează cu mult peste 30 miliarde lei datorii, editura fiind ameninţata cu executarea silita. O executare silita care nu are loc, fiind mereu amânata, şi asta aşa, ca sa intelegem şi noi pana la ce altitudine funcţionează complicităţile dintre guvernanţi şi elita. Si, întrucât Gabriel Liiceanu se considera un reper moral, ne simţim în drept sa-i spunem de la obraz ca un reper moral nu minte ca un birjar.
Mult mai interesanta decât a celorlalţi doi a fost cariera lui Andrei Pleşu, sub spectrul democraţiei noastre debile. în primul guvern postrevoluţionar a fost desemnat ministru al Culturii. Nu a făcut nimic altceva decât sa umfle structura acestuia cu oameni din anturajul lui. şi cred ca motivele demisiei dlui Dan Petrescu din funcţia de secund al lui Pleşu ne-ar face sa intelegem mai multe despre ce s-a întâmplat în interregnul acela. Intr-un guvern de sub preşedinţia lui Emil Constantinescu a fost propulsat intr-o funcţie pentru care nu avea nici cea mai minima pregătire: aceea de şef al relaţiilor diplomatice ale tarii. şi azi parca-l vad cum aluneca printre diplomaţii străini, cu capul pe o parte, cu torsul răsucit intr-o rana, asemeni unui piccolo căruia numai tava din mana ii mai lipsea. Din poziţia ministrului de Externe n-a putut face prea multe, omleta pe care o comanda la bufet sosindu-i totdeauna fada şi rece. în schimb, a aplaudat actul de banditism internaţional al bombardării tarii prietene Iugoslavia. Apoi, după ce si-a tras sufletul preţ de aproape un an, a ochit un alt post din care putea sa nu facă nimic pe bani cat mai mulţi şi cu maşina la scara: acela de membru al colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Or, aici sunt mai multe de spus.
Proba de ipocrizie şi duplicitate pe care ne-a oferit-o a fost de-a dreptul monumentala: în 1982, cu pălăria în mana şi cu lacrimile în ochi se ruga de Nicolae Ceauşescu sa nu fie exclus din partidul în care intrase de la frageda vârsta de 19 anişori. Iar în 1999, pentru a forţa legea de constituire a CNSAS şi a fi acceptat în colegiu, se bătea cu pumnul în piept ca a fost exclus din fostul partid comunist. şi ar mai fi o chestiune: o mulţime de gazetari inculţi şi certaţi cu cartea îl califica pe Pleşu drept filosof şi acesta accepta docil prestigioasa titulatura, deşi nu are opera filosofică. Dar când spui filosof, spui Hegel, spui Kant, spui Fichte sau Heidegger şi ar putea cineva sa-si închipuie ca un filosof veritabil s-ar înghesui la o sinecura sub scutul căreia sa-si pipăie concetatenii la gâlci? 

MAXIMA IMORALIA: Andrei Plesu demascat drept plagiator de Adrian Marino. "Mafia Liiceanu-Plesu", pusa la zid in Testamentul lui Marino "Viata unui om singur". MINIMA MORALIA: Plesu i-a buzunarit pe Sartre si Adorno

Despre Andrei Pleşu

„Mi se părea ridicol a fi exclus din literatura română de acest moralist cu lipsă la cântar - cu o operă destul de subţire - care împrumută de la alţii titlul unei cărţi („Minima moralia”) fără s-o declare.” 

 Despre Dinescu

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic, gen Mircea Dinescu.” 
 
Despre Gabriel Liiceanu

„Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său «Apel la lichele », supremul manual de etică civică. O astfel de mentalitate transformată în monopol cultural este plină de implicaţii nocive. (...) La Cluj, m-am lovit, în permanenţă, de aşa-zisa Şcoală Zaciu. La Bucureşti, cu aceeaşi virulenţă, de mafia Liiceanu- Pleşu. Atacuri, obstrucţii, denigrări permanente. Uneori, la limita ilegalităţii evidente. ”

Adrian Marino, fost detinut politic la Aiud si Canal

Cronica tardiva: Cum i-a buzunarit "filosoful" Plesu pe filosofii Sartre si Adorno

de Dorin Suciu

        Bine zice Ecleziastul ca toate isi au vremea lor si „fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul sau”. Lucrurile nefacute la timp se razbuna. Recunosc, cu oarecare jena, ca abia recent am citit cartea lui Andrei Plesu, Minima moralia, desi a aparut in 1988, a fost reeditata de doua ori si toata lumea buna a „lecturat-o”. Si mai rau: am parcurs-o dupa ce am citit o alta carte, scoasa pe piata nu cu mult timp in urma de editura ART, si care poarta acelasi titlu – Minima moralia – dar care apartine lui Theodor Adorno! Una dintre cele mai importante carti ale marelui filosof german, scrisa in exilul sau american intre 1944 si 1947, si aparuta in prima editie in 1951.

        Si asa au inceput sa ma chinuiasca intrebarile: chiar sa nu fi stiut Andrei Plesu ca mai exista o carte cu acelasi titlu? Sa fi „picat” pe nume intr-o clipa de inspiratie geniala, caci, nu-i asa, „marile idei se intâlnesc”? Sau sa fi stiut, dar sa nu-i fi pasat? Sa fi considerat scrierea unei carti cu acelasi titlu a unui autor celebru ca pe un „challange” - o provocare? Dar atunci de ce nu a scris „Critica ratiunii pure”? Sau, pentru ca ratiunea nu poate cunoaste totul, având in schimb o valoare in domeniul practic, contingent cu morala, sa fi scris eventual „Critica ratiunii practice”... Oare sa fi rationat conform unui silogism: Adorno e filosof - Adorno a scris Minima moralia; eu scriu Minima moralia, deci si eu sunt filosof... ?

        Ca sa ma lamuresc, am citit si recitit cartea dlui Plesu. Editia a III-a, aparuta la Humanitas in 2004. Am inceput cu coperta I, apoi am intors cartea la coperta a IV-a, cea pe care este redat textul de prezentare. Si am citit: „Traim intr-o inflatie baroca a competentei morale, intr-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L'enfer c'est les autres - parem a concede cu totii. Prin urmare, le paradis c'est nous-mêmes”. Semnat, Andrei Plesu.

        Marturisesc ca am fost putin mirat. Pentru ca formularea „L'enfer c'est les autres” – Infernul sunt ceilalti - este una foarte cunoscuta. M-as fi asteptat deci ca dl Plesu sa fi scris ceva ce genul: „Parafrazându-l pe Jean-Paul Sartre, cu al sau L'enfer c'est les autres etc”. Am inceput sa citesc si am ajuns la pagina a 13-a, de unde era extras fragmentul prezentarii. Aici nedumerirea mea a crescut. Credeam ca voi gasi macar o referire la marele scriitor si filosof francez, cu atât mai mult cu cât traducerea piesei „Huis clos” -  „Cu usile inchise” -, in care, spre final, personajul Garcin are celebra replica: „Nu-i nevoie de flacari si de smoala, infernul sunt Ceilalti”, a aparut la E.P.L.U. inca din 1969 fiind reeditata in 1981 la Editura Minerva. Nu este inutila nici informatia ca traducerea, care apartine lui Mihai Sora, a mai aparut in volum la editura RAO in anii 1998, 1999 si 2007, sau ca piesa a fost pusa in scena in 1982 la Teatrul Bulandra in regia lui Mihai Maniutiu, cu Marcel Iures in rolul lui Garcin, Irina Petrescu jucând-o pe Ines iar Mirela Gorea pe Estelle.  

        M-am tot intrebat, si ma mai intreb, de ce in niciuna dintre cele trei editii ale cartii sale, Andrei Plesu nu l-a mentionat pe Sartre ca sursa? „Infernul sunt ceilalti” nu este nici pe departe o expresie comuna, ci dimpotriva, iar in scris, spre deosebire de vorbirea familiara, citarea devine obligatorie. Cu atât mai mult cu cât premisa conceptuala a cartii este fundamentata pe interpretarea formularii lui Sartre, in sensul „inflatiei baroce a competentei morale”. Adica fiecare ne simtim moralmente in ordine, apartinem „baietilor buni” – suntem paradisul, in timp ce ceilalti fac parte dintre „baietii rai”, fiind infernul.

        Dar vai, interpretarea dlui Plesu este profund eronata. Intr-un comentariu scris in 1965, ca preambul al inregistrarii fonografice a piesei, Sartre explica de ce ii resimtim pe cei din jur ca insusi infernul: „Pentru ca ceilalti sunt de fapt ceea ce este mai important in noi insine, pentru propria noastra autocunoastere. Când ne gândim la noi insine, când incercam sa ne cunoastem, de fapt noi folosim cunostintele pe care ceilalti le au despre noi. Ne autojudecam prin cunostintele pe care ceilalti le au despre noi, pe care ni le-au dat pentru a ne judeca. Orice as spune despre mine, judecata celuilalt isi face loc. Vreau sa spun ca, daca raporturile mele sunt proaste, asta e asa pentru ca sunt total dependent de celalalt si atunci, intr-adevar, sunt in infern”. Concluziile se impun de la sine : Andrei Plesu fie ca nu l-a citit pe Sartre,desi cartea ii statea la indemâna, fie ca il interpreteaza dupa ureche. Pentru edificare, pasajul citat din Jean-Paul Sartre poate fi gasit la http://www.alalettre.com/sartre-huisclos.htm.

        Am cititit si recitit cartea. Este scrisa cu reala indemânare literara si este plina de citate care dovedesc eruditia autorului. In 161 de pagini sunt citati, cam de-a valma: J.M. Guyau, Heidegger, Platon, Noica, Socrate, Kant, Hegel, Dostoevski, Ibsen, Kierkegaard, Nietzsche, Max Scheler, Soloviov, Berdiaev, Sfântul Augustin, Aristotel, Maurice Morgann, Shakespeare, Hugo, Daniel Defoe, Ananda K. Coomaraswamy, Goethe, Derrida, Antonie cel Mare, Cicero, Quintilian, Michelangelo, Isidor din Sevilla, Protagoras, J.J. Pollitt, Cennino Cennini, Homer, Montesquieu, Mallarmé, Marx, Origen, Felix Cleve, Epictet, Mircea Eliade, Georg Simmel, Walter Otto, Jean Anouilh, Ibn Arabi, Michel Tournier, Gogol, Neumann, Tertulian.

        In mod straniu, singurii care scapa citarii sunt Theodor Adorno si Jean-Paul Sartre...

A INNEBUNIT TISMANEANU! Vrea sa taie pensiile familiilor membrilor GDS, activisti ai PCR si informatori ai Securitatii. EXEMPLE si DOVEZI. Gabriela Adamesteanu de la "22", sursa a DIE, respectiv a UM 0544

Aflu gratie lui Dan Badea (nu, nu comediantul, alalalt, de la Asociatia Investigatorilor Anonimi - AIA, care studiaza si acum daca HotNews e al lui Vintu sau al copiiilor copiiilor lui), ca a innebunit Tismaneanu. Cica ar fi scris pe blogul lui ca vrea sa taie toate pensiile membrilor GDS si parintilor lor. Sa nu-mi vina sa cred. Deschid si eu cu temere pentru societatea civila blogul stimabilului si ce gasesc? Adevarul-adevarat. Scris cu cerneala rosie, ca la pioneri: "Nu este niciodata prea tarziu pentru infaptuirea justitiei. A dreptatii morale ca si a celei reparatorii, menita sa rectifice cele mai socante si revoltatoare stari de fapt ce tin de mostenirile unui regim, declarat oficial, de presedintele Romaniei, drept ilegitim si criminal.  Justitia post-dictatoriala include sanctiunile criminale, sanctiunile non-criminale si pe cele morale" (Sforaitor pana la boxeri! Desi cred ca, ajuns aici, Dan Badea era deja in pozitia regulamentara, in genunchi, cu gurita pe ecran, inghitind pe nerasufllate versetele Ayatollahului societatii in civil si budigai, ce chestie!, si el angajat al lui Vintu. Nota mea pentru mine: Sau al copiiilor lui? Sa-l intreb pe Badea. Dar ce, sunt vinovati copiii lui Vintu pentru ca traiesc bine de pe urma ticalosiilor tatalui? Sa-l intreb pe Tismaneanu.) "Petitia initiata de istoricii ieseni propune o forma de sanctiune non-criminala de o maxima urgenta morala. Este un pas extrem de important in procesul decomunizarii.  Securitatea a fost o institutie criminala pe intreg parcursul existentei sale. Actiunile Securitatii au fost concepute de aparatul de partid. Cei mai multi dintre ofiterii de rang inalt ai Securitatii erau recrutati din rindurile activistilor PCR.  Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibie, iar cei care le-au comis trebuie sa plateasca pentru ele... (bla, bla, bla, ca la Partid, da' pe invers...). A sosit clipa ca acest stat care, prin cea mai autorizata voce a sa, a condamnat regimul comunist, sa spuna categoric si irevocabil: Ajunge! (Pe scurt, ca sunt sensibil la stomac: sa le taie pensiile!) Da, da, da! Pentru prima oara sunt de acord cu domnul Vladimir Tismaneanu, celebrul politolog de la revistuta domnului Sorin Ovidiu Vintu, Idei in Dialog, al carei singur (si ultim) abonat, inainte de falimentul total, este nu mai putin celebrul intelectualist Dan Badea de la nemaipomenita revista Atac la persoana! 
In fine, prea multe cuvinte pentru nimic. Ca sa fac povestea scurta, stiti vorba: a innebunit Tismaneanu! Pai ce-o sa zica colegii lui de la GDS cand o sa auda de traznaia asta: sa li se taie si lor si parintilor lor pensiile? Vreti sa va demonstrez ca asta s-ar intampla? Hai sa vedem:

La ceva timp dupa ce am lansat Operatiunea Voci Curate, care a dus, printre altele, la deconspirarea doctorului inchipuit Sorin Antohi, membru al GDS si al Comisiei Tismaneanu, Mariana Celac si Calin Anastasiu, la randul lor membri de vaza ai Grupului pentru Dialog Social si colaboratori de baza ai Revistei 22, au fost chemati la audieri la Colegiul CNSAS, ne-au declarat surse din cadrul institutiei. Conform acestora, Colegiul ar fi intrat în posesia unor probe vizând relaţia acestora cu Securitatea: „Amândoi au angajament. În ceea ce o priveşte pe Mariana Celac, avem şi o notă a ofiţerului care se ocupa de ea, în care se spune că era foarte apreciată”, a declarat ziarului Gandul o sursă din CNSAS.
Rezultatele au ramas in coada de peste. Acum, in urma campaniei Civic Media, iata ca mi se comunica ca (alta) celebra "ghedesista" - vorba lui Brucan - scriitoarea Gabriela Adamesteanu, sefuta pe la 22, a fost sursa (adica ceva mai mult decat informatoare) la DIE, respectiv UM 0544.
Informatiile de mai sus au fost tinute la rece de catre tovarasul celor trei, membrul Colegiului CNSAS Mircea Dinescu. Civic Media - care a introdus toti membri GDS pe lista "Voci Curate" - saluta totusi actul CNSAS - desi venit cu o intarziere de vreo trei ani - si isi exprima speranta ca si restul membrilor GDS vor fi chemati in curand la "raportul final". Civic Media a averizat atat CNSAS cat si opinia publica asupra faptului ca acest grup infiintat de Silviu Brucan si un alt informator al Securitatii, Mihnea Berindei, este intesat de colaboratori ai regimului comunist si urmasi ai nomenklaturistilor bolsevici proveniti din Komintern, Kominform si structurile NKVD. Mariana Celac, de exemplu, este sora lui Sergiu Celac - celebrul traducator al lui Ceausescu din caleasca Reginei Angliei si primul ministru de Externe plantat la "revolutie" de Guvernul FSN-KGB - si fiica lui Nicolae Celac (Cealik), instalat de trupele sovietice la prefectura Craiovei si ulteroir membru al Comitetului de Stat al Planificarii. Totodata, Celac Mariana este si fosta sotie a lui Mihai Botez, primul ambasador al Romaniei in SUA si la ONU, instalat - ati ghicit - tot de catre Iliescu-KGB. Dar despre Mihai Botez, dupa cum imi spune o pasarica, ar putea sa povesteasca muuuult mai muuuuulte, distinsa "sursa" Gabriela Adamesteanu. E drept, si Mariana Celac are ce povesti, dupa cum ne aminteste Stefan Andrei...
Un alt informator al Securitatii si agent, dar al Securitatii Republicii Populare Ungare, este chiar Alin Teodorescu - primul presedinte al GDS si al Fundatiei Soros (simultant), fost sef al Cancelariei Primul Ministru PSD Adrian Nastase. De altfel, el a infiintat IMAS (acum al lui Vintu) impreuna cu cercetatul sociolog Călin Anastasiu. Acesta a intrat în viaţa publică imediat după 1990, ca membru marcant al GDS şi al Alianţei Civice (al cărei deputat este între 1992 şi 1996). Bun coleg de-al lor este Dorel Sandor, de-a dreptul fost ofiter de Securitate, bagator de seama pe la mai toate Guvernele. Altii, ca Vasile Secares si Dorel Abraham, sunt cadre de baza ale fostei pepiniere PCR "Stefan Gheorghiu", care astazi isi continua munca alaturi de "formatorii" GDS Dan Pavel, Cristian Pirvulescu, Mihaela Miroiu, etc, la noua pepiniera a Partidului din umbra, SNSPA.
Iata cum prezinta GDS regretatul opozant anticomunist, jurnalist si scriitor Victor Frunza, in ultima sa editie a lucrarii "Istoria comunismului in Romania" (editia a IV-a ilustrata):

GDS, un PCR in ilegalitate
"In interesul puterii sale, PCR putea si poate sa imbrace orice haina, sa-si ia drept travesti orice chip, chiar si acela al advesarilor sai. Intre operatiile publice efectuate de Silviu Brucan in zilele Revolutiei din decembrie 1989 a fost infiintarea unei organizatii de intelectuali, simpatizanti ai miscarilor disidente din estul Europei, cu caracter antitotalitar (chiar si anticomunist), careia i s-a aflat si o denumire cat se poate de potrivita: Grupul de Dialog Social (GDS).
Grupul, ai carui membri, persoane extrem de onorabile, capata prin mediile din presa si de televiziune un binemeritat prestigiu, se pare ca este conditionat de existenta unui cerc inchis de membri, dar mai ales de menirea de a influenta opinia publica intotdeauna intr-o directie pozitiva. Dupa ce, o scurta perioada, Silviu Brucan s-a convins personal de binefacerile pe care organizatia infiintata de el le aduce la progresul societatii romanesti, si de faptul ca ea isi face treaba asa cum a fost gandita, s-a retras discret. Dar a lasat in locul sau, pentru a monitoriza justetea liniei, un alt fost ilegalist PCR, un distins intelectual, pe nume Pavel Campeanu, de a carui si mai discreta prezenta si activitate in GDS, revista "22" (cu care Brucan a dotat organizatia) nu a fost prea darnica in informatii. Dezbaterile initiate de grup, ca si continutul de un bun nivel publicistic al revistei, sunt orientate spre a influenta publicul neconformist intelectual, mai ales segmentul anticomunist al societatii actuale, in directia dorita.
Cand GDS-ul lui Brucan il sprijinea pe Iliescu
Din cand in cand, "Grupul" - sau separat numai revista "22" - dadea si cate un test de eficienta. De pilda, se remarca momentul impresionant si caldura cu care s-a recomandat electoratului Romaniei sa fie votat Ion Iliescu pentru functia de presedinte, intr-un Apel pe care l-au semnat numerosi intelectuali de marca, admiratori ai GDS-ului. Revista este eficienta si prin ceea ce cenzureaza. De pilda, exista o seama de disidenti anticomunisti interzisi in paginile ei. Il avem in vedere, de pilda, pe Dorin Tudoran, cu care doamna redactor-sef de odinioara a avut o altercatie juridica. Din aceasta revista reproducem interviul entuziast pe care revista "22" l-a luat in momentul in care Traian Basescu l-a numit pe fiul activistului de la Komintern, Tismanitki, ulterior devenit Tismaneanu, sa patroneze Comisia prezidentiala pentru nominalizarea crimelor regimului comunist. Din fericire, ceea ce strica presa de scandal, dar libera, cum este ziarul ZIUA, drege presa legala. Ca la Cuza. Numai ca putin invers: unde scuipa opinia publica, pupa "22"!" 

Dar sa revenim la pensiile GDS-istilor. Dupa cum afirmam si in alte materiale, nu putem sa nu constatam, la rece, pura “intamplare” a faptului ca in acest cuib se afla la un loc, personaje ca Mihnea Berindei (racolat de Securitate in 1968, nume de cod: "Sandu" si "Mircea", etc), Sorin Antohi (alias “Valentin”, informator si doctor inchipuit, retras in pragul deconspirarii), Nicolae Corneanu, membru al Comisiei Tismaneanu si turnator al Securitatii timp de peste 40 de ani, Smaranda Enache (informatoare si activista a PCR), Stelian Tanase (activul UTC, cu tatal in CC al PCR), Mircea Dinescu (absolvent “Stefan Gheorghiu”, secretar UTC al USR), Rodica Culcer de la Era Socialista (apoi "sursa" la Ambasada Americii), Marius Oprea, "mancatorul de securisti" fara ORNISS, fost turnator cu rude de gradul intai, Andrei Pippidi (si el o "sursa" buna, dupa cum ne spune o alta sursa), Romulus Rusan si Ana Blandiana (propagandisti ordinari si vilegiaturisti ai PCR), Andrei Plesu (informator si lector al Securitatii), Gabriel Liiceanu, colaborator al regimului comunist, alaturi de ceilalti "intelectuali" cu menirea de a demonstra Occidentului (unde au beneficiat de burse, cu acordul si sprijinul Securitatii, si au facut peste 100 de vizite inainte de 1989) ce “libertate” au intelectualii RSR; sau fiii si nepotii unor siluitori ai Romaniei, ca Leonte Rautu (Anca Oroveanu, Andrei Oisteanu; “Scanteia”, “Pamant sovietic”, Propaganda CC al PCR, Rector “Stefan Gheorghiu”, etc), Dionisie Patapievici (Horia Roman Patapievici; Partidul Comunist Austriac, CAER, etc), Mirel Iliesiu (Sorin Iliesiu; operatorul lui Ghe Gheorghiu Dej, propaganda PCR, “Sub steagul Partidului”, etc), Nicolae Celac (Mariana Celac, Sergiu Celac; Prefect sovietizare, Comitetul de Stat al Planificarii, etc), Paul Cornea (Andrei Cornea; secretar CC al UTM, sovietizator al culturii romane, Komintern) si, sa subliniem apropo de GDS, Petru Groza, primul ministru al regimului sovietic comunist, al carui nepot este chiar presedintele GDS, Radu Filipescu si, sa nu-l uitam, ultimul pe lista, cu voia dvs, celebrul Volodea Tismaneaaanuuu, si el un biet propagandist la Stefan Gheorghiu si nomenklaturist plantat in Occident sub atenta obladuire a Securitatii. 
Civic Media a prezentat o parte din aceasta Retea in mai multe materiale documentare, dintre care amintim Un analist CIA pune la punct Raportul Tismaneanu. "Romanii meritau ceva mai bun"... , Dorel Sandor si alti capitanasi, "Universitati curate" cu vocile si mainile murdare, Ion Caramitru acuzat de relatii cu Securitatea, MI6 si KGB , "Cazul Daianu", agentul electoral Andrei Plesu si boala societatii civile "curate", Deconspiratii, Campania "Voci curate", Afisul "Voci curate" - "Esti in carti cu Iliescu-KGB", Colaboratori ai Securitatii RSR si RPU “albiti” de Coalitia pentru un Parlament Curat-Murdar, etc. 

Cititi mai jos Lista GDS, ce alti "sociologi" au dosare la CNSAS cat si detalii despre aventurile in comunism ale unora dintre societarii in civil de azi

CINE UITA NU MERITA. Forme "intelectuale" ale tradarii Romaniei si metoda de prevenire si combatere: informatia

Cum vor deveni din nou domnişoare curvele din presă şi societatea civilă

„Cine uită, nu merită!“ În '90, am pus împreună cu „huliganii“ anticomunişti din Piaţa Universităţii acest înscris al lui Iorga pe Arhitectură, botezată „Facultatea de Golani“, alături de o fotografie-gigant cu Iliescu şi Ceauşescu. Vroiam ca românii să nu uite că morţii noştri din decembrie au nevoie de dreptate, la fel ca şi viii. După 20 de ani, bieţii mucenici nu şi-au găsit-o, iar noi nu ne-am făcut-o. Conspiratorii KGB şi GRU de atunci, în frunte cu Brucan şi Iliescu, s-au multiplicat sinistru, în mii de replici care au năpădit politica, presa şi societatea aşa-zis civilă şi românească.
Campanie mai scabroasă ca asta chiar că n-a mai fost nicicând. Nici măcar primele „alegeri libere“ nenorocite, de dinainte de a ne lua ciomegele lui Ion Iliescu în cap, când se minţea poporul cu televizorul, unic, şi prindeau celei mai stupide manipulări, parcă nu au fost la fel de sinistre precum cele de mai ieri. Mijloacele de intoxicare s-au perfecţionat. Ce era băgat în cap minerilor ieri printr-o simplă întrerupere de emisie, azi este inoculat prin mii de picături chinezeşti otrăvite. Pipetele sunt tele-cyborgii post-comunismului, soldaţi fideli ai minciunii şi ateismului, pretinşi lideri de opinie polisaţi de păpuşarii serviciilor antiromâneşti în două decenii de activitate. Urmaşii demni ai criminalilor filo-sovietici Brucan şi Iliescu.
Ca să fie mai clar: Silviu Brucan, agent sovietic dovedit, este cel care condamna elita României la moarte, începând cu 1945, din vârful Scânteii PCDR. Ion Iliescu, alt agent al URSS, poreclit Iliescu-KGB, închidea cercul crimelor sovietice comise asupra românilor timp de 45 de ani prin mascarada sângeroasă din decembrie 1989. Numai un orb, tâmp şi surd nu poate vedea petele roşii de pe costumul de mii de euro al lui Mircea Geoană, urme lăsate de mâinile mânjite de sânge ale celui care îl ţine în braţe, tartorul crimelor din decembrie, Ion Iliescu.
Şi atunci, cum pot fi numiţi „intelectualii susţinători ai lui Mircea Geoană“, curvele din politică, prostituatele de presă şi goarnele lor de împrăştiat minciuni pe bandă la televiziunile mogulilor „cu ştaif“, devalizatori ordinari ai bietei Românii?
Singur împotriva tuturor, Traian Băsescu nu s-a lăsat înfrânt de valul de ură cosmetizat deontologic, în „respect“ şi „bun-simţ“. Cu sprijinul a milioane de români anonimi, de la opincă la vlădică, Băsescu a reuşit până la urmă să se opună uriaşei maşinării de spălat creiere şi suflete româneşti. Ce gâlmă li s-a pus în gât după ce au spart sute de milioane de euro ca să-l doboare, să ne doboare, şi să ocupe, definitiv, România? Păpuşarii turbează, monştrii procreatori de monştri supurează.
Dar să revin la Iorga. În 2000, un grup, „select“, de intelectuali „cu ştaif“ renunţa la pretinsul anticomunism de paradă şi, chipurile pentru a se opune lui Vadim Tudor, nume sonore, hiper-mediatizate în ciuda sărăciei sufleteşti - gen Patapievici, Pleşu şi Liiceanu -, l-au susţinut printr-un apel public, fără ezitare, pe responsabilul de crimele din decembrie 1989 şi iunie 1990, „salvatorul neamului“ Ion Iliescu. S-a dovedit atunci cu prisosinţă că acest grup, de „dialog social“, înfiinţat cu sprijinul agentului sovietic Silviu Brucan, şi-a meritat investiţia kominternistă. Dovada cea mai evidentă că sperietoarea Vadim Tudor era doar o creaţie a lui Ion Iliescu, stipendiată în anii '90 chiar de către finuţul Andrei Pleşu, atunci ministru FSN, prin semnătura lui Petre Roman, s-a văzut ieri, din nou, pe ecranul scos din „1984“ al Antenei 3, când „mâncătorul de unguri“ stătea colocvial - alături de „creştin-democratul“ Ciorbea şi societarul în civil Pîrvulescu - la o devărsare de înjurături anti-Băsescu cu fostul prim-ministru fesenist, ex-“jidan“ pentru Vadim, acum „os de liberal“, de dragul lui Patriciu. Asta după ce şi-a sinucis propriul partid, PRM, printr-o alianţă contra naturii cu pretinşii duşmani declaraţi din UDMR. Nu e singurul: Crin Antonescu şi-a dus la groapă bietul electorat liberal, ca să vadă foştii anticomunişti, mulţi doar fripturişti, cum se răsuceşte ca o elice marele român I.C. Brătianu, bine tocat de „partenerii social-democraţi“ cu secerile şi ciocanele lor lucitoare. La care s-au mai adăugat şi fantomele ţărăniştilor.
În ciuda acestui masacru al moralei şi memoriei înaintaşilor, dintre toţi „intelectualii“ care s-au scăldat bine-mersi în sângele din cada lui Iliescu, numai Caramitru s-a distanţat, solemn, de mizeria campaniei totale anti-România.
În 2000, după ce alegerile au trecut, oamenii au uitat. Aceleaşi personaje de can-can „anticomunist“, deontologi de serviciu, şi-au pus apoi alte măşti, au pătruns în alte încăperi. Ca şi azi.
Şi, pentru că „cine uită, nu merită“, cred că este obligatoriu să ţinem minte numele celor care au fost vedetele intelectualismului, „personalităţile“ României, prostituatele cu ştaif care nu s-au simţit jenate să susţină mizer păpuşa de paie a lui Iliescu-KGB, pătată de sângele românilor ucişi în 1989 şi 1990. Aceste personaje insidioase, adevărate curve ale presei şi societăţii civile, nu au dreptul să devină din nou domnişoare. Numele de mai jos - doar câteva - sunt extrase din listele de susţinători ai Coaliţiei ticăloşite reprezentate de Crin Antonescu şi Mircea Geoană, prostănacii teleghidaţi ai lui Iliescu şi ai mogulilor Patriciu, Vîntu şi Voiculescu. Ţineţi-le minte.
Renata Weber, „tătica“ lor de la Fundaţia Soros. Vox Publica lui Vîntu şi Alianţele lui peşte prăjit coordonate de aceiaşi anti-creştini Cristian Pîrvulescu, îmbătrânitul în rele Mircea Toma, coruptul paznic la anti-corupţie Victor Alistar şi frustrata Alina Mungiu Pippidi. Andrei Pleşu şi ciracii săi, gen Cioroianu, Cărtărescu, Liiceanu şi Dinescu, aflaţi majoritar pe statul de plată al lui Patriciu. „Actorii uşori“ ai lui Vîntu în campania „Noi vrem respect“, Victor Rebengiuc şi Dan Puric, „dame de companie“ la Realitatea TV. Plus: Mircea Diaconu, Maia Morgenstern şi Dorel Vişan sau Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Florin Chilian (trecut de la număratul termopanelor lui Năstase la îngânatul osanalelor pentru Geoană) alături de Dan Grigore, Adi Copilu' Minune şi Luminţa Anghel. „Derbedeii cu ştaif“ de pe lacul Snagov, Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac. Succesorul lui Dumitru Tinu, Cristian Tudor Popescu. Incertul Emil Hurezeanu. Utecistul perpetuu Mihai Tatulici. Deontoloagele cu silicoane Oana Stancu şi Adi Ursu. Fetele lu' tata, Alexandra Dinu şi Oana  Roman. Falsificatorii istoriei Lucian Boia, Neagu Djuvara, Marius Oprea et comp. „Europa-liberiştii“ Mircea Carp şi impostorul Radu Călin Cristea. Activista PCR, anti-creştina Smaranda Enache, copreşedinte Liga Pro Europa. Vânduţii Mihai Gheorghiu şi Antonie Popescu, foşti membri ai Ligii Studenţilor. Scriitoraşii Alex Ştefănescu şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Profesorii de strâmbă-minţi Aurora Liiceanu, Andrei Marga, Zoe Petre şi alţii, şi alţii, vreo 101 de dalmaţieni, dar, cu voia dumneavostră, ultimul pe listă este... Eeeemil Coonstaaantineeescu!
Desigur, cu toţii ar putea repeta gestul lui Caramitru. Dar ceva mă face să cred că vor prefera să-şi coasă himenul decât să-şi ceară iertare poporului român...

Articolul de mai sus a fost scris si dat la tipar duminica, 6 decembrie 2009, ora 20.30


Căţeluşii buni şi căţeluşii răi ai domnului Vîntu si "intelectualii lui Patriciu"

Marele Picasso este singurul locuitor al planetei care a primit de la URSS de două ori Premiul Internaţional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare“, în 1950, rebotezat Lenin, la a doua atribuire, în 1961. Evident, cu banul aferent la purtător, 100.000 de ruble, peste 110.000 de dolari de atunci, echivalentul vreunui milion de azi. Tovarăşul Picasso, după cum îi spuneau colegii săi din Partidul Comunist Francez, în care intrase în 1944, este autorul „Porumbelului Păcii“, care ne-a asaltat copilăria de pe toate gardurile Partidului, devenit simbolul „păcii comuniste“ în 1949, la Congresul Mondial al Păcii de la Paris. Şmecheria sovietică prin care se acţiona imagologic şi psihologic la nivel mondial, în cazul în care n-aţi înţeles-o, a constat în preluarea simbolului creştin al Sfåntului Duh şi răsturnarea lui, în folosul „cauzei comuniste“. A funcţionat ca un element perfect de spălare a creierului. De-asta a şi fost recompensat Picasso la asemenea nivel. Şi nu a uitat. La moartea lui Stalin, în 1953, Picasso a trimis oficiosului comunist un portret al dictatorului odios intitulat „Tinereţea veşnică a lui Stalin“ şi publicat a doua zi pe prima pagină care titra cu litere de-o şchioapă „Pentru ce avem nevoie de Stalin“. Frumos, nu?
Ce mai conta că până la data aceea Stalin ucisese milioane şi milioane de oameni? Buzunarele îi erau mai aproape lui Picasso decât cadavrele ruşilor şi ale popoarelor ocupate aflate în putrefacţie pe câmpiile morţii sovietice. „Mărimea“ artistică a lui Picasso rămâne (pentru unii), dar micimea sa nu poate fi nici uitată, nici iertată. Mirosul trupurilor din sutele de mii de gropi comune, al sângelui de pe umerii milioanelor de deţinuţi din lagărele siberiene, Gulagul sovietic, desigur, nu ajungea până în cafenelele pariziene. Dar informaţia ajungea? Picasso a ales rubla şi „arta“ minciunii: mustăcioara lui Stalin era obiect de adulaţie plastică... Aşa şi cu micul nostru Stalin de Deltă şi propagandiştii săi „independenţi“, tovarăşii intelectuali de mucava de la Vax Publica.
Mai mulţi cititori s-au revoltat când i-am taxat pe ‘telectualii noştri, mai neaoşi sau nu, care s-au înfipt în primele rânduri ale Partidului continuator al PCR la dezbaterea dintre Geoană şi Băsescu. Sau „marii“ artişti care s-au maimuţărit în campania mustăciosului din Deltă „Noi vrem respect“. Care „noi“? „Noi“, infractorii FNI? ‘Telectualii noştri nu sunt proşti. Devin însă părtaşi direcţi la crimele încă nepedepsite ale „emanatului“ din decembrie 1989, preşedintele de onoare (care „onoare“?) al PSD sau la hoţiile naţionale, aflate în curs de pedepsire, ale miliardarului falit ascuns prin stuful Deltei. Ignorând cu bună ştiinţă adevărul, se transformă în nişte biete prostituate de pe centura artei sau culturii.
Zilele campaniei electorale au relevat ordinăria maximală la care s-a ajuns în presă, pe canalele deţinute de Vîntu şi Voiculescu, la care a contribuit şi Patriciu: Realitatea TV şi Antenele. Puţini însă ştiu că Vîntu, în schizofrenia sa, altfel profesională, deţine şi mijloace de comunicare şi manipulare pe invers: HotNews, spre exemplu. Unde scuipă căţeluşii răi de la Realitatea, vin şi ling căţeluşii buni de la HotNews. Nu toţi, evident. Mai sunt şi jurnalişti integri. Doar cei ţinuţi bine în lesă, cu buzunarele bine umplute cu ruble ruseşti (mai nou şi de Tiraspol). Pe långă asta, pentru că ştie că şi-a pierdut orice umbră de credibilitate, şi-a alcătuit şi o veritabilă armată de „ziarişti independenţi“, mărunţi ieniceri online. Aşa că, atenţie!
Dar, la capitolul „credibilitate“ şi „onorabilitate“ pentru devalizatorul FNI se înscriu, iată, şi ‘telectualii noştri, cånd ai lui tătuka Iliescu, când ai lui Băsescu şi/sau Geoană, după cum o pica. Dar de fapt, ai aceloraşi moguli, care le-ndeasă din greu buzunarele, după modelul patentat de tătuka Stalin. Domnii Pleşu şi Manolescu, de exemplu, merg frumos la coadă la casieria oligarhului negru, Patriciu, care pompează „Dilema veche“ şi „Adevărul“. Pe lângă figurile deja clasice în prostituţia lor, ca Dinescu, Tănase, Hurezeanu & comp, arondate la Vîntu, domnul Tismăneanu, alt exemplu, a trecut şi el pe la casieria GRIVCO, pe când presta la „Jurnalul Naţional“, domnul Mihăieş pe la Patriciu, ca amploaiat la „România literară“, iar domnul Patapievici tot la... menajeria domnului Vîntu, care-i cumpără la kilogram „Ideile în dialog“, revistă unde, de fapt, se regăseşte întreaga gaşcă de mai sus, de fini ‘telectuali ai cui... plăteşte mai bine. De Plesu, ce sa mai vorbim... Să luăm aminte.

BRUCAN, tartorul KGB al loviturii din decembrie 1989, despre Iliescu, Ceausescu si... Plesu. PLUS: Foto cu Liiceanu la sediul 22 - GDS, grup fondat de Brucan in strada Paris cu Plesu, Ascanio Damian si... Iliescu

Tartorul din Romania al loviturii KGb-GRU din decembrie 1989, Silviu Brucan, a fost intervievat pe 30 decemembrie de jurnalistul Le Monde Marion Goerges. "Are 73 de ani şi trăieşte izolat în biroul său de la ministerul de externe, cu draperiile trase în permanenţă, 'din motive de siguranţă, din cauza puştilor cu lunetă'", scrie jurnalistul francez, in preambulul interviului. Cateva declaratii de-ale KGB-istului sunt de-a dreptul fuliminante, prin caracterul lor mincinos sau ticalos. Le prezint mai jos, extrase din interviu: 
●  Încă o dată, de ce în guvernul dumneavoastră sunt atât de mulţi comunişti?
● Guvernul nu este înca format definitiv. Când va fi complet, veţi vedea că este departe de a avea miniştrii care să aparţină cu toţii aceleiaşi familii. Tocmai l-am numit pe noul ministru al culturii, Andrei Pleşu. El este un anti-comunist declarat.
(Petre Roman, interviu video: "Plesu, care era la Tescani, m-a sunat si mi-a spus: 'Domnule, trebuie chemat Iliescu!'" - nota mea)
●  Consiliul frontului desemnează miniştrii, dar pe el cine l-a desemnat?
● Asta s-a întâmplat spontan, în cadrul unei mişcări revoluţionare atât de spontane. Noi suntem o organizaţie politică de stânga. Spun organizaţie politică şi nu partid. Consiliul frontului are acum 39 de membrii, dar va fi lărgit curând la 150 de membrii. Toate judeţele ţării vor fi reprezentate.
● Felul cum a fost judecat şi executat Ceauşescu este grav criticat peste tot în lume. Nu aţi comis o eroare politică?
● Era o chestiune de viaţă şi de moarte. Încă de la început, Iliescu, Mazilu, Roman şi cu mine eram la ministerul apărării şi am rămas acolo până la executarea lui Ceauşescu. Situaţia era critică, dar Ceauşescu şi soţia lui fugiseră cu un elicopter care a aterizat la Târgovişte. De acolo ar fi trebuit să ia o maşină să ajungă la aerodormul militar din Boteni, unde îi aştepta un avion pentru a-i duce într-o ţară Nord-Africană.
●  Spre Libia?
● Nu se ştie exact, dar este posibil. Când elicopterul a aterizat, ţăranii şi miliţia locală l-au încercuit şi au arestat cuplul. Pilotul care îi aştepta a comunicat celor de la securitate că pasagerii săi nu sosit. În felul acesta securitatea a aflat ca Ceauşeştii au fost reţinuţi la Târgovişte. Atunci au atacat garnizoana. Când ni s-a comunicat că atacul era serios, am decis să terminăm foarte repede. Dacă securitatea i-ar fi eliberat, România ar fi fost într-o baie de sânge, un război intern cumplit. Nu am avut de ales. Nu am fost siguri că armata va putea rezista atacurilor.
● Nu aţi supraestimat cumva forţa dusmanilor dumneavoastră? Ar fi fost ei într-adevăr capabili să-l elibereze pe Ceauşescu?
● Nu aveţi idee cine erau aceşti oameni, toţi profesionişti veritabili şi bine antrenaţi, cu echipament american modern, nu cu vechile Kalaşnikov-uri ca soldaţii noştri. Aveau puşti cu lunetă cu raze infra roşii.  Am văzut cu ochii mei 12 soldaţi ucişi în faţa comitetului  central în timpul nopţii, cu câte un glonţ în frunte. În acele zile ne-am deplasat doar cu blindatele. Şi de fiecare dată blindatul nostru a fost atins de gloanţe.  Ştiau că eram înauntru. Erau peste tot.
● Câţi erau cei cu care vă luptaţi?
● Între 50 şi 60.000 de oameni, împrăştiaţi pe tot teritoriul României, şi calitativ mult deasupra trupelor noastre. După execuţia lui Ceauşescu, cei mai mulţi s-au predat. Au fost dezarmaţi şi întegraţi în armata regulată. Trebuia să le dăm speranţa unei reabilitări, nu îi puteam pune pe toţi la zid. Când sunt disperaţi, oamenii pot deveni periculoşi. Doar generalii de securitate vor fi judecaţi, nu şi oamenii din trupe.
● Când şi de către cine?
● De tribunalul militar extraordinar care a fost creat. Avem timp pentru procese. Nu mai sunt periculoşi, şi nu ne mai simţim ameninţati în prezenţa lor aşa cum eram în prezenţa celorlalţi doi (soţii Ceauşescu). Situaţia militară este stabilă. Ne mai ameninţă doar câteva puşti cu lunetă mânuite de câţiva fanatici. Nu mai au acum decât un singur scop: să încerce să decapiteze mişcarea revoluţionară asasinându-ne. De aceea nu ieşim de aici. Decizia noastră de a-i executa pe Ceauşeşti a fost corectă, nu doar pentru că după aceea inamicul a oprit lupta, dar şi pentru că poporul dorea profund această execuţie şi noi ştiam asta. În politică, asta este ceea ce contează. Între susţinerea populară şi reticenţele manifestate în străinătate, noi am ales rapid. Ştiţi că cei 120 de soldaţi care îl păzeau pe Ceauşescu şi pe soţia lui s-au oferit cu toţii voluntari pentru execuţie? Şi pe urmă repet, ar fi fost periculos să fie eliberaţi. Nu puteam să riscăm. Cei care nu ţin cont de aceste date sunt nişte visători
(...) Acele milioane de dolari puse la adăpost în bănci elveţiene, în timp ce oamenii crăpau de foame şi de frig... Asta a impresionat cel mai mult.
● Aveţi dovezi ale acestei deturnări de fonduri?
● Chiar Elveţia ne-a asigurat că ne va înapoia banii depozitaţi pe teritoriul său. Fratele lui Nicolae Ceauşescu, Marin, era de 15 ani şeful misiunii comerciale la Viena. El a făcut depozitele din băncile elveţiene. A dispărut. (a fost sinucis - nota mea)
● Georges Marchais este atacat dur în Franţa pentru relaţiile pe care le-a avut cu fostul dictator.
● Georges Marchais? A distrus Partidul Comunist Francez. Este adevărat că l-a criticat foarte timid pe Ceauşescu. Pe când l'Humanité l-a criticat cu mai multă convingere.
Interviul integral in Jurnalul National