LA AIUD. Petre Tutea - "Roman de profesie". Nichifor Crainic - "armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o Academie"

Nea Petrica Tutea Romanul

Asa-l cunosteau cei mai multi dintre oamenii simpli, detinuti la Aiud, in perioada reeducarii sau a autoanalizelor critice: Nea Petrica Romanul. Mai ales dupa ce, odata, intrebandu-l careva dintre detinutii mai putin scoliti, de la tara, probabil, "Ce profesie aveti dumneavoastra, domnule Tutea?", acesta ii raspunsese simplu: "Roman! Roman de profesie!". Si "porecla" de atunci, transformata in renume, asa-i ramasese: "Petre Tutea, Romanul".
Alta data, tot in Aiud, in timpul unei plimbari in cerc, alaturi de parintele profesor Dumitru Staniloaie, cand acesta il intrebase serios cum s-ar defini el insusi in fata unui public de intelectuali, Nea Petrica, plin de umor, ii spusese:
- In fata intelectualilor? Niste prosti care cauta neafland? Pentru ei... "Popa de tara".
- Si atunci, unde aveti parohia? il intreba Dumitru Staniloaie.
- Unde sa am parohia, parinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde si chiar si de la vreun amvon, daca mi se ofera.
Dupa aceea, explicatia data parintelui profesor se adauga poreclei, amplificandu-i faima de "Roman si popa de tara".
Cine sa se mai fi indoit de asta, cand, deseori, era vazut in curtea penitenciarului prinzandu-l intamplator pe cate un tigan sau pe un amarat de rob de mana pe care-l intreba:
- Stii tu, mai Nita, ce-i Adevarul?
Iar amaratul, aproape rastignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu galeata sau unealta pe care-o avea in mana si cu ochii holbati, dadea din umeri a mare si nevinovata nestiinta. Si vreme de zece, cincisprezece, douazeci de minute, o ora chiar, dupa aceea, omul nu scapa nelamurit, afland, pentru prima data in viata lui ce este Adevarul. Si inca intr-o maniera socratica.
Multi zambeau sau se mirau, ascultandu-l pe Nea Petrica, neindraznind sa-l intrebe ceva ce ei n-ar fi inteles. Dar asta doar pe loc, caci in celule, pe unde mai putea fi zagazuit, discutiile continuau la nesfarsit si-ntotdeauna in termenii cei mai adecvati mediului, circumstantelor si auditoriului. Iar cand - in fata oamenilor simpli si saraci cu duhul - intelegerea nu era totusi deplina, ea se transforma in admiratie.
- Ce intelegeti voi, ma, din ce spune Tutea? ii intrebase o data colonelul Craciun, directorul inchisorii, pe niste tarani care-l ascultasera pe Tutea vorbind prin cine stie ce colturi sau cluburi despre indiferent ce subiect.
- Nimic, domnule colonel, da-i naprasnic cand vorbeste! ii raspunsesera in cor taranii.
- Si de aceea cascati gura la el?
- D-aia, da! intarira taranii.
Colonelul, ca sa se poata achita onorabil de sarcina Reeducarii detinutilor politici din Aiud - inclusiv de cea a lui Tutea, habar neavand el cu cine avea sa aiba de-a face - primi "indicatii de sus" care, conform spuselor lui, cu multi ani dupa eliberarea detinutilor, sunau asa: "Tu fost de-al lor si ei de-ai tai, asa ca tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, si bati la cur la ei, da' ei nu trebuie stie ca noi pus la cale asta". Asa ca ii organizase pe cei mai "concesivi" in cluburi: club pentru intelectuali si club pentru tarani.
Or, la clubul pentru tarani, cei care-l ascultasera pe Petre Tutea nu voisera sa vina. Ca doar fusese "naprasnic" popa care-i "spovedea pe unde apuca"!
Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi si le vorbea chiar complicat, dupa prea complicata lor intelegere. Clar insa. Si atat de clar incat, nu o data, tinu sa asiste si colonelul la discutii.
Tema pentru autoanaliza nu stiu carui "constient" era: greseala politicii legionare.
Dupa expunere insa, cand Nea Petrica lua cuvantul, "acuzand" - chipurile! - Legiunea, ii facu acesteia un elogiu de ramase Craciun cu gura cascata. Si nu se putu abtine sa nu zica:
- Domnule Tutea, pana a nu te cunoaste, tare as fi vrut sa te omor. Dar acum, n-as mai putea-o face!
- Riscurile cunoasterii adanci, domnule colonel! ii raspunse Tutea zambind. Ce sa-i faci, daca suntem amandoi Romani?
Si Craciun mai facu ceva: ii dadu voie sa umble liber prin inchisoare, la orele cand cei "intelegatori" erau asteptati la cluburi. Ba-i dadu si un secretar, pe nea Ghinea, ca sa-l ajute sa scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Tutea nu refuza fatis, dar nici nu scrise un rand.
- De ce ne stai impotriva, domnule Tutea? il intreba o data colonelul Iacob, adjunctul lui Craciun. Dumneata care stii atat de multe si-ti umbla limba-n gura de pici tot in picioare?
Atat astepta si nea Petrica: sa-l provoace cineva la discutie si mai ales sa-i puna intrebari. Raspundea de nu-l mai putea uita niciodata cel care-i punea intrebarea.
Si, nevoind sa-i scape nici Iacob fara un raspuns, incepu - motivandu-si neconformismul, opozitia si neadaptarea la imprejurari - sa-i spuna ca "cei ce se scalda cu placere in fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstante, adica din conformism, domnule Iacob, atitudine specifica plosnitelor. Asa se numeste asta!".
- Numai ca atunci suferi si consecintele inadaptabilitatii, domnule Tutea! ii zise Iacob, adresandu-i-se politicos - conform indicatiilor superiorilor, care inlocuisera cuvantul "bandit" cu cel de "domn".
- Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta ma opun si intru in temnita. Ca altfel, ce-as fi? Un simplu animal adaptabil. Si nu mi-ar fi convenit. De altfel, in lupta politica majora, omul care se angajeaza in ea oscileaza intre eroism si lasitate, ajungand apoi unde am ajuns si eu, adica la carcera, la izolare si la douazeci de ani de temnita: pretul candidarii la postura istorica de erou. Dar nu va fie teama de eroi, pentru ca si ei dispar in fluviile imanente ale istoriei!
- Si atunci?
- Atunci iti mai ramane o singura posibilitate pentru iesirea din anonimat: sfintenia. Si Sfantul nu se topeste decat in absolut.
- Aha! D-aia dumneavoastra, legionarii, cautati sa ajungeti acolo!
- Daca ne da mana, domnule colonel! incheie Tutea.
Administratia penitenciarului de la Aiud avea sa mai vada si sa mai auda multe! Mai ales din gura lui Petre Tutea! Ocaziile se iveau la tot pasul.
Acuzandu-l cineva, o data, de genialitate - din pricina caruia isi permitea sa spuna tot ce spunea, pe la toate colturile -, el dadu din umeri.
- Mare branza si geniile! In fata lui Dumnezeu nu exista genii; geniile sunt veri primari cu idiotii, beneficiind de aceleasi considerente si unii, si altii.
- Si noi? Noi, domnule Tutea? Noi, Craciun si Iacob, ce-om fi?
- Ca si noi, doar instrumentele Sale.
- Si atunci, de ce vreti sa ne distrugeti? intreba imprudent un adjutant din administratie, care asistase la discutie.
- Nu noi pe dumneavoastra, ci invers: dumneavoastra pe noi! ii raspunse Tutea. Si ar fi bine sa nu uitati inca un lucru: ca dumneavoastra va definiti prin noi, nu noi prin dumneavoastra.
- Cum vine asta?
- Cum v-am spus; pentru ca, intr-o relatie de adversitate, un termen - ca dumneavoastra, de pilda - nu capata dimensiunea dorita decat in functie de cea pe care o are adversarul cu care se lupta.
- Adica, domnule?
- Adica, simplu: nu esti mare decat in masura in care adversarul e si mai mare decat tine. Altfel, ce merit ai mai avea, in competitie cu unul mai mic decat tine? Ati inteles?
Dar pentru ca sa nu se nasca cine stie ce resentimente, tot el ii asigura pe cei ce-l ascultasera ca-n pofida celor patimite in urma neconformismului sau istoric, el n-ar fi in stare sa acuze pe nici un frate al sau de etnie ca l-a asuprit.
- Si stiti de ce, domnilor? Ca sa nu fie jignit poporul roman. Iar daca asta s-a intamplat totusi, eu nu voi spune niciodata ca am fost torturat ca roman, ci ca ungur, neamt sau jidov; ca orice, doar ca roman nu!
Si multi radeau de el, nu insa si cei ce-i intelegeau slabiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului roman. De aceea, in desele sale elanuri, il considera si ca "marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant".

Tutea si Crainic

Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stateau, isi mai permitea sa-l ia peste picior pe nea Petrica Tutea era Nichifor Crainic. Si avea cu ce: il tineau baierile si se si cunosteau de foarte multa vreme.
Profesor de Mistica la Facultatea de Teologie din Chisinau si din Bucuresti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii si al propagandei, Nichifor

Crainic fusese arestat inca din 1947 si condamnat, drept criminal de razboi, la munca silnica pe viata. De! Daca fusese ministru de propaganda si inca impotriva cui!
Dupa cei saptesprezece ani de temnita, experienta lui de viata o depasea pe cea a lui Tutea. Dar nu facea niciodata caz de ea, desi-i cunoscuse pe toti directorii inchisorilor prin care trecuse, pe toti "marii criminali de razboi" din care facea si el parte, pe toti cei prabusiti cu fruntea-n tarana in fata lui Maromet, la Jilava, precum si pe multi dintre cei ce facusera pe eroii pentru mai mult sau mai putin timp.
Nu se lauda insa nici cu ce facuse el in fata polonicului, nici nu povestea ce facusera altii sub batele cu care, in multe locuri, fusesera manati din urma, dupa cum nici nu se acuza pe sine de slabiciuni, sau pe cei slabi de caderile din care se mai ridicasera sau nu.
Multe fapte, intamplari sau necazuri din viata lui de proscris fusesera, in schimb, transformate in legende ce facusera ocolul inchisorilor. Le rosteau detinutii, murmurandu-le din scrijeliturile de pe peretii celulelor si le transmiteau apoi pana unde puteau s-ajunga prin alfabetul Morse.
Si cu toate ca Tutea radea de el atunci cand ii povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supara. Dimpotriva, amplifica relatarile, ca sa se poata bucura sau intrista cat mai multi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrica pe care nu rareori il provoca prin spusele lui. Si controversa se instala intre ei, vreme de zile-n sir.
Uitate erau atunci multe din cele de afara, dar si multe dintre cele dinauntru, varate reciproc sub nas.
- Unde ai tras foamea cea mai mare? il intreba odata Tutea, oprindu-se din mijlocul unei disertatii despre mancare si despre burta Sfantului Toma de Aquino.
- La Jilava, in 1948, sub Maromet si apoi aici, in Aiud, prin '51, '52, '53... ce! mai stiu eu?
- Hm! exclama Tutea malitios si bucuros, in sinea lui, ca nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum facuse Crainic, sa repete minunea inmultirii painilor, ca sa-i lase lui "cosul cu firimituri"
- Mormai, Petrica! Dar as fi vrut eu sa te vad pe tine visand "raiul unui blid de terci", pe cat de mancau te stiu. Ca pe Vulcanescu l-am vazut, iar de mine... ce sa mai zic!
- Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule in fata polonicului. Ti-amintesti? Ca doar te citeaza atatia...
- Ce-mi pasa mie de niste prosti pe care atata i-a dus capul: sa retina c-am spus ca "Nu este Dumnezeu"! Dar eu am spus si-o spun oricand: "Nu, este Dumnezeu!", punand cu putere virgula intre negatie si verbul a fi. Ce sa-nteleaga insa prostii din asta, daca n-au fost atenti la intonatie? Imi pare rau, dar asta-i poporul roman, nu "mars triumfal al lui Dumnezeu pe pamant", cum iti place tie sa-l lauzi.
- Da, Nichifore, drept e ca nu toti stiu unde sa puna virgulele si cum sa le auda, dar daca si-au "pus" si varsat sangele unde trebuie - si slava Domnului ca multi au facut-o - ce sa le mai ceri?
- Petrica, Petrica! Esti nevindecabil! Pacat ca n-ai trecut prin cate-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile si alte intrebari ti-ai pune...
- Ce-ntrebari sa-mi mai pun, cand ti le-ai pus tu si pentru mine. Desi, pe mine, nu cautarea sau intrebarile ma obsedeaza, cat aflarea raspunsurilor.- Dar le ai, nea Petrica! il atentiona Simion Ghinea (asa-zisul "secretar" pe care i-l daruise colonelul Craciun, ca sa-si scrie memoriile pe care nea Petrica nu si le-a scris niciodata).
- Cum sa le am, Simioane? se-ncrunta Tutea.
- Nea Petrica! Ai si uitat? Nu zice profesorul Crainic, intrebandu-se: "Unde sunt cei care nu mai sunt?".
- Da, zice el si-ntreaba, dar cine-i raspunde altfel decat metaforic? Ciocarlia zice ca-s ascunsi in Lumina Celui Nepatruns, vantul ca aripile lor il doboara-n zbor si bufnita s-astepte sa vada cand marele-ntuneric va cadea. Si-atunci?
- Si-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Raspunsuri certe, transcendenta imanentizata? Tu, care sustii pe la toate colturile ca n-ai avut niciodata, in nici un ungher al singuratatii tale, vreun inger sau vreun duh care sa te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da' cu mine n-o scoti la capat! Vezi, de aceea am si evitat sa te invit, pe vremuri, la Propaganda, in minister...
- Ce bine-ai facut! C-altfel, nu stiu, zau... O luam si eu ca tine, cu puscaria, din 1947.
- Ei si? Uite, ca tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai 'nainte, lui Craciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine si mai stiu eu ce? Hm?
In loc sa-i raspunda lui Crainic sau sa mai continue discutia, nea Petrica Tutea ii dadu, discret, un cot secretarului sau:
- Pacat ca profesorul asta nu-i si popa. Ca de-ar fi fost asa ceva in Baraganul de unde zice ca se trage, daca s-ar fi armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o intreaga Academie.

Marcel Petrisor - Fragmente din Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi

Editura Vremea, Bucuresti, 2008