PARINTELE JUSTIN PARVU despre campania de indosariere mondiala: "Întreaga creştinătate este răstignită pe cruce"

Interviu cu Părintele Justin Pârvu,
realizat de monahia Fotini, 9 martie, 2009

Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat:
în două lăbuţe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine
pericolul. Asta-i trezvirea noastră!

- Părinte, de la apelul sfinţiei voastre
pe care l-aţi adresat acestui popor, cu
privire la actele biometrice, s-a declanşat
un întreg război în lumea noastră
creştină, căruia bieţii credincioşi cu
greu îi fac faţă şi prigonirile asupra
lor sunt nelipsite. Cum să se raporteze
simplul credincios la acest război, în
care el se simte slab şi nepregătit, dar în
acelaşi timp dator în faţa Adevărului
în care s-a născut?
- Dragii mei, războiul acesta este
într-adevăr unul anevoios, dar nu
fără ştiinţa lui Dumnezeu. Creştinul
nostru de azi trăieşte nişte vremuri
grele, de neputinţă. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios
creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei,
şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputinţa
noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apărarea Adevărului şi a
sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi.
Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi
Îl lăsăm. Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi
un apus; iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătăţii,
în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov
spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul
a simţit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul,
la sfârşitul veacurilor, va trăi şi va simţi părăsirea lui Dumnezeu. Acum,
putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care
este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne
tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea
celor ce ne prigonesc? Iată că acum trecem prin Postul Paştelui, care ne
îndeamnă la o mai adâncă cugetare asupra noastră înşine, la pocăinţă, dar
mai ales la patimi. „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”.
Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea
Sa slavă, oare noi să fugim de ea? Dacă noi ne-am aduna cu toţii şi dacă
ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ţine loc de apărătoare împotriva

tuturor acestor atacuri ale ştiinţei şi tehnicii de acum, împotriva tuturor
celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra
noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri. Prin această asceză noi
trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc.
Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată hotărâtoare
asupra acestei situaţii grele în care ne aflăm. Nu trebuie să stăm nepăsători,
acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L
mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie,
fără durerea inimii pe care a vut-o Mântuitorul faţă de Iuda şi
faţă de toţi prigonitorii Lui. Vedeţi diferenţa? Dumnezeu Și-a
iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, decât pe cei
care s-au pocăit!
Lumea, acum, este în pragul unui mare cataclism de război.
Acesta este un război tehnic, electronic, care depăşeşte
limita tuturor războaielor de dinainte. Prin acest război se
urmăreşte animalizarea noastră, aduce omul la starea în care
să nu mai poată gândi, să nu mai poată simţi şi trăi nimic,
decât ceea ce i se comandă, devenind un rob al tehnicii. Şi
dacă vorbim de criza economică, să vorbim şi de criza spirituală prin
care trece omenirea acum. Criza morală, criza spirituală care s-a
abătut asupra noastră nu este altceva decât aspra judecată şi mâniere
a lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Şi aşa cum spunea şi Înaltul
Teofan, traducând cuvântul criză ca judecată, apoi cu adevărat suntem
sub judecata lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile noastre. Cu acest
cuget trebuie să mergem la război.
- De ce unii creştini, şi muţi chiar dintre clerici, chiar dacă merg la biserică
şi săvârşesc multe din faptele bune, nu au sesizat totuşi acest război şi nu
văd niciun pericol sufletesc în acceptarea acestor cipuri?
- Ei, sărmanii oameni trăiesc creştinismul căldicel, de aceea nu văd
lupta. Nu e de ajuns să sacrifici ouăle de Paşti ca să fii un bun creştin,
ci e nevoie să te mai sacrifici oleacă şi pe tine. Unde s-a mai pomenit
creştinism fără jertfă, fără prigonire? Acela nu e creştinism. Noi mâncăm
ouăle şi Paştile şi cu asta ne-am achitat! Nu, dragul meu! Toate trebuie
să le trecem printr-o suferinţă şi printr-un moment greu care au născut
aceste tradiţii şi obiceiuri, fără de care faptele noastre aşa-zis bune nu
ar fi existat. Imediat trebuie să ne gândim că alături de oul roş este şi
Crucea îndată a Mântuitorului Iisus Hristos. Alături de pasca pe care
ne-o face bunica în covăţica ei acolo şi împleteşte sfânta cruce în mijlocul
ei, acolo este prezentă şi durerea mucenicilor, cuvioşilor, a pustnicilor, a
drepţilor care s-au nevoit în vederea acestei Răstigniri. Să ne alăturăm
şi zbuciumului sufletesc al Mântuitorului pe cruce, că altfel n-ar fi fost
Învierea. Ultimele ore ale Mântuitorului pe cruce au fost cele mai grele
momente… până la Săvârşitu-s-a. Ei bine, noi trebuie să trăim toate aceste
implicaţii ale sărbătorii, nu numai în parte, ca să putem avea cu adevărat şi
bucuria Învierii Domnului. Că posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre
sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus
Hristos. Iubim prea mult lumea şi patimile ei, de aceea nu mai vedem
niciun pericol şi ne lepădăm uşor cu zâmbetul pe buze. Că vin unii şi
zic: „Uite, eu am cipul şi nu am păţit nimic. Sunt vesel şi sănătos”! Dar şi
bogatul din Evanghelie parcă tot fericit era, până a ajuns la locul pe care
îl merita. Acestea sunt vremuri grele? Asta nu e nimic. Vor veni necazuri
şi mai mari, dar cu atât să fim mai fericiţi, că ne-a învrednicit Dumnezeu
să ne facem părtaşi Răstignirii Lui. Noi să ne lepădăm de toată grija cea
lumească, după cum spune Heruvicul şi nu avem de ce să deznădăjduim.
Pentru că Mântuitorul spune foarte limpede: Nu te teme, turmă mică!
Noi suntem turma mică.
- Dar ce să mai creadă turma, părinte, când păstorul ei zice că e primul care
se cipuieşte, după cum a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
- Este foarte dureros că reprezentantul acesta purtător de cuvânt al
Patriarhiei se înfăţişează în faţa unui întreg popor ortodox, ca şi cum
nu ar exista… Cu toţii vorbim de criză, criză financiară, criză morală…
dar cu mare durere am constatat că nu există o altă criză mai mare decât
depărtarea preoţilor de turmă. A mai primit şi un salariu în plus şi cu
atât mai mult, nu mai vorbesc băieţii. Şi atunci ce să facă un simplu
credincios? Face crucea mare şi Doamne ajută! Pentru că ei au căutat
să producă această adâncime între cler şi credincios. Cu mici excepţii,
există un divorţ între preot şi creştinul ortodox ascultător. Va trebui să

le demonstrăm că turma aceasta nu este chiar aşa rătăcită, ci conştientă
de nişte realităţi, să conştientizeze că acestei turme i se cere un model
adecvat, nu unul jignitor pentru turma unui Împărat Atotputernic…
Căci până şi cea din urmă creştină a turmei îşi face cruce de această
îndrăzneală şi cutezanţă a unei uniforme îmbrăcată de un cleric care se
pronunţă în numele unui sinod. Cum poţi să dormi liniştit când dai o
ţară întreagă în mâna diavolului? Hai, dai o Basarabie, dai o Bucovină,
dar să dai sufletul unei naţii – Biserica?! De aceea
să fim responsabili, pentru că ceea ce facem noi
acum rămâne pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii
noştri. Ceea ce socotim că facem acum să facem
cu conştiinţa că suntem într-un moment istoric,
în care să se vadă că s-a luptat pentru adevăr; că
în aceste momente grele, creştinii au apărat cu
preţul vieţii lor adevărul acesta ortodox. Şi aşa
după cum un ostaş pleacă să-şi apere ţara cu arma
în mână şi urmăreşte inamicul, aşa trebuie să fim
şi noi conştienţi că predăm testamentul ortodoxiei
nepoţilor şi strănepoţilor noştri. Cum poţi să
dormi liniştit ştiind că te apără ştiinţa acestui veac?
Păi pe noi ne apără Dumnezeu sau cipul? Să crezi
ştiinţa veacului XXI este o mare neghiobie, care
nu are decât un superficial de civilizaţie laică şi o
cultură pur şi simplu ameţită de raţiune. Ce să te
încrezi de pildă într-un gânditor de al nostru cum
că el ar putea să dea principii de viaţă şi reguli sau
îndrumări spirituale pentru o naţiune ortodoxă de
2000 de ani născută, şi crescută în duhul unei cu
totul altei lumi decât suntem acum?! Păi aceste tendinţe care se încearcă
acum asupra creştinismului nostru ortodox, sunt sforţări inutile, de
parcă s-ar bate elefantul cu locomotiva – ca să încerci să dărâmi un obicei
şi o tradiţie în România, sau o gândire atât de profundă şi de adâncă,
care a fost pecetluită cu sângele atâtor nevoitori, pustnici, călugări,
monahi şi monahii, care s-au nevoit în pustietăţile acestea ale ţării, care
au fost martirizaţi prin propria lor voinţă… şi acum să vină un oarecare
din lumea întreagă să ne spună nouă că nu e ce-a fost şi cum ştiam noi,
că noi trebuie să o luăm pe altă cale. La care cale vă referiţi, cinstiţi
boieri? A marxismului, a leninismului? Păi nu vedem cu toţii unde neau
dus aceştia? Şi această concepţie modernă are la bază tot principiul
ateist, tot ei sunt la bază. Au venit de prin mulţimea asta sovietică şi s-au
impus acum în lumea noastră. Şi nu se poate vorbi despre o convingere
şi o credinţă care să poată avea o temelie. Ori pentru noi tocmai asta
este puterea şi rezistenţa noastră – să ne rugăm, să fim într-o unitate
deplină, să credem cu desăvârşire în ceea ce ne-am botezat, în ce ne-

am îmbrăcat, în cămaşa lui Hristos şi acesta este drumul celor 40 de
mucenici pe care i-am sărbătorit astăzi.
- Ce atitudine trebuie să aibă monahul în faţa acestor pericole? Mai
ales pentru că unii păstori ne sfătuiesc să stăm liniştiţi în chilii şi să nu
provocăm panică?
- Cum să stea, măi, liniştiţi când Biserica îi arde? Ce interes are monahul
faţă de lumea care se zbate acum între mântuire şi pierzare? Care este
atitudinea noastră de monahi? Păi, degeaba
te rogi tu dacă nu vezi fratele care cade în
prăpastie. Zadarnic înalţi ochii la cer dacă
nu ştii să ţi-i cobori la cel care boleşte lângă
tine. Care a fost atitudinea monahismului
din primele secole creştine? Aceasta,
nepăsătoare la durerile aproapelui lor?
Tocmai rugăciunea este aceea care ne dă
puterea să vedem rănile fraţilor noştri. Şi
ce biruinţă este mai mare în faţa lui Hristos
decât aceea că ai salvat un suflet de la
pieire? Dar dacă nu vrei să îl salvezi, măcar
nu descuraja! Nu au fost ei cei care au dat
tonul şi au fost prezenţi în toate problemele
care frământau creştinătatea? Martirii nu
au fost călugării? Ce învăţătură vin ei să ne
aducă nouă acum?.... Ce a făcut Sf. Vasile
cel Mare? Nu a scos călugării şi i-a adus
în cetate să fie la dispoziţia credincioşilor?
Ca să fie modele de înfrânare, de virtute,
de contemplaţie, de dragoste? Aceasta este
smerenia? Să dormi liniştit la chilia ta?
Monahul a fost şi va rămâne ochiul de veghe
al creştinătăţii.
- Vedeţi o reînviere a generaţiei de astăzi ca să
putem ieşi din această criză?
- Să dea Dumnezeu să mă înşel eu, dar eu nu
văd o refacere. Doar după ce va trece multă
vreme de restrişte, dar cu generaţiile acestea
nu se vede nimic nou şi bun la orizont.
Suntem prea cuprinşi de bălărie, suntem cuprinşi prea mult de neghină,
ca să mai putem curăţa noi ogorul. Trebuie să mai treacă o generaţie de
martiraj ca să putem avea noi o claritate şi o limpezire şi o nădăjduire cu
adevărat, de la om la om. Până nu creăm omul acesta al creştinului de
altădată… cu tehnica şi cu ştiinţele economice şi politice actuale, niciodată
nu vom ajunge la un liman desăvârşit până ce nu realizăm sufletul nostru
cu adevărat, cum l-am primit aşa să şi-l predăm. Eu zic că astăzi, ca şi
altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuţe, cu
urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i
trezvirea noastră! Dar la noi primează interesele personale. Pentru un
interes personal, nu pot eu să înăbuş un adevăr istoric sau creştin! Pentru
că politicienii noştri nu au decât un singur lucru de realizat - să facă avere
pe seama acestui popor. Cu toate partidele care s-au perindat politic, nu
s-a schimbat nimic. Se putea ca ţăranul să trăiască deplin şi demn în Ţara
Românească, dar nu i-a interesat asta.
Eşti pus sub control dacă vrei să faci ceva
bun, el trebuie să o ducă bine şi tu trebuie
să te desfiinţezi. Ţara Românească este
o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu
suntem consecinţa a nimănui, politic sau a
altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta
multor răzbunări vrăjmaşe de 2000 de ani;
aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la
un neam la altul, aşa şi poporul român de
la un stăpân la altul. De aceea noi trebuie
să avem această mulţumire sufletească şi
să ne bucurăm pentru aceste zile în care
suntem loviţi şi să ne dea Dumnezeu să
ducem mai departe crucea către Golgota
a acestui neam şi să ajungem şi la Învierea
Domnului. Poporul nostru este foarte
golit de copilaşi, nu avem mame, nu avem
urmaşi. Să facem ceva câtuşi de puţin să
aducem un număr de creştini curaţi pe
care să-i dăm şcolii, să-i dăm societăţii
româneşti. Trebuie să apărăm societatea
şi familia de handicapul acesta modern
care s-a infiltrat şi la noi în ţară, prin
acceptarea incestului şi a prostituţiei şi
a altor mari fărădelegi. Ei încearcă să
desfiinţeze valorile naţiei din temelii,
şi o face acţionând prin ambele planuri: unul moral, spiritual dar şi cel
biologic, virusând familia şi voinţa omului. Să ne amintim de martirii şi
străbunii noştri şi să nu îngăduim străinilor să ne răpească moştenirea
aceasta primită prin harul lui Dumnezeu şi plămădită prin sângele şi
sudoarea martirilor noştri. Să ştiţi că noi putem fi străjerul Europei. O
Europă fără o Românie nu poate exista. Ortodoxia noastră românească
a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu.
Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!

Revista de Gandire si Traire Romaneasca ATITUDINI Nr 5