Pe scena electorala evolueaza candidatii, fiecare cu sloganul lui, cu afisele lui, cu discursul, gestica si vestimentatia care sa-l individualizeze. Fiecare dintre ei este insa, in cea mai mare masura, un produs, ca un detergent, exemplu care a facut deja cariera. Al cui produs? Al unor personaje misterioase numite consultanti. Cei mai buni dintre ei sunt mercenari, adesea cu activitate internationala, independenti de propriile convingeri politice intime de stanga sau de dreapta, mereu gata sa-si puna la dispozitie abilitatile pentru cine da mai mult. Poate parea imoral, dar nu e decat o meserie, cu nimic mai lipsita de onorabilitate decat aceea de avocat, de exemplu. Imoralitatea intervine doar atunci cand consultanta este secreta, iar consultantul face pe analistul independent, ceea ce s-a mai vazut.Tocmai de aceea, dincolo de consultanta la vedere, orice campanie electorala abunda de zvonuri in privinta personajelor misterioase care populeaza culisele fiecarei candidaturi.
Culise aglomerate
Vasile Blaga are in spate o echipa din care fac parte cu certitudine fostul jurnalist Carol Sebastian, Narcisa Iorga, Ada Mesesan si deja traditionalul Felix Tataru, ceva mai uzat, se pare, decat in campaniile precedente. S-a vorbit mult despre posibila asociere a lui Iosif Boda cu candidatul PD-L, sustinuta de atitudinea extrem de binevoitoare a analistului Realitatii fara de Vasile Blaga, insa infirmata cu hotarare de staff-ul acestuia si dinspre Cotroceni.
Evident, Blaga nu putea avea decat o echipa de consilieri extrem de...flexibila, avand in vedere ca principalul strateg este insusi Traian Basescu, cel caruia ii apartine, de altfel, si marca aplicata candidatului - buldogul care musca si nu da drumul.
Sorin Oprescu se pare ca i-ar avea alaturi pe Mihai Tatulici si pe Vladimir Pasti. Mihai Tatulici l-a mai consiliat pe Sorin Oprescu si in 2000, asa ca zvonul putea foarte bine sa-si aiba originea in aceasta colaborare.
de Ioana Ene
Posts
2 comments:
Domnule Roncea cred ca acest comentariu din ziarul flux http://www.flux.md/editii/200876/articole/3052/
merita sa fie publicat macar pe Blogul DV, poate si ca replica la articolul DV din ziarul Ziua
http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-03-29&id=235306&kword=chirtoaca
Cînd vinoveţii acuză
Pseudo-intelectualii, pseudo-patrioţii, trădătorii şi vina Ţapului Ispăşitor Există multe lucruri trăsnite pe lumea asta care pot fi o piatră de poticnire şi un prilej de nedumerire chiar şi pentru cei mai iuţi la minte şi mai tari de fire oameni, dar nici unul dintre ele nu se compară cu tendinţa unor compatrioţi de-ai noştri de a denatura realitatea, de a inversa rostul lucrurilor în conştiinţa proprie şi de a tulbura cu părerile lor mintea celor ce au nefericirea de a nimeri în anturajul lor. Trăsătura respectivă a lor este unică, inexplicabilă şi fără echivalent la ora actuală în întreaga istorie a neamului nostru şi chiar a civilizaţiei umane. Un singur caz se asemuieşte prin neghiobia sa cu comportamentul persoanelor despre care vă voi vorbi în continuare, cazul prostănacului ce tăia creanga de sub picioarele sale, numai că acel eveniment a avut loc în poveste, în realitate ne-existînd nimic asemănător lui. Fenomenul la care mă refer este povestea ajunsă la modă, repetată în mod inconştient de către nepricepuţi şi în mod conştient de răuvoitorii neamului nostru, despre marea “crimă” ridicată de unii la rang de “înaltă trădare” a intereselor naţionale şi internaţionale, săvîrşită de către “criminalul nr. 1” al omenirii, de către “Ben Ladenul” naţiunii române, de către nimeni altul decît liderul Frontului Popular şi al PPCD-ului, de către Iurie Roşca şi “complicii” săi. Chiar şi persoanele care n-au nici cea mai mică idee despre fapta d-lui Roşca devenită legendă, condamnă vehement cu gura, mîinile şi picioarele, tot ce este legat de numele preşedintelui PPCD, de partidul condus de el şi de cei ce intră, sau au intrat vre-odată, în anturajul său, şi nimeni şi nimic nu poate opri avalanşa de acuzaţii venită din partea lor, şi nimeni şi nimic nu este în stare să schimbe convingerile utopice a lor, devenite deja mai mult decît religioase, despre ceea ce s-a întîmplat la 4 aprilie 2005. Sunt o persoană cu o experienţă de viaţă destul de bogată şi cu o capacitate de înţelegere de care puţini oameni au norocul să se bucure pe lumea aceasta. Sunt în stare să înţeleg multe lucruri la care conştiinţa marii majorităţi a oamenilor nu are acces, dar modul în care acei compatrioţi de-ai noştri văd albul negru şi negrul alb, şi felul cum ei percep binele drept rău şi răul drept bine, din păcate n-am ajuns să-l pot pricepe încă. Posibil că există vre-o ştiinţă specială cu ajutorul căreia ei au ajuns la acest rezultat, ştiinţă de care oamenii normali nu pot beneficia, cert este faptul că ei văd lucrurile exact invers decît le văd eu, persoană cu 13 ani de studii superioare, dintre care 4 ani de doctorat. Conform principiilor de viaţă pe care trebuie să le respecte un om adevărat, îmi asum riscul de a înfrunta acea magie tainică şi ocultă a lor, căreia ei îi datorează capacitatea de a vedea lucrurile altfel decît ele sînt în realitate, cu scopul de a salva naţiunea şi ţara noastră de influenţa nefastă a alchimiei lor şi de a ne feri de dezastrul spre care pretenţiile, atitudinile şi acuzaţiile lor ne conduc inevitabil. Vă invit să vă implicaţi şi d-stră în dezbaterea iniţiată de mine, pentru a vă convinge personal de natura realităţii ce ne înconjoară şi pentru a-i ajuta pe mulţi conaţionali de ai noştri, care trăiesc în ignoranţă, să iasă din mocirla dezinformării în care duşmanii neamului nostru i-au împotmolit pînă peste urechi. Acuzaţia principală adusă d-lui Iurie Roşca de către “marii pricepuţi” în afacerile politice ale omenirii ieşiţi chipurile din sînul poporului este cea de “înaltă trădare de neam şi de interese naţionale”. Conform opiniei unor persoane cu pretenţie de mari patrioţi şi luptători ai neamului, votul pe care Iurie Roşca şi echipa sa de parlamentari l-au oferit d-lui V. N. Voronin drept sprijin candidaturii sale la postul de preşedinte al R. Moldova este considerat de către ei crima cea mai mare care a fost săvîrşită vre-odată împotriva neamului român şi lovitura cea mai mare pe care forţele “naţionale” şi “patriotice” ale lui au avut de suportat de la potop pînă în ziua de astăzi. Furia, ura şi dispreţul cu care persoanele cu pricina îşi descarcă bagajul de acuzaţii asupra d-lui Roşca şi asupra Partidului Popular Creştin Democrat este înspăimîntătoare şi necruţătoare. “Marii patrioţi” îşi exprimă cu dezgust indignarea lor faţă de “Crima” săvîrşită de d-l Roşca şi nu vor, nici în ruptul capului, să accepte argumente capabile să scoată la iveală falsitatea şi lipsa de raţionament a acuzaţiilor pe care ei le înaintează. Pentru ei totul este “evident” şi “clar”, să vedem însă cum stau lucrurile în realitate. Primul element pe care trebuie să-l elucidăm pentru a înţelege cine are dreptate în cazul d-lui Roşca, el sau acuzatorii săi, este să aflăm cine sînt cei ce-l acuză pe el şi pe camarazii săi de luptă, şi cu ce interese fac ei lucrul acesta. Cînd cineva vorbeşe de trădare, el trebuie să fie conştient de ceea ce înseamnă trădarea. În cazul în care cineva idee nu are despre faptul ce înseamnă noţiunea respectivă, el n-are decît să-şi ţină limba după dinţi şi părerile acasă, pentru a nu da naştere bârfelor capabile să lase urme nefaste asupra vieţii politice şi sociale a statului care îl oploşeşte. În cazul evenimentului de la 4 apriie 2005 există elemente extrem de neclare fără elucidarea cărora un om intelligent nu şi-ar permite să spună o vorbă de rău împotriva nimănui. De exemplu, cine dintre d-stră este în stare să formuleze clar şi limpede în ce constă trădarea săvîrşită de d-l Roşca, şi cine pe cine a trădat în acel caz, Roşca pe cei care-l acuză, sau acuzătorii săi pe el? Posibil că “marilor pricepuţi” în afacerile politice ale omenirii care îl acuză pe d-l Roşca de trădare le este clar în ce constă actul trădării săvîrşite de el, eu însă întrevăd cu totul altceva în afacerea respectivă. La 4 aprilie 2005 R. Moldova şi cetăţenii ei se confruntau cu următoarea situaţie politică: Aproape două treimi din populaţia republicii Moldova au oferit votul lor de încredere d-lui V. N. Voronin, alegînd partidul communist condus de el să guverneze republica noastră. Expresia voinţei celor două treimi a fost ca d-l Voronin să conducă ţara, nu altcineva. Reţineţi, vă rog frumos, detaliul respectiv: - aproape 60% din populaţia Moldovei, adică majoritatea indiscutabilă a ţării, a votat pentru d-l Voronin, nu numai d-l Iurie Roşca. Majoritatea cetăţenilor cu drept de vot ai ţării noastre, majoritatea nu minoritatea. Cealaltă treime a populaţiei care n-a votat cu d-l Voronin, dezbinată şi învrăjbită însăşi împotriva ei, a ajuns să se confrunte cu o dilemă delicată ce putea atrage asupra populaţiei republicii noastre urgii şi dezastre nemaiîntîlnite în istoria ei. Lor le revenea sau meritul de a merge în întîmpinarea majorităţii compatrioţilor lor, de dragul păcii şi a stabilităţii în ţară, oferindu-i d-lui Voronin posibilitatea de a conduce ţara, sau blestemul de a se opune ei, paralizînd activitatea parlamentului şi a guvernului pe o perioadă indefinită de timp, creînd instabilitate politică şi socială ce putea oricînd să se transforme în război şi în haos, şi ameninţînd securitatea şi viaţa fiecăruia dintre noi, indifferent de apartenenţa noastră politică. PPCD cu cele 9% de alegători ai săi se număra printre cei ce se confruntau cu respective dilemă. Orice om normal care doreşte bine Patriei sale şi neamului său, ajuns în faţa dilemei cu care se confruntau reprezentanţii partidelor minoritare, ar fi at dovadă de bun simţ şi respect faţă de majoritatea compatrioţilor săi mergînd în întîmpinarea lor şi acceptînd opţiunea politică a lor de dragul păcii şi stabilităţii în ţară, în detrimental intereselor sale personale şi a celor de partid. Iurie Roşca a procedat la 4 aprilie 2005 exact aşa cum trebuia să procedeze orice om care-şi iubeşte cu adevărat patria şi neamul. El nu avea alternative în cazul respectiv. Nebunii consideră că Iurie Roşca a trădat interesele neamului în momentul în care a mers în întîmpinarea celor două treimi de compatrioţi ai săi. – Interesele cărui neam a trădat el, cînd cele aproape 60% din populaţia ţării, ţn favoarea cărora a votat el, reprezentau majoritatea neamului său, nu a altui neam? - Şi cum a trădat el acele interese naţionale, cînd el n-a făcut alteceva decît să opteze pentru interesele exprimate de majoritatea naţiuni sale? Ce interese a avut naţiunea, acele interese a sprijinit el. Indiferent de zvonurile care circulă prin lume despre evenimentul de la 4 aprilie 2005, adevărul despre el este următorul: - în acea zi de pomină, d-l Iurie Roşca şi-a sacrificat interesele sale personale pe altarul patriei şi neamului său; a riscat cariera sa politică de dragul intereselor naţionale şi a plasat interesele R. Moldova deasupra intereselor formaţiunii politice pe care o conducea. Eu personal calific sacrificiul său drept semn de maturitate politică şi-l onorez cu tot respectul. Dacă cineva va încerca să vă convingă că d-nul Roşca nu era conştient de faptul că-şi riscă cariera atunci cînd a sprijinit candidatura d-lui Voronin la postul de preşedinte, deoarece era orbit de perspectivele postului de vice-preşedinte al parlamentului pe care o negociase cu acela, nu staţi de vorbă cu acea persoană: - ea este sau prea întunecată la minte şi nu ştiţi la ce vă puteţi aştepta de la ea, sau este răuvoitoare şi vă poate pricinui şi mai mari prejudicii, cel puţin morale. Căci pînă şi cele mai puţin iniţiate în politică persoane prescriau în ajunul evenimentului din 4 aprilie 2005 încheierea carierei sale politice dacă el merge în întîmpinarea comuniştilor. - Să nu fi auzit d-nul Iurie Roşca şi cei din anturajul său zvonurile respective? Puţin probabil. Cît priveşte identitatea trădătorilor şi a celor trădaţi, aici chiar că aveţi şansa să rămîneţi şocaţi cînd veţi afla cum stau lucrurile în realitate, dat fiind faptul că avem de a face cu un act de josnică mîrşăvenie dintre cele mai murdare posibile. Iurie Roşca este blamat şi hulit de către unii cetăţeni ai republicii noastre pentru faptul că şi-a permis să încheie un act de colaborare cu comuniştii. Există şi astfel de persoane în ţara noastră a căror obraz e mai gros decît opinca, care se ocupă cu tot felul de treburi murdare pentru a-şi curăţi propria biografie de faptele ruşinoase pe care le-au săvîrşit. Prima categorie de acuzatori pe care o vom analiza sînt cetăţenii republicii Moldova care niciodată n-au sprijinit, nici moral, nici verbal şi nici fizic, eforturile Frontului Popular, ale Partidului Popular Creştin Democrat şi ale d-lui Iurie Roşca în lupta acestora pe tărîmul social şi politic al ţării. Categoria aceasta este cea mai numeroasă, cu toate că ea nu are nici cel mai mic temei de a aduce vre-o acuzare d-lui Roşca şi partidului condus de el. Persoanele ce formează categoria respectivă sînt pur şi simplu răuvoitoare şi răufăcătoare. Ele acuză din plăcerea de a face rău şi de a se răzbuna pentru nereuşitele lor pe prima persoană căreia a fost posibil să i se atribuie rolul de “Ţap Ispăşitor” al neamului. Cei ce cunosc istoria sau au idee despre ritualurile religioase au avut negreşit posibilitatea să cunoască faptul că a existat pe lumea aceasta un obicei religios care a încurajat oamenii de-a lungul veacurilor să arunce, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă, vina pentru propriile păcate asupra altor fiinţe, care de regulă erau inocente şi nu purtau nici cea mai mică vină pentru păcatele şi crimele săvîrşite de ei. Ritualul respectiv a intrat în conştiinţa oamenilor sub denumirea de Ritualul Ţapului Ispăşitor. Singura vină pe care o poartă fiinţele alese de a juca rolul Ţapului Ispăşitor este cea de a se fi născut pe lume şi de a nimeri în calea răufăcătorilor, cu toate că nimeni dintre cei ce aruncă vina pentru propriile păcate asupra “ţapului ispăşitor” nu va binevoi vreodată să recunoască faptul că el este în realitate inocent. De regulă răufăcătorii se stimulează unii pe alţii să creadă că anume “ţapul” este vinovat de faptul că ei sînt derbedei, nu altcineva, şi se sfîrşeşte ritualul aruncării păcatelor asupra unei fiinţe inocente cu aceea că criminalii, curvele, potlogarii şi toate celelalte tipuri de gunoaie ale societăţii umane îşi revarsă ura, dispreţul şi toate celelalte defecţiuni psihice ale lor asupra ei, omorînd-o cu sălbăticie, exact aşa după cum ei simpt că oamenii cinstiţi ar fi trebuit să-i omoare pe ei. Repet cele afirmate anterior: - pentru marea majoritate a acuzatorilor d-lui Roşca şi a PPCD-ului, d-l Roşca nu este altceva decît Ţapul Ispăşitor asupra căruia ei revarsă toate necazurile adunate în decursul vieţii şi vina pentru propriile lor păcate. Ei nu vor recunoaşte niciodată că d-l Iurie este inocent şi nu are nici o legătură cu crimele prescrise de către ei lui, căci dacă fac lucrul respectiv trebuie să recunoască că crimele atribuite lui le-au săvîrşit ei, nu altcineva. Şi să ştiţi că exact acest lucru a avut loc, fapt de care vă propun să vă convingeţi personal. D-l Iurie Roşca este învinuit de faptul că a trădat interesele naţionale în faţa comuniştilor. Impertinentă acuzare, straşnic de impertinentă. Cei care i-o aduc nu au pic de ruşine şi de demnitate umană. Analizaţi faptele expuse în continuare şi o să-mi spuneţi dacă nu am dreptate. În 1988 d-l Iurie Roşca şi camarazii săi de luptă au început lupta pentru independenţa republicii Moldova şi pentru înlăturarea comunismului din viaţa politică a ei. Sfidarea comunismulu în acele timpuri era o aventură straşnic de riscantă. Se plătea cu libertatea şi cu viaţa pentru aşa aventură. D-l Roşca a riscat în acele timpuri şi a luptat împotriva comunismului. După trei ani de zile de lupte crîncene, lupta sa împotriva comunismului s-a încununat cu succes: - R. Moldova a devenit stat independent şi partidul comunist a fost înlăturat din viaţa politică a lui. - Cu ce se ocupau acuzatorii d-lui Roşca în acele timpuri? Acuzatorii d-lui Roşca stăteau în vizuinile lor şi nici năsucul nu-l scoteau de acolo, de teamă să nu fie văzuţi împreună cu el şi prigoniţi pentru o astfel de “crimă”. Din 1988 pînă în 1991, atunci cînd a fost purtată adevărata luptă împotriva comunismului, cine dintre opozanţii despre care vorbim noi poate fi numit trădător al intereselor naţionale, d-l Roşca, care şi-a riscat libertatea şi viaţa luptînd pentru independenţa ţării şi a naţiuni, sau laşii ce n-au îndrăznit să mişte un deget de dragul nimănui, nici a ţării şi nici a neamului? În cei zece ani ce au urmat, din 1991 pînă în 2001, d-l Roşca a continuat să fie implicat în rezolvarea celor mai dificile probleme cu care s-a confruntat tînărul nostru stat şi în apărarea drepturilor legitime şi naturale ale neamului nostru, ajungînd să fie scos, împreună cu formaţiunea poitică pe care o conducea, în afara legii de către nimeni alţii decît oamenii ajunşi în fruntea statului cu ajutorul celora care astăzi se întrec cu acuzaţiile faţă de d-l Roşca. - Cine pe cine a trădat în cei zece ani, d-stră cum credeţi? D-l Roşca, care şi-a continuat lupta de apărare a intereselor naţionale, sau cei care au pregătit calea de revenire a comuniştilor la putere? Pînă în anul 2001 d-l Iurie Roşca n-a oferit nimănui prilejul de a se îndoi de sinceritatea şi fidelitatea cu care apăra interesele ţării şi ale neamului nostru, cu toate acestea cetăţenii R. Moldova, printre care şi majoritatea acuzatorilor săi, i-au aplicat d-lui Roşca şi Partidului Popular Creştin Democrat o lovitură perfidă şi josnică, care a pus în pericol nu numai realizările efectuate de el în decursul întregii sale activităţi politice, dar şi existenţa PPCD-ului însuşi. Ei au readus la cîrma R. Moldova partidul comunist. - D-l Roşca pîna la acel moment nu s-a compromis cu nimic în faţa conaţionalilor săi, de ce s-au comportat ei într-atît de josnic cu el, trădîndu-l în cel mai mizerabil hal care este posibil? Şi li se mai învîrte încă unora limba în gură să pretindă că Roşca a trădat interesele naţionale? Şi n-am avut eu oare dreptate atunci cînd am afirmat că ei îl învinuiesc pe el de păcatele pe care ei le-au săvîrşit, deoarece îi mustră conştiinţa şi au nevoie neapărat de un ţap ispăşitor asupra căruia să le reverse? Din 2001 pînă în 2005 d-l Roşca s-a aflat iarăşi în fruntea luptelor pentru apărarea intereselor naţionale. Duşmanii externi şi interni ai republicii au urzit un complot împotriva statului şi neamului nostru, punînd în pericol suveranitatea R. Moldova. - S-a compromis d-l Iurie Roşca şi PPCD-ul în faţa cuiva în acea perioadă? - Dacă nu s-a compromis în faţa nimănui, în afară de duşmanii neamului, cum se face că populaţia R. Moldova, împreună cu cei ce în prezent nu-şi dau rînd cu acuzaţiile împotriva lui, i-au aplicat lui şi formaţiunii politice reprezentate de el încă o lovitură mişelească, cu mult mai gravă decît precedenta, repetînd greşeala pe care o înfăptuiseră în 2001 de a oferi cîrma statului pe mîna comuniştilor? Pentru PPCD şi pentru d-l Iurie Roşca lovitura respectivă s-a dovedit a fi extrem de dureroasă, dat fiind faptul că ei erau principalii oponenţi ai comuniştilor. Rezultatul alegerilor parlamentare din 2005 a fost pentru PPCD şi pentru d-l Roşca ca o lovitură brutală de picior dată în mod batjocoritor în cei 17 ani de luptă a lor în favoarea ţării şi a naţiuni de către însuşi poporul a cărui interese el le-a apărat cu riscul propriei sale vieţi. - Îl mai ajunge pe cineva tupeul să afirme să Roşca a trădat interesele naţionale cînd 91% din populaţia ţării pe care el a apărat-o s-au atîrnat indiferent faţă de efortul pe care el l-a depus în favoarea lor timp de 17 ani de luptă crîncenă? Pentru orice politician sincer implicat în apărarea intereselor neamului său, lovitura respectivă din partea lui ar fi fost mortală, şi nu d-l Roşca a lovit în compatrioţilor săi, ci compatrioţii săi au izbit mişeleşte în el. Ne-am apropiat de data de 4 aprilie 2005, momentul cînd remuşcările de conştiinţă pentru gafele politice făcute în ultimii ani au început să-i copleşească pe toţi, în special pe cei care din laşitate, din neghiobie sau din motive egoiste au oferit votul lor reprezentanţilor partidului comunist. Mulţi şi-au dat seama de greşeala pe care o comiseră şi doreau o schimbare, numai că din lipsă de curaj şi de personalitate iarăşi aşteptau ca cinea să-şi rişte viaţa în locul lor şi să înfăptiască schimbarea. Starea psihică a majorităţii populaţiei republicii era într-atît de tensionată încît numai două lucruri putea să-i salveze de la dezastrul care putea să izbucnească din ea. Sau venea Făt Frumos şi înfăptuia schimbările dorite de ei, fără ca ei să mişte un deget sau să rişte o para chioară de dragul ei, sau apărea Ţapul Ispăşitor asupra căruia ei aveau să arunce păcatele lor, spălîndu-se pe mîini de ele. Din păcate Făt Frumos n-a venit atunci, sau el a venit dar ei nu l-au recunoscut şi n-au acceptat serviciile lui, aşa că poporului, şi în special celor cu musca pe căciulă şi cu pufuşor pe botişor nu le-a rămas altceva de făcut decît să identifice persoana care să joace cu cinste rolul de ţap ispăşitor. Evenimentul de la 4 aprilie 2005 le-a servit lor drept prilej pentru declanşarea procesului ocult de ispăşire a păcatelor identic cu ritualul religios de sacrificare a ţapului ispăşitor; un prilej şi nimic mai mult. Orice analist politic, indiferent din ce ţară ar fi el, va confirma faptul că la 4 aprilie 2005 liderul PPCD a luat cea mai justă şi mai rezonabilă decizie dintre cele ce puteau fi luate la acel moment. El şi-a călcat orgoliul personal în picioare, şi-a suprimat aspiraţiile sale politice, şi a mers în întîmpinarea adversarului său de o viaţă, de dragul intereselor neamului său, dar fapta sa l-a transformat în cea mai bună candidatură a rolului Ţapului Ispăşitor în viziunea celor împovăraţi de păcate din R. Moldova. Din punct de vedere religios, fiinţa aleasă pentru îndeplinirea ritualului de ispăşire a păcatelor nu trebuie să aibă nici un cusur, pentru a nu-L mînia pe Dumnezeu chipurile, deaceea, în cazul în care se recurgea la sacrificarea finţelor umane, se organizau întreceri sportive şi militare de a căror rost nu ştia nimeni în afară de preoţi, şi era sacrificat campionul, adică cel mai distins bărbat al neamului, cel ce întrunea în personalitatea sa toate virtuţile de care are nevoie un bărbat. - În cei 17 ani de luptă pentru independenţa şi drepturile ţării noastre şi ale neamului nostru, cine dintre oamenii noştri politici a dat dovadă de cele mai multe calităţi şi virtuţi, Snegur, Lucinschi, Urecheanu, Voronin sau Roşca? - Şi-a riscat vre-o una din persoanele menţionate mai sus, în afară de Roşca, viaţa de dragul independenţei neamului nostru? - Şi-a sacrificat vre-o unul dintre politicienii de care dispune ţara noastră cariera proprie de dragul intereselor neamului, iarăşi în afară de Roşca? Virtuţile de bază pe care trebuia să le întrunească un bărbat de-a lungul tuturor timpurilor sînt inteligenţa, curajul şi dăruirea de sine. Cine nu dispunea de una dintre cele trei nu era niciodată considerat bărbat adevărat, cu atît mai mult nu ajungea să îndeplinească rolul de sacrificiu în ritualul de spălare a păcatelor neamului. Din punct de vedere ştiinţific, tendinţa oamenilor de a-i sacrifica pe cei mai buni dintre ei se datorează invidiei, pizmei şi faptului că păcătoşilor nu le convine faptul că virtuţile, curăţenia sufletească şi faptele bune ale celor buni scot în evidenţă handicapurile lor, le evidenţiază hîdoşenia şi dau în vileag mîrşăvenia acţiunilor lor. - Cine dintre liderii politici ai neamului nostru pînă în data de 4 aprilie 2005 a dat dovadă de cele mai bune virtuţi şi calităţi umane? - Vă miraţi de faptul că el a devenit ţinta celor mai mîrşave acuzaţi şi fiinţa asupra căreia fiecare, cui numai nu-i este lene, îşi aruncă propriile păcate? Evenimentul de la 4 aprilie 2005 a adus pace şi stabilitate în ţară. N-a fost întreprins nici un act politic care să ameninţe viaţa locuitorilor ei şi nici o batjocură umilitoare de genul celora de care a abundat viaţa politică şi socială a ţări între anii 1992 şi 2002 n-a avut loc în aceşti ani, numai că pe puţini oameni îi intereseză faptul acesta: - păcătoşii şi-au găsit persoana care i-a absolvit de păcate şi asta e ceea ce contează pentru ei. A doua categorie de acuzatori ai d-lui Roşca sînt adepţii războiului perpetuu. Respectivele persoane au sprijinit acţiunile Frontului Popular şi ale d-lui Roşca pîna la eveimentul din 4 aprilie 2005. Ei au participat ocazional la mitinguri, la demonstraţii, la marile adunări şi la alte acţiuni de acest gen, dar nu idealismul şi interesul naţional a determinat aceste persoane să participe la acţiunile enumerate anterior. În conştiinţa a astfel de persoane soarta şi interesele naţionale se întreţese într-atît de mult cu propriul lor orgoliu, cu ideile lor utopice, care uneori sînt extrem de periculoase pentru viaţa şi bunăstarea naţiunii, şi cu propria lor viziune asupra lumii, de obicei eronată, încît devine ulterior imposibil de trasat o frontieră distinctă între respectivele noţiuni. Nimeni nu este în stare să afle la moment ce-i mînă pe ei înainte, interesul naţional sau orgoliul propriu, cert este faptul ca astfel de persoane sînt în stare să sacrifice întreaga naţiune de dragul “interesului ei naţional”. Categoria respectivă de acuzatori ai d-lui Roşca întruneşte în rîndurile sale tot ceea ce poate fi numit pseudo-intelectual sau pseudo-patriot, şi reprezintă parţial materialul inflamabil al naţiunii şi parţial pietrele ei de moară învechite. De regulă pseudo-patrioţii sînt praful de puşcă gata oricînd să pîrjolească întrega ţară de dragul celei mai stupide idei, în timp ce pseudo-intelectualii sînt bolovanii care împiedică naţiunea să progreseze, opunîndu-se vehement oricărei idei noi şi oricărei schimbări care depăşeşte capacitatea lor de înţelegere. Cît timp în republica Moldova situaţia politică a fost tensionată şi neclară, respectivele categorii de persoane s-au oploşit în Frontul Popular, care le punea la dispoziţie condiţiile necesare dezvoltării pornirilor lor sufleteşti: - super-patrioţii visau să cotropească lumea, nimicind în calea lor toate popoarele ce nu vorbesc româna, în timp ce super-intelectuali o făceau pe eroii comentînd şi criticînd acţiunile întreprinse de guvernul republicii, fără a urmări vre-un obiectiv anumit în gesturile respective. În ziua de 4 aprilie 2005 n-a greşit nimeni în faţa acestor două categorii sociale de persoane. Pur şi simplu formaţiunea politică ce le asigura condiţiile de care ei aveau nevoie s-a maturizat politic şi s-a conformat circumstanţelor politice care s-au creat în acel timp la noi în ţară, ceea ce respectivilor inşi nu le-a convenit deloc. Atît pseudo-super-intelectualii cît şi pseudo-super-patrioţii se simpt în apele lor numai în condiţii de maximă tensiune politică, atunci cînd ei pot să dea frîu liber pornirilor lor distructive. Necazul lor constă în aceea că ei nu pot înţelege că o societate umană nu poate supravieţui foarte mult dacă este măcinată la nesfîrşit de contradicţii şi lupte interne. Oamenii au nevoie de pace, de linişte şi de posibilităţi de a se realiza cu mult mai mult decît de slogane şi idei utopice. Pseudo-intelectualii şi pseudo-patrioţii lucrul acesta nu vor să-l înţeleagă. Pe ei îi doare pe la rădăcina cozii de doleanţele, năzuinţele şi necesităţile poporului. Ambiţiile lor personale sînt codul de legi după care se conduc ei. PPCD-ul nu putea să găzduiască la nesfîrşit persoanele respective. Dat fiind faptul că ei nu sînt predispuşi să-şi schimbe convingerile personale şi nici să accepte forme raţionale de comportament, mai devreme sau mai tîrziu el trebuia să-şi ia rămas bun de la ele, dacă nu doreşte să intre în conflict cu restul populaţiei republicii Moldova, care de bine de rău reprezintă 91% din efectivul uman al ei, şi dacă nu doreşte să fie părăsit de adevăraţii patrioţi şi intelectuali, care n-au abandonat partidul nici în perioada luptelor de stradă şi nici în perioada dialogului politic. Pseudo-intelectualii şi pseudo-patrioţii care au întors armele împotriva PPCD-ului şi a lui Roşca, descărcîndu-şi asupra lor tot arsenalul de ură, invidie şi pizmă pe care pînă la 4 aprilie 2005 îl descărcau asupra întregii societăţi moldave, au reprezentat întotdeauna extreme ale societăţii care nu se integrează niciodată în popoarele din care fac parte. Ei pot fi utili pentru o formaţiune politică doar în timp de război, atunci cînd există un duşman comun pentru toată ţara. În timp de pace însă prezenţa lor discreditează orice organizaţie şi societate care îi acceptă. Reacţia pseudo-intelectualilor şi a pseudo-patrioţilor împotriva PPCD-ului şi a lui Iurie Roşca s-a dovedit dureroasă pentru partid numai prin faptul că ea a izbucnit exact în acelaşi timp cînd prima categorie de acuzatori ai noştri au hotărît să încerce să arunce păcatele lor pe noi. S-a primit un atac din exterior însoţit de trădări în masă din interior. Din fericire însă, atacurile şi exodurile respective s-au dovedit a fi o purificare vitală de care partidul avea urgent nevoie pentru a supravieţui şi progresa. Dat fiind faptul că nu numărul membrlor asigură progresul unui partid, ci calitatea lor, nu putem decît să ne bucurăm de faptul că am scăpat atît de praful de puşcă ce ameninţa să ne arunce în orice moment în aer, cu ţară cu tot, cît şi de pietrele de moară pe care ne chinuiam din răsputeri să le tîrîm din urmă. Nu sîntem noi vinoveţi că persoanele respective nu vor să vadă realitatea aşa cum este ea şi să se adjusteze circumstanţelor impuse de schimbările politice şi sociale prin care trece civilizaţia umană, deaceea să nu le fie cu bănat că noi am răsuflat uşuraţi cînd am scăpat de ei. În momentul în care partidul a acceptat pentru viitor politica de protejare şi de întrajutorare a membrlor săi, membrii inutili ai lui ar fi reprezentat pentru el o povară care pîna la urmă i-ar fi rupt grumazul. Iar faptul că pseudo-intelectualii şi pseudo-patrioţii sînt membri inutili ne-o dovedeşte realitatea însăşi, nu altcineva. Pseudo-intelectualii şi pseudo-patrioţii care au fost pseudo-membrii PPCD, se bat cu pumnii în piept, în momentul în care-l acuză pe d-l Roşca de trădare, pretinzînd că au îndeplinit fapte şi realizari de proporţii astronomice, dar la o analiză atentă a celor şaptesprezece ani de activitate a PPCD-ului nu se întrevede nici măcar urma faptelor colosale cu care se fălesc ei. Iar atunci cînd vorbesc faptele, pretenţiile sînt echivalente cu zero. Dacă pseudo-membrii ar fi contribuit cel mult a zecea parte din cît pretind ei, contribuţia lor s-ar fi răsfrîns negreşit asupra imaginii şi popularităţii partidului şi noi am fi înregistrat în 2005 un rezultat total diferit de cel existent. De la treimea de mandate în legislativ (circa 120) pe care Frontul Popular a reuşit să o dobîndească în februarie 1990, dacă pseudo-membrii ar fi lucrat aşa cum pretind ei că au făcut-o, la alegerile din 1994 el ar fi trebuit să dobîndească jumătate din mandate în legislativ, în 1997 ar fi trebuit să cîştige două treimi, în 2001 minimum 80% din ele şi în 2005 minimum 90%. - A înregistrat Frontul Popular acest rezultat? - Dacă nu, atunci în ce constau marele merite ale pseudo-intelectualilor şi pseudo-patrioţilor, în aceea că după şaptesprezece ani de activitate PPCD are parte de numai 9% din voturile alegătorilor? În locul lor mi-aş ţine limba după dinţi şi mi-aş căuta de treabă, dacă mi s-ar fi urît de PPCD, şi aş fi căutat propria mea vină în faptul că partidul respectiv n-a progresat aşa cum a trebuit. Departe însă de mintea lor aşa ceva. Este cu mult mai uşor să arunci vina propriilor nereuşite asupra altcuiva decît să ţi-o asumi şi să faci tot posibilul să redresezi situaţia. Ei trăiesc după principiul de existenţă a şobolanilor, care atunci cînd corabia pluteşte îşi fac mendrele pe ea, dar atunci cînd ea se duce la fund o întind iute cît le permite picioarele. Din fericire şobolanii ce ne-au părăsit s-au cam întrecut cu firea lor şi-au ras-o înainte de vreme. Corabia PPCD încă nu se duce la fund şi de şobolani a scăpat.
cand_vinovatii_acuza@yahoo.com
Post a Comment