"COMUNISTII AU FACUT REVOLUTIA" vs TEOLOGIA REVOLUTIEI DIN DECEMBRIE

Ion Iliescu, 22.01.2010: "Revolutia din 1989 a fost nu o revolutie antisocialista, nu de dreapta, dreapta n-a fost prezenta. Cine a fost factorul motor in Revolutie? Pai comunistii! Membrii de partid au fost majoritatea celor prezenti in acest proces." (Nota mea: se refera desigur la profitorii revolutiei, "emanatii" FSN)

Teologia revoluţiei din decembrie

de Prof Dr Ilie BĂDESCU

Revoluţia română se distinge de celelalte două revoluţii europene - cea franceză din 1789 şi cea rusă din 1917 - prin dualismul său. Cele două revoluţii sunt opera integrală a nihilismului modern: ele au fost săvârşite contra lui Dumnezeu, printr-un asalt asupra cerului, care ne aminteşte de trufia apostatică a ziditorilor Turnului Babel şi de idolatria Babilonului. Nu era nici urmă de sfinţenie în deflagraţia nihilistă a celor două revoluţii. Aportul lor la criminalitatea mondială a fost, de aceea, uriaş.
Epistemologia celor două revoluţii a fost sintetizată în teza lui Gustav le Bon, care aşază în centrul revoluţiilor „mulţimea criminală“. Tocqueville consideră că revoluţia are un model religios, dar el nu face distincţie între mesianismul transcendent al religiei Dumnezeului adevărat şi mesianismul imanentist al idolatriei ideologiei revoluţionare, care predică eliberarea, dar nu prin Dumnezeu, ci prin proletariatul de fabrică sau de baricadă, nu în numele lui Dumnezeu, ci împotriva Sa. Revoluţia română din 1989 se distinge de acestea două prin caracterul ei dualist. În aceeaşi mişcare de mulţimi, care captaseră oraşul Bucureştiului şi toate celelalte oraşe, citim uşor două linii distincte şi opuse: o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu şi spre triumful lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, de la mediul familiei până la mediul şcolii, în numele poporului creştin, pentru triumful dreptăţii lui Dumnezeu milostiv cu poporul Său etc. şi o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţire fără muncă şi fără de merite, formulă atestată de uşurinţa că atâţia „revoluţionari“ autoproclamaţi s-au precipitat să primească pensii, pământuri, posturi, odată cu dreptul de a zbiera în numele revoluţiei, deşi majoritatea au ieşit din revoluţie fără ca măcar să-i fi atins pe ei ori pe vreun membru al familiei vreo schijă dintre cele care plouau atunci peste mulţimile insurecte.
Printr-una dintre liniile revoluţiei a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie din programa şcolară, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia mica sau marea lui afacere în serviciul său, dar şi al muncitorilor săi, dreptul istoricilor de a consemna adevărul netrunchiat al istoriei neamului lor, dreptul pelerinilor la sfintele moaşte, la Mormântul Sfânt, ori spre Grădina Maicii Domnului din Muntele Atos etc. Prin cealaltă a triumfat capitalismul de suprastructură a celor care se îmbogăţesc fără de nici o compensaţie de muncă, fără de vreun merit ori de vreun titlu de capital, constituindu-se peste noapte într-o superfetaţie, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale, cele acumulate violent spre a se constitui în marea avuţie naţională acumulată violent prin uriaşul val de exploatare bolşevică pe durata unei jumătăţi de veac.

O cultură de tip creştin şi o contracultură, resurecţionară

Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, prin lucrăturile obscure ale oligarhiilor eliberate şi ele de revoluţie, spre jaful protejat de legile pe care şi le-au întocmit în numele reformei. Totul s-a petrecut sub justificarea transformării capitaliste, a privatizării, a integrărilor în noile spaţii mari care aduc popoarelor aceeaşi condiţie de păpuşi ale istoriei celor mari şi puternici. Cele două revoluţii au indus, aşadar, două capitalisme, două clase politice, două formule de guvernare, două Românii, chiar două culturi - o cultură de tip organic, european, creştin, de propagare a valorilor creştine, a adevărului în chipul său divin, a unei dreptăţi şi omenii româneşti, a valorii caracterelor, a meritelor morale, a vocaţiei muncii corecte din care se pot naşte marile şi micile capitaluri etc. - şi o contracultură, resurecţionară în ultimii ani, care a cerut în chip agresiv scoaterea sfinţilor din şcoli, dreptul la pruncucidere din pântece, la prostituţie în numele aşa-zisului drept al femeii de a-şi folosi liberă trupul, a promovat agresarea credinţei creştine, blasfemia împotriva lui Hristos euharistic şi tainic, profanarea însemnelor şi veşmintelor bisericeşti, dreptul de a folosi minciuna în războiul contra Bisericii, aşa cum reiese din ultimul raport despre comunism, unde Biserica Ortodoxă este acuzată de colaboraţionism cu regimul comunist. Se atinge, iată, o culminaţie a războiului contra Hristosului euharistic şi tainic, fiindcă, în realitate, serviciul divin n-a fost întrerupt de Biserică niciodată, pe toată durata regimului antihristic, astfel că şi Botezul creştin, şi împărtăşirea euharistică, şi hirotonia, şi miruirea, şi maslul, şi cununia la altar, şi sfinţirea apei s-au săvârşit fără de întrerupere în toate bisericile României, încât nu poate fi raportat vreun caz măcar de absenteism bisericesc de la vreun botez, vreo înmormântare ori de la vreo cununie. Şi atunci unde s-a „întâlnit“ Biserica Ortodoxă cu sistemul antihristic al regimului comunist!? Este ca şi cum ai spune că victima colaborează cu călăul ei în chip manifest, grăbit etc., etc.

Minunea sfântului veşmânt

BATALIA PENTRU EMINESCU vs RAZBOIUL CONTRA LUI EMINESCU. Eminescologii Nae Georgescu si Theodor Codreanu, artistul Grigore Lese si sociologul Ilie Badescu la lansarea lucrarii OMAGIU LUI EMINESCU de Corneliu Botez. VIDEO

Pe 15 ianuarie, cu începere de la ora 13.00, la Casa Academiei Române din strada 13 Septembrie nr.13, cei mai importanţi eminescologi ai României au susţinut o conferinţă publică la 160 de ani de la naşterea Românului Absolut. Organizată de Institutul de Sociologie al Academiei Române împreună cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Universitatea Bucureşti şi Fundaţia Pentru România, la conferinţa "PENTRU EMINESCU" au participat prof dr Nae Georgescu, prof dr Theodor Codreanu, prof dr Ilie Bădescu, jurnalistul Corneliu Basarab Vlad şi invitatul special, artistul Grigore Leşe. 

Totodata, după 100 de ani de la tipărire, s-a relansat lucrarea "Omagiu lui Mihail Eminescu", de Corneliu Botez, republicata în facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru România Unită. La ceas aniversar, prezentăm mai jos postfata la aceasta editie a lui Victor Roncea, cea a profesorului Nae Georgescu, un articol al profesorului Theodor Codreanu despre Eminescu şi detractorii săi si luarile de cuvant, filmate, ale participantilor la conferinta.

Eminescu, chintesenta inteligentelor romanesti

La 120 de ani de la asasinarea „romanului absolut”, dupa cum l-a definit Petre Tutea, eminescologul Nae Georgescu a scos din arhiva sa cu minuni aceasta bijuterie aparuta in urma cu 100 de ani, la 20 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. „Omagiul” lui Corneliu Botez constituie, si azi, o contributie importanta la definirea ganditorului national Mihai Eminescu. Acum, la 160 de ani de la nasterea sa, constatam ca actualitatea poetului, jurnalistului si militantului pentru Romania Mare Mihai Eminescu, este cu atat mai stringenta cu cat dezideratele romanesti, sunt, in parte, aceleasi, ca si pe vremea cand gazetarul conservator actiona in cadrul "Societatii Carpatii".
Infiintata, simbolic, la 24 ianuarie 1882, "Societatea Carpatii", prin activitatea secreta dusa alaturi de membrii ei, avea sa-i grabeasca moartea civila jurnalistului si agentului inteligentelor romanesti Eminescu. Prima executie avea sa-i vina la 28 iunie 1883, dupa ce P.P. Carp ii ceruse lui Titu Maiorescu, de la Viena, sa-l "mai potoleasca" pe Eminescu. Chiar inainte de a se infiinta gruparea tinerilor intelectuali patrioti, Eminescu agita cancelariile imperiilor Rus si Austro-Ungar, care nu ezitasera sa-l puna sub urmarire informativa.
Eminescu deranja pentru ca cerea o unitate a destinelor tuturor romanilor. Inca din 1870, de exemplu, un comitet care il avea secretar pe Eminescu facea un Apel de serbare la Putna, la Stefan, de ziua Sfintei Maria Mare – „scut de intarire si zid de mantuire” - , pentru edificarea unui proiect national, al Unirii in cuget, simtiri si fiinta.
"In ziua de 15 august a.c. romanii in genere serbeaza ziua Santei Marie, vergina casta si totusi mama care din sanul ei a nascut pe reprezintantele libertatii, pe martirul omenimei lantuite: pe Crist", scria Eminescu in Apelul din care mai redam in continuare: "Fratilor, am proiectat a serba cu totii ziua acelei sante care-a conceput in sanul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegatiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alaturi cu omul: Libertatea!". "De sine insusi aceasta serbare religioasa e si nationala, caci locasul dumnezeiesc monestirea Putnei e fondata de erou si acolo zac oasele sale sante, apoi pentru ca o serbare a crestinului e prin escelinta o serbare romaneasca, caci trecutul nostru nu e decat infricosatul coif de arama al crestinatatii, al civilizatiunii. Hristos a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt aparatorul evangelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare. Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie sa devina si purtatoarea unei idei. Idea unitatii morale a natiunei noastre (...) astfel incat pe viitor lucrarile noastre toate sa aiba una si aceeasi tinta, astfel ca unificarea directiunei noastre spirituale sa urzeasca de pe-acuma unitatea destinelor noastre". I
n gand cu acest indemn, si cu versul lui Eminescu „Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?”, sa preluam asadar ideea ganditorului national, si sa constituim "un congres al inteligentelor din respect catra viitor", pentru consolidarea idealurilor nationale si promovoarea unei Romanii mari, de care sa tina seama si dusmanii si prietenii statului roman.
"In trecut ni s-a impus o soarta, in viitor sa ne-o facem noi".
Victor Roncea

"OMAGIU LUI MIHAIL EMINESCU" de Corneliu Botez, lucrare publicata in 1909, republicata azi. "O carte pentru o statuie" - Postfata de Nae Georgescu 
APUSUL MITULUI EMINESCU? AFLA AZI LA CONFERINTA "PENTRU EMINESCU". Codreanu: Eminescu, o viaţă de jertfă

Omagiu lui Mihail Eminescu Librarie Online - magazin online .

 

 














Filmari de: http://vlad-mihai.blogspot.com/

Modelul Ţărănesc

de Prof. dr. Ilie Bădescu
De ce o Universitate ţărănească? Am readus în actualitate ideea lui D. Gusti a universităţilor ţărăneşti pentru că modelul ţărănesc poate dirija un tip de educaţie şi poate contribui la ridicarea elitelor locale. D. Gusti a pariat pe acest model şi n-a făcut-o pentru termen scurt. N-ar fi fost Gusti atât de lipsit de realism analitic, cum îşi caracteriza el sistemul, încât să parieze pe un model care mai avea de trăit vreo două decenii. El a vorbit în numele ţăranului, cu filosofia ţărănească, adică a gândit, a conferenţiat, a acţionat cu înţelepciunea omului pământului, a celuia în care s-a încarnat pe deplin civilizaţia şi spiritualitatea sau nomosul pământului.
Noi, cei de azi, prea abstracţi şi prea nihilişti, nu mai vedem modelul ţărănesc, în genere, nu mai vedem modelele.
Ele compun cerul spiritual, cerul, acel loc fără loc, cum spunea Platon. Grecii aveau un termen pentru acest univers, nous. Acest nous este şansa şi obligaţia noastră sufletească, aşa cum aerul este şansa şi obligaţia vieţii. Acum când ţăranii caută produsele oraşului, hainele oraşului, muncile oraşului, instituţiile oraşului, pieţele oraşului, cârciumile oraşului cu tot cu băuturile acestuia, străine ori stricate, s-ar putea crede că modelul ţărănesc a murit. Aşa a crezut Mandras, un sociolog francez care a lansat tema sfârşitului ţărănimii. Aşa cred mai toţi intelectualii de azi şi sociologii cei mai mulţi. Desigur că ţăranul lui Gusti şi al lui Stahl, pentru care membrii echipelor gustiene dedicau suflet şi timp, cele două avuţii divine ale omului, acesta nu mai există, ori e foarte rar, aproape exemplar de muzeu.
Nici Ion al lui Rebreanu nu mai există, cel ce punea în cumpănă cerul şi pământul, cu cele două iubiri teribile, din măcinarea cărora a ieşit acest erou tragic ţărănesc. Nici ţăranul maestrului Săraru nu mai există ca atare, cu acea convingere teribilă a lui că dacă ai ochi, dacă ai ochi, cum spune un erou al romanelor D-sale, şi dacă cerul e aşa de transparent şi de clar ca la Slătioara,e de-ajuns să priveşti în sus ca să-l vezi pe Dumnezeu. Acest ţăran care-l iniţia pe marele scriitor Dinu Săraru în ştiinţa vederii lui Dumnezeu, cu o înălţime de gând care-o atinge pe aceea a Sf. Grigorie Palama, acesta nu pare să mai existe nici el. Nu mai este nici acel ţăran mai degrabă contemplativ decât activ, pe care-l memorăm din Moromeţii lui Preda, care-i pune piedică femeii sale taman când se întorcea de la Biserică, parcă temându-se să nu se smintească crezând că-i vreo sfântă, nici acela nu pare să mai existe. Nici ţăranul din referatul metafizic al lui Blaga nu mai există. Şi exemplele ar putea continua, fiindcă modelul ţărănesc a trăit în teorii celebre, a premodelat câmpuri stilistice în toate, în arhitectură, în arta decorativă, în artele minore, în arta culinară a bucătăriei ţărăneşti, în genere a bucătăriilor naţionale ale lumii etc. Fiindcă de mai bine de un secol, dar mai ales de o jumătate de secol, pentru noi românii, istoria a fost un continuu prohod ţărănesc. Parcă totul s-a identificat cu un şir nesfârşit de înmormântări. Mureau ţăranii.
Şi totuşi modelul ţărănesc există, are puteri secrete, va renaşte sau lumea se va sfârşi. Desigur dacă există, ne vom întreba unde anume.
Unde este modelul ţărănesc viu, unde sunt ţăranii? O întrebare similară cu a lui Haşdeu despre daci: Pierit-au dacii?, se întreba marele lingvist şi îndrăznea să răspundă: nu, n-au pierit. Ori cu întrebarea lui Heiddeger când din sala de curs a marelui filosof lipsea un student şi Heidegger întreba: Unde este genialul valah? Genialul valah era marele şi necunoscutul Alexandru Dragomir. Ori cu întrebare din subtext a unui studiu al lui Blaga dedicat fondului nostru nelatin. Unde sunt ţăranii putem întreba şi noi speriaţi de o aşa de copleşitoare absenţă. Ei sunt în realitate şi în idealitatea modelelor pe care le-au creat, a celui mai înalt model de viaţă dintre cele pe care mi-a fost îngăduit să le contemplu cu puterea minţii mele teoretice, modelul ţărănesc. Voi spune câteva cuvinte despre idealitatea modelului ţărănesc şi apoi mă voi întreba şi eu cu d-voastră, unde este exemplarul concret al acestui model – purtătorul lui viu. Sigur, putem începe cu o întrebare introductivă: ce sunt modelele?
Ce sunt modelele? Voi începe cu două exemple. Unul este al lui Diogene, cel ce se prezenta pe sine astfel: Sunt cetăţean al lumii. Unde era lumea lui Diogene, de vreme ce el, cel real, concret, locuia într-un butoi? El, cetăţeanul lumii, locuia într-un butoi. Teribilă metaforă concretă a lumii, căci lumea lui Diogene, aceea la care participau lumile concrete, era o comunitate ideală, era în idee, într-un loc fără de loc, altfel nici nu poate fi închipuită, atât este de diversă. Era greu pentru Diogene să găsească locul din care putea mărturisi: eu sunt cetăţean al lumii. A sta într-un butoi era un mod de aproximare a locuirii în lume. Aşa este modelul cosmopolit când nu este o simplă justificare pentru rătăcitori, pentru cei ce nu se aşează într-un loc mai mult decât este durata avantajului aceluia, după principiul cosmopolit şi el: ubi bene ibi patria.
Am putea spune, într-o primă aproximare, şi despre modelul ţărănesc, ca despre orice alt model, că este acolo unde sunt toate modelele: pe cerul ideilor pure, în locul fără de loc şi fără de vreme al modelelor, pe cerul platonian, de unde ne veghează, ne dirijează paşii, coboară cu cei vrednici şi îi părăseşte pe cei nevrednici. Oare nu acesta este şi modelul sfinţilor, iar acesta îl repetă pe cel divin, modelul lui Dumnezeu în lume: Iisus Hristos, cel întrupat. Lumirea şi dezlumirea modelului creştin este cea mai teribilă realitate a lumii de după Hristos. Aşa se întâmplă cu toate modelele, se lumesc şi se dezlumesc.
Singur Dumnezeu, odată înlumit nu se mai dezlumeşte, adică nu părăseşte lumea chiar atunci când noi devenim cei mai înverşunaţi duşmani ai lumii şi ai lui Dumnezeu. Modelul creştin însă se poate dezlumi şi el într-o măsură oarecare, cam cât este mărturisit în apocalipsă. Noi putem croi o lume a noastră fără de Dumnezeu, ceea ce nu înseamnă un Dumnezeu dezlumit, ci o biată lume fără de Dumnezeu, îngăduită şi aceea de Dumnezeu. Modelul ţărănesc, ca toate modelele a fost chiar lumea modelului, adică o lume croită după chipul şi la măsura lui. Aşa se face că noi parcurgem azi, traversăm o epocă de masivă dezlumire a modelului ţărănesc. Însă nu un deces al acestui model, ci o dezlumirea a lui pentru o perioadă indefinită.
Exista un ritual al înmormântării în Gorj, despre care vorbesc Brăiloiu şi Stahl: deplina lumire a celui care a murit înainte de a fi trăit pe deplin, a murit tânăr. Ritualul împlineşte ceea ce n-a apucat să împlinească viaţa: lumirea celui trecut la cele veşnice, adică i se face rânduiala căsătoriei rituale, mort fiind. Există deci modele vii şi într-un fel ele rămân vii chiar atunci când lumea modelului pare trecută, moartă, adică modelul este dezlumit, însă nu mort.
Modelul ţărănesc trăieşte în bucătăria naţională, dacă elitele vor. Elitele înstrăinate sunt cioclii modelului ţărănesc, ai modelelor în genere. Modelul ţărănesc trăieşte în cântecul popular adevărat. Nu în manele, ci în folclorul adevărat.
Cel ce ascultă Maria Tănase înlumeşte cântecul popular, fiindcă viaţă i-a dat creatorul şi interpretul de geniu. Noi îl lumim ori il dezlumim. Modelul ţărănesc trăieşte în teorii celebre, în şcoli inspirate de el, cum este Şcoala Gusti, ea însăşi, care propune un model de a citi societatea după norma eternelor complementare, atât de frumos înţelese de Ion Ionică, după modelul şi după gândul ţărănesc de lume şi de trăire.
Modelul ţărănesc trăieşte în artizanatul sătesc, în artele de extracţie ţărănească, cum este cioplitura. Spunea Petre Pandrea despre cioplitorii de cruci că întâi posteau două săptămâni şi abia apoi începeau lucrul. Nu ca pictorii moderni care pictează în aburii biftecului şi ai vinului. Modelul ţărănesc există în modelul statului ţărănesc pe care l-a croit în marşul său Tudor cu pandurii. Există şi renaşte într-o asociaţie ca Plaiul Horezu, ca model al plaiului inspirând o concepţie asociativă rurală.
Modelul ţărănesc trăieşte în gestul acelei bătrâne pe care am zărit-o la un schit din Bucovina şi care pusese lumânarea în iarbă şi o proteja cu palma făcută felinar ca vântul să n-o stingă.
Era atâta delicateţe şi atâta grijă delicată în gestul acela, încât m-a cutremurat. Modelul ţărănesc este în arhitectura ţărănească despre care C. Joja spunea că a inspirat templul grecesc. Modelul ţărănesc este în tot ceea ce numim Nomosul pământului şi în civilizaţiile inspirate deacesta, cum spune C. Schmit.

Cronica civilizaţiei rurale

Revista CLIPA

An I, Nr I, Decembrie 2008