de Prof. dr. Ilie BădescuDe ce o Universitate ţărănească? Am readus în actualitate ideea lui D. Gusti a universităţilor ţărăneşti pentru că modelul ţărănesc poate dirija un tip de educaţie şi poate contribui la ridicarea elitelor locale. D. Gusti a pariat pe acest model şi n-a făcut-o pentru termen scurt. N-ar fi fost Gusti atât de lipsit de realism analitic, cum îşi caracteriza el sistemul, încât să parieze pe un model care mai avea de trăit vreo două decenii. El a vorbit în numele ţăranului, cu filosofia ţărănească, adică a gândit, a conferenţiat, a acţionat cu înţelepciunea omului pământului, a celuia în care s-a încarnat pe deplin civilizaţia şi spiritualitatea sau nomosul pământului.
Noi, cei de azi, prea abstracţi şi prea nihilişti, nu mai vedem modelul ţărănesc, în genere, nu mai vedem modelele.
Ele compun cerul spiritual, cerul, acel loc fără loc, cum spunea Platon. Grecii aveau un termen pentru acest univers, nous. Acest nous este şansa şi obligaţia noastră sufletească, aşa cum aerul este şansa şi obligaţia vieţii. Acum când ţăranii caută produsele oraşului, hainele oraşului, muncile oraşului, instituţiile oraşului, pieţele oraşului, cârciumile oraşului cu tot cu băuturile acestuia, străine ori stricate, s-ar putea crede că modelul ţărănesc a murit. Aşa a crezut Mandras, un sociolog francez care a lansat tema sfârşitului ţărănimii. Aşa cred mai toţi intelectualii de azi şi sociologii cei mai mulţi. Desigur că ţăranul lui Gusti şi al lui Stahl, pentru care membrii echipelor gustiene dedicau suflet şi timp, cele două avuţii divine ale omului, acesta nu mai există, ori e foarte rar, aproape exemplar de muzeu.
Nici Ion al lui Rebreanu nu mai există, cel ce punea în cumpănă cerul şi pământul, cu cele două iubiri teribile, din măcinarea cărora a ieşit acest erou tragic ţărănesc. Nici ţăranul maestrului Săraru nu mai există ca atare, cu acea convingere teribilă a lui că dacă ai ochi, dacă ai ochi, cum spune un erou al romanelor D-sale, şi dacă cerul e aşa de transparent şi de clar ca la Slătioara,e de-ajuns să priveşti în sus ca să-l vezi pe Dumnezeu. Acest ţăran care-l iniţia pe marele scriitor Dinu Săraru în ştiinţa vederii lui Dumnezeu, cu o înălţime de gând care-o atinge pe aceea a Sf. Grigorie Palama, acesta nu pare să mai existe nici el. Nu mai este nici acel ţăran mai degrabă contemplativ decât activ, pe care-l memorăm din Moromeţii lui Preda, care-i pune piedică femeii sale taman când se întorcea de la Biserică, parcă temându-se să nu se smintească crezând că-i vreo sfântă, nici acela nu pare să mai existe. Nici ţăranul din referatul metafizic al lui Blaga nu mai există. Şi exemplele ar putea continua, fiindcă modelul ţărănesc a trăit în teorii celebre, a premodelat câmpuri stilistice în toate, în arhitectură, în arta decorativă, în artele minore, în arta culinară a bucătăriei ţărăneşti, în genere a bucătăriilor naţionale ale lumii etc. Fiindcă de mai bine de un secol, dar mai ales de o jumătate de secol, pentru noi românii, istoria a fost un continuu prohod ţărănesc. Parcă totul s-a identificat cu un şir nesfârşit de înmormântări. Mureau ţăranii.
Şi totuşi modelul ţărănesc există, are puteri secrete, va renaşte sau lumea se va sfârşi. Desigur dacă există, ne vom întreba unde anume.
Unde este modelul ţărănesc viu, unde sunt ţăranii? O întrebare similară cu a lui Haşdeu despre daci: Pierit-au dacii?, se întreba marele lingvist şi îndrăznea să răspundă: nu, n-au pierit. Ori cu întrebarea lui Heiddeger când din sala de curs a marelui filosof lipsea un student şi Heidegger întreba: Unde este genialul valah? Genialul valah era marele şi necunoscutul Alexandru Dragomir. Ori cu întrebare din subtext a unui studiu al lui Blaga dedicat fondului nostru nelatin. Unde sunt ţăranii putem întreba şi noi speriaţi de o aşa de copleşitoare absenţă. Ei sunt în realitate şi în idealitatea modelelor pe care le-au creat, a celui mai înalt model de viaţă dintre cele pe care mi-a fost îngăduit să le contemplu cu puterea minţii mele teoretice, modelul ţărănesc. Voi spune câteva cuvinte despre idealitatea modelului ţărănesc şi apoi mă voi întreba şi eu cu d-voastră, unde este exemplarul concret al acestui model – purtătorul lui viu. Sigur, putem începe cu o întrebare introductivă: ce sunt modelele?
Ce sunt modelele? Voi începe cu două exemple. Unul este al lui Diogene, cel ce se prezenta pe sine astfel: Sunt cetăţean al lumii. Unde era lumea lui Diogene, de vreme ce el, cel real, concret, locuia într-un butoi? El, cetăţeanul lumii, locuia într-un butoi. Teribilă metaforă concretă a lumii, căci lumea lui Diogene, aceea la care participau lumile concrete, era o comunitate ideală, era în idee, într-un loc fără de loc, altfel nici nu poate fi închipuită, atât este de diversă. Era greu pentru Diogene să găsească locul din care putea mărturisi: eu sunt cetăţean al lumii. A sta într-un butoi era un mod de aproximare a locuirii în lume. Aşa este modelul cosmopolit când nu este o simplă justificare pentru rătăcitori, pentru cei ce nu se aşează într-un loc mai mult decât este durata avantajului aceluia, după principiul cosmopolit şi el: ubi bene ibi patria.
Am putea spune, într-o primă aproximare, şi despre modelul ţărănesc, ca despre orice alt model, că este acolo unde sunt toate modelele: pe cerul ideilor pure, în locul fără de loc şi fără de vreme al modelelor, pe cerul platonian, de unde ne veghează, ne dirijează paşii, coboară cu cei vrednici şi îi părăseşte pe cei nevrednici. Oare nu acesta este şi modelul sfinţilor, iar acesta îl repetă pe cel divin, modelul lui Dumnezeu în lume: Iisus Hristos, cel întrupat. Lumirea şi dezlumirea modelului creştin este cea mai teribilă realitate a lumii de după Hristos. Aşa se întâmplă cu toate modelele, se lumesc şi se dezlumesc.
Singur Dumnezeu, odată înlumit nu se mai dezlumeşte, adică nu părăseşte lumea chiar atunci când noi devenim cei mai înverşunaţi duşmani ai lumii şi ai lui Dumnezeu. Modelul creştin însă se poate dezlumi şi el într-o măsură oarecare, cam cât este mărturisit în apocalipsă. Noi putem croi o lume a noastră fără de Dumnezeu, ceea ce nu înseamnă un Dumnezeu dezlumit, ci o biată lume fără de Dumnezeu, îngăduită şi aceea de Dumnezeu. Modelul ţărănesc, ca toate modelele a fost chiar lumea modelului, adică o lume croită după chipul şi la măsura lui. Aşa se face că noi parcurgem azi, traversăm o epocă de masivă dezlumire a modelului ţărănesc. Însă nu un deces al acestui model, ci o dezlumirea a lui pentru o perioadă indefinită.
Exista un ritual al înmormântării în Gorj, despre care vorbesc Brăiloiu şi Stahl: deplina lumire a celui care a murit înainte de a fi trăit pe deplin, a murit tânăr. Ritualul împlineşte ceea ce n-a apucat să împlinească viaţa: lumirea celui trecut la cele veşnice, adică i se face rânduiala căsătoriei rituale, mort fiind. Există deci modele vii şi într-un fel ele rămân vii chiar atunci când lumea modelului pare trecută, moartă, adică modelul este dezlumit, însă nu mort.
Modelul ţărănesc trăieşte în bucătăria naţională, dacă elitele vor. Elitele înstrăinate sunt cioclii modelului ţărănesc, ai modelelor în genere. Modelul ţărănesc trăieşte în cântecul popular adevărat. Nu în manele, ci în folclorul adevărat.
Cel ce ascultă Maria Tănase înlumeşte cântecul popular, fiindcă viaţă i-a dat creatorul şi interpretul de geniu. Noi îl lumim ori il dezlumim. Modelul ţărănesc trăieşte în teorii celebre, în şcoli inspirate de el, cum este Şcoala Gusti, ea însăşi, care propune un model de a citi societatea după norma eternelor complementare, atât de frumos înţelese de Ion Ionică, după modelul şi după gândul ţărănesc de lume şi de trăire.
Modelul ţărănesc trăieşte în artizanatul sătesc, în artele de extracţie ţărănească, cum este cioplitura. Spunea Petre Pandrea despre cioplitorii de cruci că întâi posteau două săptămâni şi abia apoi începeau lucrul. Nu ca pictorii moderni care pictează în aburii biftecului şi ai vinului. Modelul ţărănesc există în modelul statului ţărănesc pe care l-a croit în marşul său Tudor cu pandurii. Există şi renaşte într-o asociaţie ca Plaiul Horezu, ca model al plaiului inspirând o concepţie asociativă rurală.
Modelul ţărănesc trăieşte în gestul acelei bătrâne pe care am zărit-o la un schit din Bucovina şi care pusese lumânarea în iarbă şi o proteja cu palma făcută felinar ca vântul să n-o stingă.
Era atâta delicateţe şi atâta grijă delicată în gestul acela, încât m-a cutremurat. Modelul ţărănesc este în arhitectura ţărănească despre care C. Joja spunea că a inspirat templul grecesc. Modelul ţărănesc este în tot ceea ce numim Nomosul pământului şi în civilizaţiile inspirate deacesta, cum spune C. Schmit.
Revista CLIPA
An I, Nr I, Decembrie 2008
Posts
