Cazul Patapievici-ICR. Liviu Cangeopol: COMANDAMENTUL POMENII

Viata de artist nu e lesne de trait. De cand se stie, intelectualul roman, in special scriitorul, a fost inhamat la teleguta Puterii, fie direct, precum cronicarii moldoveni, fie prin intermediul institutiei de cult religios, al vreunei publicatii, asociatii, cenaclu, uniuni, edituri, fundatii cultural-stiintifice ori al unui partid politic. Inainte ca hoardele comuniste sa descalece de pe tancurile sovietice, scriitorii patriei erau stimulati sa-si vada de-alelor, adica sa scrie, cu ajutoare primite in functii bine remunerate ori premii in obiecte si laude.

Dupa descindere, partidul unic a aflat de la consilierii sovietici cat de importanta e forta cuvantului (ce a fost revolutia bolsevica altceva decat o seama de orori teroriste investmantate in fraze sforaitoare?). Pentru a rezolva posibila amenintare, conducerea superioara de partid si de stat a aplicat doua tactici majore: suprimarea fizica a intelectualului ori inregimentarea sa fie in oastea propagandei de partid, fie in cea a colaboratorilor Securitatii (de regula, complementare). Dupa ce elita intelectuala a patriei a fost decimata (prin emigrare, Canal ori compromis), strategii alfabetizati ai partidului au decis ca o bucata de zahar fluturata din cand in cand pe sub nasul intelectualului roman nu ar aduce niciun prejudiciu.

Cei care cantau partidul erau coplesiti cu onoruri, vile confiscate de pe la boierii alungati, sejururi gratuite in statiunile montane ori de pe insoritul Litoral, butelie plina la scara, limuzina cu sofer si acces la fonduri aproape nelimitate prin uniunile de creatie. Oleaca lichea sa fi fost, trai neneaca pe banii multimii pe care erai pus s-o prostesti! Chiar si pentru cei deficitari la texte festiviste, dar iute susurand in tonul discret al notelor informative, se gasea cate un ciolan de ros. Un semi-poet iesean si-a explicat candva visul de marire literara: sa ajunga membru al Uniunii Scriitorilor, ca sa poata merge pe la diferite cenacluri satesti, sa bea si sa manance pe rupte (visul i s-a implinit, azi e alcoolic).

In cadrul programului “democratia de partid”, fusesera organizate doua tabere: a scriitorilor pupatori de mana comunista (condusi de Eugen Barbu) si a celor “demni”, recunoscuti prin aceea ca erau laudati de la microfonul Europei libere ca manifestand curaj si eleganta (reprezentati de Nicolae Manolescu si Augustin Buzura). De primii se stia de pe atunci cat sunt de ticalosi (calitate ce nu a fost dezmintita in conditii democrate); despre cei din tabara “demnilor” s-a aflat ce hram purtau abia dupa evenimente (cand dosar dupa dosar au cazut din inalturi la picioarele multimii uluite: Alexandru Paleologu, Stefan Augustin Doinas, Mircea Iorgulescu, Darie Novaceanu, Augustin Buzura, Eugen Uricaru etc. etc.). Despre minusculul grup format din creatori fara dare de limba de lemn la fundul partidului iubit nu are rost sa mai vorbim: ei sunt in continuare injurati de membrii ambelor brigazi, chiar daca vremurile s-au schimbat (termen de referinta: Paul Goma).

Securitatea a vazut ca nu-i rea colaborarea cu scriitorii sarguinciosi intru cretinizarea maselor de la fata locului, asa ca si-a frecat palmele si a infiintat Asociatia Romania, care sa se ocupe de emotiile patriotice ale romanului de pretutindeni, cat si de foamea sa pentru buna literatura de propaganda nostalgista. Numai cei mai curatii dintre cei mai recuperati scriitori aveau dreptul sa colaboreze la publicatia Tribuna Romaniei, unde, probabil, si femeia de serviciu avea grad de capitan (bunul de tipar era dat de generalul Pacepa, adjunct al DIE, serviciul de spionaj si diversiuni externe al patriei ceause).

Deci asa, pana la urma, carevasazica: Carmaciul s-o rostogolit cu elicopterul, sistemul a fost dislocat cu kaghebeul, artistii odiosi si-au avut momentele lor de panica si de scuipat, din cativa pumni, tara s-a trezit la o noua realitate. Cum minunile nu au viata lunga, patria a adormit repede la loc. Dar democratia de partid a fost extinsa, la fel si cea a breslelor subordonate in peisaj. Din cenusa vechii institutii de imbrobodit exilul, Ion Iliescu a ctitorit mandra Fundatie Culturala Romana, pusa sub presedintia lui Augustin Buzura (care purta in ranita de mic bastonul de colaborator). }n 2003, institutia este rebotezata cu numele a ceea ce azi nu ne mai oprim sa admiram cate scandaluri produce in presa de specialitate: Institutul Cultural Roman. Dupa ce Traian Basescu a venit la putere, numitul Buzura a fost schimbat cu numitul Patapievici (care nu va face azi tinta niciunui atac vicios, politic ori doar “manipulatoriu si fals”).

Ce e rau in toate acestea? }ntr-o tara in care cotidianul Adevarul a numarat peste 50 de limuzine Rolls-Royce nou-noute si 150 de Bentley, in care averea demnitarului creste precum nasul lui Pinocchio la detectorul de minciuni, iar Adrian Nastase da cu tifla legilor bunului simt cu ajutorul forului legislativ in vazul lumii, de ce n-ar avea si intelectualul sarac dreptul la ciubuc? Iar cei mai instariti, la calatorii in strainatate, contracte de editare finantate de la Bucuresti, marketing pe banii… ei na… celor pusi sa-i distribuie in numele… cum ii spune… Cand criteriul artistic este atat de vag, inlocuirea lui cu legatura de haita este salutara si de inteles pana la un punct nevralgic. Ce constituie un rau cu adevarat primejdios este ca intelectualii stipendiati de ICR se comporta ca niste mercenari ai foamei si ies cu ghioaga la drumul mare in sprijinul canoanelor pe care le detesta.

Sa fi fost menirea ICR de a santaja si de a tine in subordine prezidentiala ceata artistilor flamanzi cu potential guraliv? Dupa ce Traian Basescu a redat demnitatea presei, injurand-o mai cu elan pitoresc decat predecesorii, acum se lucreaza cu folos la retrocedarea in natura turistica a demnitatii intelectuale a patriei, pe ochi frumosi.

Cine s-a luat de gafele (ca sa nu le spunem: crimele, ororile, ciocoismele) conducerii ICR s-a luat de toti beneficiarii institutiei de azi si de cei ce maine vor rade la Soare (capitanul). Cine s-a luat de ei s-a luat de, in ordine: patrie, arta, inteligenta, bun-gust, stabiliment, servicii secrete, istorie, civilizatie. Criticii lor: nazisti care acum se ineaca de la o mica svastica, perversi care se impiedica de-un falut, atei care deplang batjocorirea religiei, nationalisti care au fugit din patria natala si ziaristi care l-au asasinat pe Ioan Petru Culianu (lui ce i-ar mai fi placut de excursia carturarilor SIE in Germania, cat si nivelul artistic al stupizeniilor expuse pe Hudson!). Nota pentru un aparator: Cand oamenii Securitatii (sa nu uiti, maestre Perjovschi!) l-au asasinat pe I.P. Culianu, publicatiei New York Magazin ii mai trebuiau cinci ani pana sa se infiinteze.

Uneori conteaza cauza, alteori, mijloacele. Cateodata, niciuna. Atat de bine au fost transpuse idealurile intelectualilor ceausini in clonele lor democrate, incat nu mai intelegi ce vor, decat goana dupa bucatica lor de mamaliga bugetara. Printre avocatii de sezon ai ICR am depistat indivizi care si-ar vinde si mama pentru o excursie in Filipine ori o bursa in Spania si care ii dispretuiesc atat pe artistii grafitieni expusi, cat si pe securistii savanti. Nu e normal ca acum sa sara ca un caine credincios in apararea lor, de dragul profitului de maine? Nu ar trebui sa fie, cu niciun chip, dar uite ca se intampla.

E o crima sa-ti tradezi prietenii, sa-ti torni colegii, sa devii o lichea pentru un pumn de bilete de tren. Dar e o cumplita greseala strategica sa-ti abandonezi crezul artistic de dragul unei institutii care maine s-ar putea sa cada in mainile unui creator aflat in slujba unui partid rival, caruia sa-i placa primitiva pictura flamanda si somnolentul Brahms, nu doar smecheria iute si prestigiul academic cu gust ranced de dosar secret.

New York Magazin

24 August 2008