"MARTURII" din Aldine
Unde a gresit Patapievici
de Marius Vasileanu
Joi, 28 August 2008
Cele doua scandaluri legate de Institutul Cultural Roman arata cateva din locurile unde conducerea acestuia, in frunte cu H-R Patapievici, greseste profund.
Patapievici & echipa au gresit fundamental in clipa in care, ajunsi la ICR, au scos institutia din stilul clientelar-pesedist in care functiona. Programele ICR sunt stabilite astazi de echipe de profesionisti care apartin tuturor orientarilor artistice si ideologice, inclusiv unii ostili lui Patapievici. Acesta a gresit ca nu si-a adus oamenii sai, in clasicul stil romanesc, pentru a-i trimite la halit mititei prin capitalele lumii. Patapievici a ridicat ICR-ul la un nivel occidental nicicand visat de politrucii ce-l judeca azi – ceea ce este impardonabil. A deschis institutia spre cele patru zari, infiintand numeroase sucursale. Proiectele destinate comunitatilor romanesti de pretutindeni, programul de traduceri din autori romani in limbi de circulatie internationala, programul de finantare pentru proiecte culturale destinate mediului international, programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani, bursele acordate
de ICR, cursurile de limba romana pentru straini – toate acestea si inca multe altele nu au greutate pentru nationalistii lu’ peste care n-au auzit in viata lor de curentele postmoderne in arta. Nu conteaza ca ICR-ul il promoveaza cum nu s-a facut vreodata pe un Grigore Lese, ci conteaza ca niste tineri fani ai curentului street art au descins la New York cu un magarus roz a carui svastica desenata ironic pe fund a scandalizat nu evreii, ci niste ignoranti. Patapievici nu se omoara dupa street art, a declarat, dar nu putea sa cenzureze niste tineri care au avut deja cateva semnale de receptare exceptionale. A gafat, trebuia sa le dea peste bot! Ba, sa mai fie atent si daca ii scapa cuiva vreun simbol sexual, acolo, nu cumva sa se ofileasca gingasele simtiri ale vacaroilor dedulciti la perversiunile vadimilor & iliestilor de pe Dambovita!
In lipsa unei legi a lustratiei, Patapievici a mai gresit optand pentru delegarea la actiunile ICR din strainatate pe baze strict profesionale. Trebuia, nene, sa-i trimita pe moralistul Adrian Paunescu ori pe protocronistul Mihai Ungheanu!
…In realitate atacul clonelor national-comuniste la adresa ICR are scopuri precise: scoaterea din joc a lui Patapievici – unul dintre cei mai eficienti manageri culturali pe care i-a avut Romania dupa ’89 – lovindu-se astfel in presedintele Basescu (si, implicit, separarea acestuia de intelectuali in cazul in care l-ar indeparta pe Patapievici de la ICR). Curios, nimeni n-a observat ca intreg scandalul s-a petrecut imediat dupa ce H.-R. Patapievici a fost ales vicepresedinte al retelei institutelor culturale europene (EUNIC), urmand ca in anul 2010 sa fie presedinte.
In fine, Horia Patapievici este unul dintre intelectualii cei mai vigilenti la atacul clonelor comuniste – ceea ce nu i se va ierta.
Pe larg
„Canalie de facto”- H.R. Patapievici
de Cornel Nistorescu
Filosoful îmbîrligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei re-examinări necruţătoare ce tinde a deveni nimicitoare. Cînd Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H.R. Patapievici erau prea sofisticate şi de aceea mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Cînd acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu-Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă şi la caracter!
Ani întregi, lumea a luat de bune spusele lui H.R. Patapievici fără a le cîntări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă, fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfîrşitul uneia dintre ele. Eu unul nu m-am dat în vînt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar cînd am dat peste cîteva rînduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului.
Spre Patapievici am întors capul mai atent abia cînd el a coborît de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei „canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul parlamentului atunci cînd Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era totuşi un beneficiar al acestuia.
Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cîndva despre român: „Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sînt decît „canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia.
Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pîrlitul de asistent universitar din anii ’90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, a ajuns şi director la Institutul Cultural Român, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice.
„Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Roman, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu - Liiceanu!
Ce vrea Patapievici? Se plînge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili să-i citească patru-cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! „Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale, ca un scuipat pe obrajii României, îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează.
Parafrazîndu-l pe H.R. Patapievici ( „mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”) aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit ca un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, să bată cîmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, să conducă operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el să-i dea lecţii şi note de bună purtare!
P.S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vînt după filosoful scribaci şi îmbîrligat să se supună mai întîi unei lecturi a „Omului recent” şi a volumelor „Zbor în bătaia săgeţii” şi „Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfîrşit, rămîn cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru!
Foaia Transilvana
http://www.ftr.ro/
OCHII PĂRINTELUI JUSTIN. Privirea Duhovnicului României în fotografiile
Cristinei Nichituș Roncea. 101 ani de la nașterea Mărturisitorului de la
Petru Vodă
-
A privi în ochi Sufletul iradiază din trup, din chip, se face auzit prin
grai, dar mai ales se revarsă din privire. Cugetele noastre, faptele
noastre ne zu...
4 years ago
No comments:
Post a Comment