Am fost îndemnat recent de prietenul Răzvan Bucuroiu să scriu câteva rânduri despre un gând care să‑mi fi dat ghes mai degrabă în aceste zile pline. “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!…” După câteva minute de meditaţie, mi‑a venit ideea solidarităţii şi a prieteniei forjate în (şi de) polemicile care au zguduit pacea ultimei luni.
Unii dintre combatanţi îmi erau cunoscuţi doar din scris, pe alţii îi cunosc personal. Am simţit gustul baricadei de la Universitate, mai exact al demonstraţiei din Piaţa Universităţii, de la începutul lui 1990. Condiţiile au fost similare: o minoritate privită cu dispreţ şi cu înverşunare de marea majoritate, tulburată de “gălăgia” unor protestatari în spatele cărora propaganda neo‑comunistă punea cele mai abjecte malversaţiuni: trafic de stupefiante şi alcool – de fapt, sandvişuri cu ceai primite de la oamenii ce solidarizau cu noi în drum spre serviciu; în corturi, curvăsărie – de fapt, acolo se adăpostea un nucleu mai dur al contestatarilor, unii dintre ei intraţi în greva foamei; valută, agenturi străine, interese destabilizatoare ş.a.m.d. Acelaşi tip de coeziune umană cu cel de lângă mine m‑a încercat şi în ultima vreme.
Acum, aceeaşi pornire de a‑i prezenta într‑o lumină chioară, cu o sentenţiozitate abia mascată uneori, alteori cu duritate, pe aceia care au pus „monopolul pe Iisus”, aceşti “fundamentalişti de serviciu” care se opun “civilizaţiei”, “europenismului”, “modernizării”... Cel mai trist este că pe lângă ignarii cocoşei clonaţi, vestitorii de planton ai nopţii seculare, sunt şi oameni pe care‑i preţuiam. Iar ce mă doare cel mai tare este lipsa deontologiei teologice a argumentelor acestora din urmă, de parcă se adresau unui alt popor decât cei cu care se împărtăşesc în crugul celest al Duminicii...
Ce s‑a întâmplat, fraţilor? Hristos a folosit cumva două măsuri atunci când Şi‑a spus Cuvântul: una pentru ”iniţiaţi” şi alta pentru „mase”? Este nevoie de o mediere expertă, alta decât a Sfintei Tradiţii? Există oare două ortodoxii: una căpcăună, a „gloatei fundamentaliste,” şi alta a aristocraţiei spiritului, înclinată spre aggiornarea Tradiţiei după spiritul vremurilor? Repet, aici nu vorbesc despre liber‑pansişti, de la care nu putem avea pretenţii de convingeri ortodoxe (de la ei nu ai nici o pretenţie, în general), ci de la tovarăşii de drum de până acum, care văd că încearcă să găsească o a treia cale, între (post)modernitate şi Tradiţia ortodoxă integrală. Cred ei oare cu adevărat că pot pune apă de colonie în agheasmă şi răşină sintetică loc de ulei în candele?Iarăşi nu înţeleg de unde transpare concluzia că suntem duşmanii „paşnicilor greco‑catolici”, „ca să nu mai pomenesc infernul rezervat [de noi] romano‑catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor...” De când, dacă îţi aperi identitatea creştin‑ortodoxă, eşti a priori şi ab initio duşmanul celorlalte culte? Nu pot să înţeleg...
Nu am văzut din partea celor pe care i‑am creditat cândva decât opinii personale dictate de sensibilităţi/umori de moment, argumente sentimentale, politice, simbolice, sau pur şi simplu razante faţă de subiect, dacă nu chiar idei extrase din arsenalul (greco)catolic binecunoscut (ortodoxie rusă – y compris sovietică, securistă, troglodită, înţepenită, cu o tradiţie castratoare etc.). Acest tip de discurs, chiar dacă exaltă sensibilitatea unor oameni cinstiţi sufleteşte prin idealurile prezentate (dar unitatea creştină este un gând la care vibrează mai nou şi (a)gnosticii), nu poate avea, în lipsă de argumente şi acoperire teologică (chiar şi la cei pe care‑i creditai în domeniu), decât consecinţe năucitoare şi confuzionante.
Cum este posibil? Ce ne împiedică să fim împreună? De ce să ne radicalizăm într‑atât încât orice punţi să fie rupte cu primul prilej în care era atâta nevoie să fim alături? Iertat să‑mi fie patetismul, dar chiar nu îmi găsesc tonul adecvat. Nu îmi doresc depărtarea de oamenii pe care i‑am stimat şi pentru care aveam simpatie în sensul etimologic al termenului. Sigur că până la urmă sunt dator să‑L ascult pe Hristos, care profeţeşte şi îndeamnă: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n‑am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa… Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Dar o fac cu durere în suflet...
Îi sunt, într‑un fel, până la urmă, recunoscător Mitropolitului Corneanu: a reuşit, fără să vrea, să decanteze, prin gestul lui fără precedent, nămolul de apă, pentru că ne obişnuisem deja cu gustul sălciu şi stătut al unei credinţe acomodante. Măcar acum ştiu care îmi sunt fârtaţii. Şi mai ştiu că, de acum înainte, orice ambiguităţi planează asupra mesajului creştin‑ortodox devin nisip în gura celui care vorbeşte. Nu se mai poate altfel.
Iulian Capsali
Iulian Capsali
Posts
No comments:
Post a Comment