Datoria de a mărturisi adevărul

– Nae Ionescu în actualitate –

Nu mai înţeleg nimic. În aceeaşi vreme în care Sinodul se aduna pentru a redacta comunicatul prin care eu eram ameninţat cu excomunicarea, un mem­bru al aceluiaşi Sfânt Sinod îmi trimitea una din lucrările sale, cu „dedicaţia”: „D-lui Profesor Nae Ionescu, curagiosul soldat al Ortodoxiei”. Eu nu sunt, evi­dent, răspunzător de ceea ce crede Prea Sfinţitul despre mine. Imi închipui însă că această manifestaţie de apreciere - şi, vă rog să mă credeţi, mai sunt şi altele, de la alţii - ar fi putut să aibă un ecou şi în şedinţa Sinodului, în care s-a arun­cat împotriva mea ameninţarea anatemii.

Eu nu păstrez „documente”, dar tare mă tem că tot aş mai găsi, rătăcită prin hârtiile mele, una din multele telegrame de mulţumire şi felicitări cu cari m-au cinstit mai mult decât unul din înalţii prelaţi.

Şi atunci, mă întreb: ce rost au toate aceste întâmplări? Ce legătură este între mărturisirile de prietenie şi pasivitatea absolută faţă de ameninţarea Sfântului Sinod? Evident, nici una. Dar tocmai de aceea lucrul e semnificativ.

Semnificativ, nu, Doamne fereşte, din cauza persoanei mele. Veţi binevoi a concede că nu e nici un fel de falsă modestie dacă socotesc persoana mea ca irelevantă în tot ceea ce se întâmplă. (Pe această cale nu pot urma doară pe vlă­dica Neculai de la Sibiu!) Dar întâmplarea e semnificativă pentru că ea repetă o atitudine puţin simpatică a sinodalilor: lipsa de curaj.

În definitiv, sunt şi oameni de ispravă, creştini dreptcredincioşi, în Soborul Bisericii româneşti. Numai că nu au curajul să se manifeste cum trebuie. Ei îşi spun părerea, se îndurerează sincer de rătăcirea celorlalţi - şi tac. Cel mult dacă se dau deoparte ca să nu mai fie părtaşi la o călcare a legii.

Numai atât? E puţin. Datoria unui creştin e să mărturisească adevărul. Cu orice primejdie. „Martir" se derivă, de altfel, tot din „martor". Curajul acesta al mărturiei adevărului, chiar cu preţul martirajului, lipseşte cu desăvârşire ierar­hilor noştri celor buni. Ei uită că Apocalipsa spune: „Şi îi voi scuipa pre ei din gura mea, fiindcă au fost căldicei”.

Şi mai uită un lucru: că bunătatea lor este, în orice caz, un ghimpe în ochiul celor răi; şi că, până la sfârşit, dacă nu se apără şi dacă nu apără Biserica, tot la mănăstire - coborâţi din scaun - vor sfârşi.

Dar, atunci, de ce să nu rişte a cădea din scaun mărturisind adevărul? Şi-ar mântui cel puţin sufletul; pe când aşa...

Evident însă, nu poţi impune nimănui să fie erou.

Multumesc prietenilor care mi-au trimis acest text!