COMISIA COJOCARU sau câteva cuvinte despre necesitatea condamnării totalitarismului comunist
La 14
ianuarie, printr-un decret prezidenţial, a fost constituită Comisia
pentru cercetarea crimelor regimului totalitar comunist din Moldova. În
fruntea comisiei, din care fac parte 30 de persoane, a fost desemnat
reputatul istoric Gheorghe Cojocaru. (foto stanga). Mandatul comisiei va expira la 1
iunie anul curent, când aceasta va prezenta un Raport-studiu de
cercetare şi apreciere a regimului totalitar comunist din Republica
Moldova. Este corect ca nou-creata comisie să rămână în conştiinţa
publică drept Comisia Cojocaru (foto dreapta: Ion Varta, Igor Casu, Gheorghe Cojocaru si Mihail Tasca).
Suntem printre cei care salutăm
crearea, fie şi cu întârziere de aproape două decenii, a unei asemenea
comisii prezidenţiale. Ce nu au putut face (sau nu au dorit să facă)
preşedintele Mircea Snegur (fost membru şi secretar al Comitetului
Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească) şi preşedintele
Petru Lucinschi (fost membru al Comitetului Central şi al
Politbiroului Partidului Comunist din URSS şi prim secretar al
Partidului Comunist din RSS Moldovenească), cu atât mai mult Vladimir
Voronin, preşedinte al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova,
iată că a făcut, spre lauda sa, preşedintele interimar Mihai Ghimpu.
Cum a fost reabilitată ideologia comunistă în 1993
Este bine să menţionăm că reabilitarea
ideologiei comuniste în Republica Moldova s-a produs în 1993, în timpul
mandatului preşedintelui Mircea Snegur, cu directul concurs al
spicherului Petru Lucinschi. Momentul 7 septembrie 1993, când Prezidiul
Parlamentului Republicii Moldova, sub preşedinţia lui Petru Lucinschi
şi avându-l ca raportor pe Mihai Petrache, a reabilitat ideologia
comunistă, pusă la index la 23 august 1991, a fost determinat pentru
evoluţiile politice din Republica Moldova. Pentru buna informare a
cititorilor noştri, este bine să dăm aici numele membrilor Prezidiului
Parlamentului care a reabilitat ideologia comunistă prin adoptarea
Hotărârii „despre interpelarea a 91 de deputaţi ai poporului şi
demersurile unor grupuri de cetăţeni cu privire la Partidul Comunist
din Moldova”. Iată numele lor: Petru Lucinschi (preşedinte), Victor
Puşcaş (vicepreşedinte), Alexandru Arseni, Nicolae Andronic, Alexandru
Moşanu, Alexandru Burian, Petru Gusac, Gheorghe Mazilu, Ion Prisăcari,
Mihai Patraş, Dumitru Puntea, Petru Soltan, Mihai Cotorobai, Victor
Berlinschi, Chiril Darmancev, Larisa Pocatilova, Mihail Plasiciuc,
Sergiu Fandofan, Teodor Macrinici, Nadejda Brânzan (membri ai
Prezidiului).
Documentele de arhivă, în special
Procesul-verbal nr. 104 al şedinţei Prezidiului Parlamentului
Republicii Moldova „de legislatura a douăsprezecea” din 7 septembrie
1993, fixează participarea la acea fatidică şedinţă şi a câtorva „şefi
de secţie şi lucrători de răspundere ai Secretariatului Parlamentului”:
Mihai Petrachi, Gheorghe Cârlan, Mihai Diacov şi Gheorghe Ghimpu.
Punctele slabe ale Comisiei Cojocaru
Nimeni nu poate acuza aprioric Comisia
Cojocaru. Câteva observaţii critice vor fi însă pertinente acum. În
opinia noastră, Comisia Cojocaru ar fi avut doar de câştigat dacă
preşedintele interimar Ghimpu nu ar fi desemnat în componenţa ei
persoane care în perioada regimului totalitar comunist de ocupaţie au
deţinut înalte calităţi şi funcţii în Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice. Cel puţin unul dintre membrii Comisiei Cojocaru a fost
membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS
Moldovenească. În plus, constatăm că unii dintre membrii Comisiei
Cojocaru sunt autori ai unor producţii cu caracter propagandistic
sovietic şi antinaţional (adică antiromânesc), iar alţii s-au arătat
defavorabili unui eventual proces de lustraţie. Nu dorim să lăsăm
impresia că am căuta pricini Comisiei Cojocaru. Dar nu am dori nici ca
unii membri ai Comisiei să ofere, prin simpla lor participare, motive
şi pretexte viitoare de criticare a Raportului acestei Comisii. Doar
atragem atenţia asupra vulnerabilităţilor ei. În rest, considerăm că
majoritatea membrilor Comisiei Cojocaru sunt oameni de înaltă probitate
ştiinţifică, având şi până acum contribuţii de valoare la cercetarea
fenomenului totalitar din Republica Moldova.
Comisia Cojocaru trebuie să fie mai bună decât Comisia Tismăneanu
Mulţi au spus răutăcios că decizia de
creare a Comisiei Cojocaru este un gest de imitaţie şi că, în felul
acesta, Chişinăul se ia după Bucureşti. Este aşa şi nu-i aşa. E aşa,
doar formal, pentru că gestul este identic, doar întârziat în timp. Nu
orice imitaţie este neapărat şi proastă. Nu e aşa însă, pentru că aici
nu momentul schiţării gestului sau faptul dacă urmezi pe cineva într-un
asemenea demers contează în primul rând, ci gestul în sine, faptul că
un asemenea gest a fost totuşi posibil. Pentru a evita orice umbră de
reproş sau acuzaţie în legătură cu ispita imitaţiei, Comisia va trebui
să ţină cont de toate deplasările nefireşti de accente, de gravele
omisiuni voite şi de interpretările greşite ale Comisiei Tismăneanu de
la Bucureşti. Amintim în context criticile ferme şi pe deplin
întemeiate aduse de către Biserica Ortodoxă Română şi societatea civilă
din România mai multor compartimente ale Raportului Tismăneanu.
Competiţie politică în faţa opiniei publice? De ce nu?Alţii au spus că preşedintele interimar, din raţiuni de politică internă, doreşte să pareze gesturile altor componente ale alianţei aflate la guvernare, cărora nu doreşte să le lase monopolul asupra legitimării prin delimitare de trecutul sovietic cu tot răul pe care acesta l-a însemnat. E posibil să fie şi aşa, dat fiind că asistăm la mai multe rivalităţi, surde sau deschise, din sânul Puterii. Dar, în pofida acestui fapt de conjunctură politică imediată, beneficiile pe termen lung ale creării Comisiei nu vor întârzia să apară, depăşind cu mult mandatul actualilor decidenţi.
Gestul nu este nici izolat, nici
original, nici străin de conotaţii politice de moment, dar, mai presus
de orice, este unul strictamente necesar şi aşteptat de mult. El se
înscrie într-un context mai larg, european, fără a fi, sperăm, un
tribut modei. Nu ar trebui să fie nici revanşard, adică izvorât din
pofta de răzbunare, nici unul de frondă, cum ne-am obişnuit că sunt
capabili unii dintre cei ajunşi sau reveniţi la putere.
Contextul european şi dezbaterea de la Consiliul Europei
Vorbeam de contextul european. El este
invocat chiar în decretul prezidenţial, făcându-se referire la două
Rezoluţii ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Mă
bucur să fi fost coautor al uneia dintre aceste două Rezoluţii şi să fi
pus umărul din plin la adoptarea lor. La 25 ianuarie 2006 Adunarea
Parlamentară discuta în sesiune plenară un subiect mai puţin obişnuit:
Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste
totalitare. Atunci am fost unul dintre intervenienţii în dezbaterea de
la Strasbourg.
Lăsând falsa modestie la o parte,
pentru a ne introduce în atmosfera dezbaterii de la Strasbourg, îmi voi
permite să redau mai jos traducerea română a intervenţiei mele de la
APCE pe marginea respectivului subiect: „Domnule preşedinte, doamnelor
şi domnilor, stimaţi colegi, de la bun început aş dori să-i adresez
felicitări domnului Lindbland pentru excelentul său raport, care
reflectă amploarea şi monstruozitatea crimelor şi atrocităţilor
regimurilor totalitare comuniste din Europa şi de oriunde din lume. Cât
priveşte poporul ţării mele, Moldova, acesta a îndurat ororile
comunismului începând cu iunie 1940, când Basarabia, nordul Bucovinei
şi ţinutul Herţa au fost ocupate conform prevederilor Pactului
Ribbentrop-Molotov încheiat în 1939 între Germania nazistă şi Rusia
comunistă.
Eclipsa comunistă abătută pentru câteva
decenii asupra istoriei poporului meu a însemnat deportări în masă ale
aşa-numitor „elemente contrarevoluţionare” şi ale aşa-numiţilor
„duşmani ai poporului”, lagăre de concentrare în Siberia şi Kazahstan,
gropi comune, exterminarea elitelor politice, ucidere prin foamete,
rusificare forţată, descreştinare, expropriere şi colectivizare
forţată, persecuţii şi teroare politică.
La 13 şi 14 iunie 1941 guvernul
comunist a deportat în Siberia peste 250 000 de români din Basarabia,
în mare parte femei şi copii. La 6 iulie 1949 au fost, de asemenea,
deportate 35 786 de persoane. 56 de clerici ai Mitropoliei Basarabiei
au fost condamnaţi la moarte şi împuşcaţi. Peste 20% dintre biserici au
fost distruse complet, iar altele 68% au fost închise şi profanate.
Printr-o politică a rechiziţiilor regimul comunist de ocupaţie a
provocat în 1946-1947 o foamete care a condus la moartea a peste 216
000 de persoane nevinovate. Au fost înregistrate cazuri de canibalism.
Distrugerea fizică a poporului meu a
fost însoţită de o sălbatică distrugere spirituală şi culturală.
Identitatea românească a majorităţii băştinaşe a ţării a fost pusă la
index, alfabetul latin a fost interzis şi înlocuit cu cel rus, Biserica
tradiţională interzisă şi înlocuită de către Biserica rusă, limba
română – marginalizată. A avut loc un genocid.
Maşina exterminării a făcut în Moldova,
de-a lungul întregii perioade a ocupaţiei sovietice, aproape un milion
de victime în numele ideologiei comuniste.
Memoria acestor victime ne obligă la o
lucrare de salubrizare intelectuală permanentă în societăţile noastre.
Se cuvine să subliniez că nu este vorba aici de revanşă istorică sau
doctrinară, ci de demnitatea umană care trebuie restabilită şi
respectată.
Iată de ce susţin călduros raportul
pregătit de domnul Lindbland şi sper că Rezoluţia pe care vom adopta-o
deîndată va completa cadrul politic necesar decomunizării ireversibile
a continentului nostru.”
Raportul dezbătut la APCE, cuprinzând
şi referiri la Basarabia şi nordul Bucovinei, le va fi, cu siguranţă,
de real folos membrilor Comisiei Cojocaru. Mă bucur să fi fost,
împreună cu Riorita Paterău, cel care a interpelat, în mai 2003,
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei asupra acţiunilor
întreprinse de Guvernul Republicii Moldova ca răspuns la Rezoluţia 1096
şi asupra aprecierii de către Comitetul de Miniştri a gradului de
decomunizare a societăţii moldovene. Nu voi ezita să pun aceste
materiale, dar şi altele tangente subiectului, la dispoziţia Comisiei
Cojocaru.
Documente ale Consiliului Europei care au scăpat (până acum) atenţiei
Considerăm că la elaborarea Raportului
vor mai trebui luate în calcul şi alte două documente mai vechi ale
APCE, şi anume: Recomandarea 325 (1962) cu privire la metodele
colonialismului comunist din Europa Centrală şi de Răsărit (document
adoptat la 20 septembrie 1962 în baza raportului nr. DOC 1494 al
Comisiei pentru naţiunile europene nereprezentate) şi Recomandarea 357
(1663) cu privire la contactele cu popoarele din Europa Centrală şi de
Răsărit aflate sub regim comunist (document adoptat la sesiunea din 8-9
mai 1963, în baza raportului nr. DOC 1529 al Comisiei pentru naţiunile
europene nereprezentate). Aceste două documente îi pot fi de folos
ţării noastre nu doar ca temei internaţional şi acoperire pentru
decretul prezidenţial prin care a fost constituită comisia pentru
studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din Republica
Moldova. Ele trebuie invocate expres în Raportul Comisiei Cojocaru ca
fiind singurele acte de acest gen ale Consiliului Europei din perioada
când Republica Moldova se afla sub ocupaţia sovietelor.
Necesitatea unor măsuri concrete de implementare a Rezoluţiilor şi Recomandărilor APCE
Revenind la Comisia prezidenţială,
trebuie să precizăm că raportul pregătit de aceasta îi va fi prezentat
Parlamentului, care va lua act de el, fără ca vreo lege să fie
adoptată. Gestul preşedintelui este conceput a fi unul simbolic, dar cu
profunde conotaţii morale. În acelaşi timp, gestul simbolic de
condamnare a crimelor regimului totalitar comunist nu este şi unul care
să producă efecte juridice concrete în stat şi societate.
Din acest motiv considerăm potrivit să
atragem atenţia asupra necesităţii ca efortul Preşedinţiei şi al
corpului legiuitor, ca şi al Guvernului în funcţiune, să se concentreze
asupra unui întreg set de măsuri legislative şi executive menite să
asigure desovietizarea efectivă a societăţii din Republica Moldova. În
acest sens, până la condamnarea oficială a regimului totalitar comunist
sovietic, Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul vor trebui să pună în
aplicare prevederile Rezoluţiei 1096 (1996) cu privire la măsurile de
demantelare (demolare, dezasamblare sau destructurare) a moştenirii
fostelor regimuri totalitare comuniste, document adoptat de către
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 27 iunie 1996. FLUXUL
este singura publicaţie din Republica Moldova care a tradus şi publicat
respectiva Rezoluţie. De altfel, în paranteză fie spus, FLUXUL este şi
singura publicaţie de la noi care a întreţinut de-a lungul timpului şi
o pagină tematică, „Dosarul comunismului”, consacrată subiectului.
Alte documente ale Consiliului Europei
care reclamă nu doar gesturi formale de condamnare a ideologiei
comuniste şi a crimelor regimului totalitar comunist sunt Rezoluţia
1652 (2009) cu privire la atitudinea faţă de monumentele comemorative
care fac obiectul unor interpretări istorice diferite în statele membre
al Consiliului Europei, Recomandarea 1859 (2009) în aceeaşi chestiune,
Recomandarea APCE nr. 898 (1980) cu privire la monumentele comemorative
şi, evident, cel mai recent document tangent cu subiectul nostru de
interes, Rezoluţia 1481 (2006) cu privire la necesitatea condamnării
internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare.
Vom remarca în context că orice decizie
de condamnare a crimelor regimului totalitar comunist atrage în mod
automat şi simetric necesitatea reabilitării juridice, nu doar morale,
a tuturor victimelor regimului respectiv, fie că este vorba de persoane
fizice sau de persoane juridice. Una dintre persoanele juridice
nereabilitate juridic complet şi una dintre principalele victime ale
regimului sovietic totalitar de ocupaţie este Mitropolia Basarabiei,
iar o reabilitare completă a acesteia presupune ca statul, Republica
Moldova ca succesoare juridică în parte a URSS, să-i restituie toate
proprietăţile bisericeşti spoliate în timpul ocupaţiei şi deţinute în
prezent de către statul în fruntea căruia stă chiar semnatarul
decretului de constituire a Comisiei Cojocaru.
Necesitatea deschiderii arhivelor NKVD şi KGB
Succesul Comisiei Cojocaru depinde de
mai mulţi factori. Dincolo de probitatea profesională a majorităţii
membrilor săi, dincolo de materialele preţioase cercetate ştiinţific şi
valorificate public până acum privind subiectul, Comisia Cojocaru îşi
va putea duce cu brio misiunea până la capăt dacă Puterea va fi
consecventă, mergând mai departe şi desecretizând arhivele ţinute încă
sub şapte lacăte. Avem în vedere întâi şi-ntâi de toate arhivele NKVD
şi KGB, ca principale instrumente opresive ale regimului totalitar de
ocupaţie. Deschiderea acestor arhive, oricâte secrete „de stat” ar
cuprinde acestea, nu poate dăuna în nici un fel intereselor legitime
ale Republicii Moldova ca stat apărut pe harta Europei la 27 august
1991. Deocamdată, suntem sceptici asupra capacităţii Puterii de a
decide deschiderea acestor arhive, întrucât, în eventualitatea unei
asemenea decizii, lustraţia devine inevitabilă, atrăgând pe cale de
consecinţă deconspirarea desei reţele de agenţi ai serviciilor secrete
sovietice care menţin încă şi astăzi sub control, într-o mare măsură,
mediul politic, instituţional, jurnalistic, ştiinţific, cultural,
bisericesc, neguvernamental şi de afaceri. Am fi bucuroşi dacă motivele
scepticismului nostru ar fi eliminate rând pe rând de hotărâri
înţelepte şi necesare ale Legislativului. Fără desecretizarea arhivelor
NKVD şi KGB cercetarea Comisiei Cojocaru va fi incompletă şi lacunară,
iar succesul ei limitat.
Perioada de timp şi cuprinderea geografică a Raportului Comisiei Cojocaru
Pentru motive clare de ordin istoric,
Raportul Comisiei Cojocaru nu va trebui să se limiteze strict la
teritoriul Republicii Moldova, ci, în spiritul Declaraţiei de
Independenţă a statului, dar şi al cadrului legislativ în vigoare, va
trebui să aibă în vizor perioada dintre 1918 şi 1991, în cazul Moldovei
transnistrene, şi pe cea dintre 1940 şi 1991, în cazul teritoriilor
noastre istorice dintre Nistru şi Prut. Avem în vedere atât sudul şi
nordul Basarabiei, cât şi Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei. Totodată,
Comisia Cojocaru va trebui să aibă în atenţie şi soarta sutelor de mii
de basarabeni refugiaţi în interiorul României, în 1940 şi 1944.
Cartea neagră a comunismului
Cartea neagă a comunismului a fost
publicată în Occident, iar referirile la Basarabia şi nordul Bucovinei
sunt episodice şi mai mult decât modeste. Ele sunt încadrate fie la
capitolul privind fosta URSS, fie la cel privind unul dintre cei 6
sateliţi europeni ai URSS, România postbelică. Încă în 2003 autorii
Cărţii negre a comunismului s-au arătat interesaţi să includă în
volumul-documentar un capitol distinct şi cât se poate de complet
despre Basarabia şi nordul Bucovinei. Sperăm că sinteza viitorului
Raport al Comisiei Cojocaru va satisface cel mai reuşit această
necesitate.
Subiectul la care ne-am referit în
acest material este prea larg pentru a fi epuizat aici şi acum. El este
deopotrivă şi important. Pentru aceste motive vom reveni asupra lui.
Posts
No comments:
Post a Comment