"COMUNISTII AU FACUT REVOLUTIA" vs TEOLOGIA REVOLUTIEI DIN DECEMBRIE

Ion Iliescu, 22.01.2010: "Revolutia din 1989 a fost nu o revolutie antisocialista, nu de dreapta, dreapta n-a fost prezenta. Cine a fost factorul motor in Revolutie? Pai comunistii! Membrii de partid au fost majoritatea celor prezenti in acest proces." (Nota mea: se refera desigur la profitorii revolutiei, "emanatii" FSN)

Teologia revoluţiei din decembrie

de Prof Dr Ilie BĂDESCU

Revoluţia română se distinge de celelalte două revoluţii europene - cea franceză din 1789 şi cea rusă din 1917 - prin dualismul său. Cele două revoluţii sunt opera integrală a nihilismului modern: ele au fost săvârşite contra lui Dumnezeu, printr-un asalt asupra cerului, care ne aminteşte de trufia apostatică a ziditorilor Turnului Babel şi de idolatria Babilonului. Nu era nici urmă de sfinţenie în deflagraţia nihilistă a celor două revoluţii. Aportul lor la criminalitatea mondială a fost, de aceea, uriaş.
Epistemologia celor două revoluţii a fost sintetizată în teza lui Gustav le Bon, care aşază în centrul revoluţiilor „mulţimea criminală“. Tocqueville consideră că revoluţia are un model religios, dar el nu face distincţie între mesianismul transcendent al religiei Dumnezeului adevărat şi mesianismul imanentist al idolatriei ideologiei revoluţionare, care predică eliberarea, dar nu prin Dumnezeu, ci prin proletariatul de fabrică sau de baricadă, nu în numele lui Dumnezeu, ci împotriva Sa. Revoluţia română din 1989 se distinge de acestea două prin caracterul ei dualist. În aceeaşi mişcare de mulţimi, care captaseră oraşul Bucureştiului şi toate celelalte oraşe, citim uşor două linii distincte şi opuse: o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu şi spre triumful lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, de la mediul familiei până la mediul şcolii, în numele poporului creştin, pentru triumful dreptăţii lui Dumnezeu milostiv cu poporul Său etc. şi o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţire fără muncă şi fără de merite, formulă atestată de uşurinţa că atâţia „revoluţionari“ autoproclamaţi s-au precipitat să primească pensii, pământuri, posturi, odată cu dreptul de a zbiera în numele revoluţiei, deşi majoritatea au ieşit din revoluţie fără ca măcar să-i fi atins pe ei ori pe vreun membru al familiei vreo schijă dintre cele care plouau atunci peste mulţimile insurecte.
Printr-una dintre liniile revoluţiei a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie din programa şcolară, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia mica sau marea lui afacere în serviciul său, dar şi al muncitorilor săi, dreptul istoricilor de a consemna adevărul netrunchiat al istoriei neamului lor, dreptul pelerinilor la sfintele moaşte, la Mormântul Sfânt, ori spre Grădina Maicii Domnului din Muntele Atos etc. Prin cealaltă a triumfat capitalismul de suprastructură a celor care se îmbogăţesc fără de nici o compensaţie de muncă, fără de vreun merit ori de vreun titlu de capital, constituindu-se peste noapte într-o superfetaţie, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale, cele acumulate violent spre a se constitui în marea avuţie naţională acumulată violent prin uriaşul val de exploatare bolşevică pe durata unei jumătăţi de veac.

O cultură de tip creştin şi o contracultură, resurecţionară

Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, prin lucrăturile obscure ale oligarhiilor eliberate şi ele de revoluţie, spre jaful protejat de legile pe care şi le-au întocmit în numele reformei. Totul s-a petrecut sub justificarea transformării capitaliste, a privatizării, a integrărilor în noile spaţii mari care aduc popoarelor aceeaşi condiţie de păpuşi ale istoriei celor mari şi puternici. Cele două revoluţii au indus, aşadar, două capitalisme, două clase politice, două formule de guvernare, două Românii, chiar două culturi - o cultură de tip organic, european, creştin, de propagare a valorilor creştine, a adevărului în chipul său divin, a unei dreptăţi şi omenii româneşti, a valorii caracterelor, a meritelor morale, a vocaţiei muncii corecte din care se pot naşte marile şi micile capitaluri etc. - şi o contracultură, resurecţionară în ultimii ani, care a cerut în chip agresiv scoaterea sfinţilor din şcoli, dreptul la pruncucidere din pântece, la prostituţie în numele aşa-zisului drept al femeii de a-şi folosi liberă trupul, a promovat agresarea credinţei creştine, blasfemia împotriva lui Hristos euharistic şi tainic, profanarea însemnelor şi veşmintelor bisericeşti, dreptul de a folosi minciuna în războiul contra Bisericii, aşa cum reiese din ultimul raport despre comunism, unde Biserica Ortodoxă este acuzată de colaboraţionism cu regimul comunist. Se atinge, iată, o culminaţie a războiului contra Hristosului euharistic şi tainic, fiindcă, în realitate, serviciul divin n-a fost întrerupt de Biserică niciodată, pe toată durata regimului antihristic, astfel că şi Botezul creştin, şi împărtăşirea euharistică, şi hirotonia, şi miruirea, şi maslul, şi cununia la altar, şi sfinţirea apei s-au săvârşit fără de întrerupere în toate bisericile României, încât nu poate fi raportat vreun caz măcar de absenteism bisericesc de la vreun botez, vreo înmormântare ori de la vreo cununie. Şi atunci unde s-a „întâlnit“ Biserica Ortodoxă cu sistemul antihristic al regimului comunist!? Este ca şi cum ai spune că victima colaborează cu călăul ei în chip manifest, grăbit etc., etc.

Minunea sfântului veşmânt
Cum ar fi putut Biserica lui Hristos să contribuie la triumful sistemului comunist, a acelui sistem care o voia suprimată, scoasă din istorie, din lume, iar pe preoţi îi voia în temniţe ori la marginea societăţii, izolaţi, alungaţi, coborâţi din drepturi pentru copiii lor, refuzaţi din principiu în licee, în universităţi etc. Ar trebui să nu fii creştin ca să-ţi închipui că la demolarea vreunei biserici, preotul ar fi consimţit să lase antimisul sub dărâmături. Fiindcă şi de-ar fi să poată cineva dovedi vreodată că un preot n-ar fi reacţionat când i s-a dărâmat biserica, nu va putea proba că acesta ar fi lăsat antimisul în calea buldozerului satanist. Biserica invizibilă s-a îngrijit de poporul oprimat prin mijloacele ei şi prin lucrarea neîntreruptă a tainelor sale.
Cunosc cazul preotului Constantin Voicescu, luminată fie-i memoria, de la Biserica Sapienţei, fostul meu duhovnic din anii ’90, care, în temniţă fiind, un gardian i-a aruncat o bucată de cârpă să spele podelele celulei. Părintele, pe atunci doar fostul student de la geografie, a luat cârpa şi, nu mică i-a fost uimirea când a constatat că acea cârpă era o bucată dintr-un epitrahil. A luat-o, a înlocuit-o, a spălat-o şi mai apoi şi-a cusut-o pe partea interioară a cămăşii purtând-o pe toată durata anilor de temniţă ca pe singura mângâiere sub povara întunericului carceral. Mai apoi, după ce s-a eliberat, a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi s-a preoţit. Aceasta a fost minunea sfântului veşmânt. Aşa a lucrat pentru el taina preoţiei. Aşa a lucrat, mai apoi, în plină revoluţie, taina rugăciunii şi a vocaţiei duhovniceşti prin „întâmplări“ (curioasă etimologia acestui cuvânt, întâmplare: in-templum) ca şi aceea în miezul căreia s-a aflat părintele Galeriu (duhovnicul atâtor rătăciţi întorşi în Biserică), în piaţa revoluţiei, când de la balconul Universităţii a rostit rugăciunea Tatăl nostru şi când, spontan, zecile de mii de tineri au îngenuncheat acolo pe caldarâm. Cunosc povestea vieţii unuia dintre tinerii prezenţi acolo, care mi-a mărturisit că atunci a rostit prima dată în viaţa lui rugăciunea Tatăl nostru şi din clipa aceea viaţa lui s-a transformat cu totul. Studentul de la fizică de atunci a devenit unul dintre marii tâlcuitori şi liturghisitori ai României de azi şi de mâine. Din linia acestei insurecţii creştine, triumfătoare şi ea pe valul Revoluţiei din decembrie, au ieşit virtuţi precum răbdarea incredibilă a pelerinilor la sfintele moaşte, care aşteaptă şi 20 de ore ca să ajungă să se închine. Această linie nu lasă pe nimeni să asimileze Revoluţia din 1989 şi urmările ei la epistemologia „mulţimii anticreştine“, la cultura nihilismului antiteist, iconoclast, la multele feţe ale apostaziei, la insurgenţa fără de Dumnezeu a celor care zbiară contra Bisericii Ortodoxe, contra sfinţilor din icoane, contra pelerinajelor sfinţitoare, contra ierarhilor, contra preoţilor, contra Crucii lui Iisus Hristos, contra Tainelor celor şapte ale Bisericii Sale, contra religiei în şcoli, în numele „libertăţii“, al cuceririlor „Revoluţiei“. Incredibil! Care libertate şi care revoluţie? Libertatea de a lucra contra lui Dumnezeu şi a voii Sale, contra celeilalte linii, care a triumfat atunci, în revoluţia cea reală, prin jertfa luminoasă a copiilor, recapitulând parcă o altă cruciadă a copiilor dintr-o vreme în care ameninţate erau locurile sfinte şi pământul sfânt pe care a păşit Dumnezeu.

Modelul de unificare a celor două linii ale Revoluţiei române
 Paşii pelerinului de astăzi nu se vor potrivi niciodată cu paşii acestor profesionişti ai „libertăţii“, care vor să ne elibereze din nou de Iisus Hristos, de tainele Lui şi de Biserica Sa. Cel care în Piaţa Universităţii se închina la crucea pe care o purta prin mulţime poetul creştin genial, de vrednică pomenire, Ioan Alexandru, acela nu se va împăca, nu se va aduna niciodată cu cel care tot atunci Îl înjura pe Dumnezeu în numele revoluţiei, când tocmai se năpustea asupra unuia suspectat de a fi terorist, voind să-l împuşte pe loc pe cel vădit mai apoi a fi fost un ins oarecare. Între blasfemiatorul acela, un adevărat exponent al culturii morţii şi copilul care strigase „vom muri şi vom fi liberi“ nu există nici o legătură de unire. Ei sunt şi rămân despărţiţi ca „răsăriturile de la apusuri“, sunt departe unul de altul ca „cerul de pământ“. Ei nu se vor întâlni unul cu altul într-alt chip decât s-au întâlnit tâlharul de pe cruce cu Dumnezeul crucificat, El Însuşi ca să Se mărească şi să ne mântuiască. Acesta este modelul unic de unificare a celor două linii ale revoluţiei române, încrucişate ele însele ca să devină crucea pe care o va mai purta poporul întreg pentru păcatele noastre cele multe. Revoluţia dualistă este prima ruptură majoră, populară şi cultă a culturii europene şi a Europei însăşi de moştenirea revoluţiilor anticreştine cu care a debutat modernitatea Europei. A voit Dumnezeu ca primul moment al acestei despărţiri să se petreacă în România cu poporul român, prin suferinţele lui şi prin crucea sa. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ales pe noi cu o clipă mai devreme şi aducem slavă pentru aceasta pe ecoul rugăciunii părintelui Galeriu din Piaţa Universităţii: „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău! Vină împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ…“ Amin!