SAVANTUL BASARABEAN Sergiu Capita, in 2003: "Se va produce o criză acută de concepţie colectivă asupra lumii şi una de conştiinţă. Vor intra în declin familia şi statalitatea. În locul timpului comprimat va veni altceva"

Nu prea posedam rusa într-atît, ca să înţeleg totul ce povestea, ce arăta şi se demonstra academicianul, însă eram captivat de vocea-i cam piţigăiată, dar foarte blîndă şi convingătoare, de modul delicat, în care conversa cu fiecare interlocutor, dar îndeosebi – de lucrurile uimitoare pe care le povestea cu atîta cunoştinţă de cauză. Abia acum îmi dau seama, că “învăţatul Căpiţă”, precum îl numeam eu pe atunci, era, de fapt, unicul care se comporta liber şi absolut nestingherit pe “ecranele azurii” ale supracenzuratei televiziuni sovietice.

Îmi mai amintesc că odată, cînd priveam această emisiune împreună cu cîţiva prieteni de joacă, unul dintre ei, auzindu-i “familia”, a izbucnit în rîs: “Ha-ha, omul acesta e o… căpiţă… de fîn!” Ne-am amuzat cu toţii pe seama acestei coincidenţe cu “limba moldovenească”, pentru ca abia acum, peste ani şi ani, să mă dumiresc că, într-adevăr, ilustrul savant de talie mondială, fiul Laureatului Nobel, Piotr Kapiţa e de origine basarabeană.

Iată un fragment din interviul acordat de S.P.Capiţa la Moscova directorului Bibliotecii Naţionale din Chişinău, Alexei Rău, şi publicat în revista “Magazin bibliologic”:

“ – Stimate domnule academician, sunteţi descendent din viţă basarabeană. Mai ţineţi vreo legătură cu baştina strămoşească?

– Vreo legătură, e prea puţin spus. Precum vedeţi, vă răspund în limba română, pe când dvs. m-aţi întrebat ruseşte...

– Astăzi sunteţi pus pe surprize...

– La ce vă referiţi?
– Am în vedere, mai întâi, comunicarea ce aţi prezentat-o în cadrul acestei conferinţe internaţionale, prilejuită de aniversarea a 170-a a Bibliotecii de Stat a Rusiei, care a facut adevărate furori. Şi a doua surpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră...

Iată că şi dvs., când vă referiţi la această limbă, recurgeţi la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chişinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să cobor atât de jos, întreţinut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu cred că, în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate, care include, pentru un intelectual, şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei, care i-a dat viaţă şi l-a crescut.

Dacă bunelul şi bunica erau basarabeni, vorbitori de limbă română, dacă tatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut si am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şi mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie la părinţii şi la rudele soţiei mele…

– La conferinţa de astăzi aţi produs o mare senzaţie, prezentând o viziune neaşteptată asupra trecutului, prezentului şi viitorului societăţii, surpriza fiind amplificată şi de faptul că un fizician face revoluţie în sociologie...

– Cel de-al doilea aspect al surprizei nu este de fapt o surpriză, ci e vorba de continuarea unei tradiţii de familie. Tatăl meu, mai cu seamă în perioada de după decernarea premiului Nobel, a fost o prezenţă remarcabilă a vieţii publice ruse şi internaţionale. Eu nu am făcut decât să-i urmez exemplul. Împreună cu câţiva colegi savanţi din SUA şi Danemarca, am încercat să aplicăm modelarea matematică pentru a afla nu la nivelul presupoziţiilor, dar mai mult sau mai puţin exact, cum a fost comunitatea umană până acum şi ce ne aşteaptă în viitor. Rezultatele ce le-am obţinut, sunt revelatoare, iar concluzia principală este că schimbările despre care vorbim mereu de câteva decenii, sunt insignifiante în raport cu ceea ce ne aşteaptă. Adevărata mare schimbare a societăţii abia urmează să se producă.

– Aveţi în vedere o schimbare de ordin tehnologic?

– Tehnologiile, ca şi moda, sunt lucruri efemere şi nu ţin de esenţa fiinţei şi a fiinţării umane. Iar în câmpul acestora din urmă, progrese nu s-au prea înregistrat. Francis Fukuyama a demonstrat acest lucru de o manieră irefutabilă. Pe de altă parte, aşa cum arată rezultatele cercetărilor noastre, factorii decisivi în dezvoltarea comunităţii umane au fost - atât în epocile preistorice,, cât şi în timpurile istorice - nu economia, nu munca, ci spiritualitatea şi informaţia, cultura în sensul larg al cuvântului.

– Prin urmare, concluzia lui Maltus, spre care s-au orientat şi de care s-au ghidat atâta timp politicienii şi savanţii, că problema alimentară este forţa motrice a omenirii, se dovedeşte a fi greşită?

– Categoric. Analizele noastre arată că resursele alimentare pe globul pământesc au fost şi sunt mai mult decât suficiente. Problema stă în distribuirea acestor resurse, dar nu în deficitul lor. Afară de aceasta, explozia demografică, precum ne arată modelul matematic, a fost un fenomen temporar şi este influenţată, cât ar părea de paradoxal, tocmai de nivelul de cultură şi de capacitatea de receptare a informaţiei. Cât timp cultura se limita mai mult la îmbunătăţirea aspectelor de civilizaţie, s-a redus progresiv mortalitatea şi a crescut numărul populaţiei. Punctul de vârf al exploziei demografice l-au constituit anii 1950-2000. Din 2001 a început stabilizarea, iar din 2200 numărul populaţiei Terrei va fi într-un regres continuu din cauza reducerii considerabile a natalităţii. Şi oricât ar părea de paradoxal, factorul principal care determină această tendinţă, este, în plină revoluţie informaţională declarată, tocmai criza informaţională. Vorba e că omul a ajuns la limita posibilităţilor sale de receptare a informaţiei. Formarea profesională durează deja până la vârsta de 30 de ani. Dar şi după aceea, instruirea trebuie continuată, altfel nu faci faţă concurenţei. Şi atunci cum să-ţi rămână timp ca să mai şi lucrezi, să te reproduci, să transmiţi cunoştinţele acumulate către generaţia tânără? Limitele receptării au condus la un fenomen nou în ţările postindustriale: aproape la 30% din populaţie se manifestă analfabetismul funcţional (războiul din Irak, de exemplu, a arătat că o mare parte din ostaşii americani nu posedă pe deplin armele intelectualizate).

– Apropo, cineva dintre vorbitorii de astăzi a scos pe tapet problema disproporţiei crescânde, în cadrul resurselor tehnologice noi, între preţurile la hard şi la soft, cele din urmă fiind deja de aproape douăzeci de ori mai mari. Nu este şi acest indiciu o răsfrângere indirectă a ceea ce remarcaţi dvs. că se petrece în cadrul resursei umane?

– Fără doar şi poate. Dar aş ţine să fac imediat o replică vis-a-vis de sintagma „resursa umană”. Tratarea factorului uman ca resursă are şi ea partea sa de contribuţie la ceea ce se întâmplă cu omul şi cu societatea. Se conturează două puncte ale căii parcurse până acum: de la frate al naturii, în vremurile primordiale, la resursă, în perioada contemporană. În general, modelul matematic al căii acesteia arată că s-a produs o comprimare a timpului şi a istoriei. Fiecare perioadă istorică nouă a fost de două, trei ori mai scurtă decât precedenta. Densitatea informaţională, culturală, psihologică, biologică a crescut în proporţie geometrică, presându-l pe om cu o forţă fără precedent.

– Aţi specificat mai sus că din anul 2200 va începe scăderea progresivă a populaţiei Terrei. Probabil că momentul acela se va constitui într-un fel de linie de demarcare, de trecere la noua societate, intrată în adevărata mare schimbare la care v-aţi referit. Cum va fi acea societate?

– În primul rând, va fi radical schimbată componenţa de vârste: oamenii în etate vor fi mult mai mulţi decât cei tineri. Va fi, deci, o societate îmbătrânită, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de stare. Se va produce o criză acută de concepţie colectivă asupra lumii şi una de conştiinţă. Vor intra în declin familia şi statalitatea. În locul timpului comprimat va veni altceva.

– Nu vor însemna oare toate acestea începutul sfârşitului?

– Dacă nu se va întâmpla nici o catastrofă cosmică, nu va dispărea nici societatea. Ea va traversa, desigur, o perioadă de reabilitare, de reanimare după cele prin câte a trecut. Şi apoi îşi va reveni. Dacă, desigur, se va întoarce la natură, la spiritualitate, la cultură, lăsând aspectele tehnologice pe un plan secund, unde le este locul, aşa cum ne-a prevenit şi filosoful german Heidegger, şi marele Fukuyama.

- Credeţi că ar trebui să renunţăm la tehnologizare?
- În nici un caz. Tehnologiile îşi vor ocupa locul ce li se cuvine. Până în 2200 va mai veni un mare val tehnologic, legat de aplicarea memoriei holografice la computere, de motoarele cu apă (cu hidrogen) şi de crearea intelectului artificial. Acesta din urmă va duce criza interioară a omului şi a societăţii la limita ultimă, încât, pe fundalul răririi populaţiei, vom vedea
cu alţi ochi realitatea, o vom simţi fizic, cum ar zice Borges. Şi atunci, lăsând tehnologiile la locul lor, ne vom preocupa de creşterea părţii spirituale, culturale a fiinţei noastre, pentru a redobândi echilibrul. Chiar dacă nu vom face în mod deliberat acest lucru, îl va face instinctul de autoconservare din noi, natura care e mai înţeleaptă decât înţelepciunea însăşi.
- Aşadar, un progres eventual pentru biblioteci ar însemna trecerea de la diseminarea informaţiilor la difuzarea cunoştinţelor. Cum vedeţi dvs, ca unul care cunoaşte biblioteca din interior, înfăptuirea practică a acestei orientări?
- Înfăptuirea practică trebuie să decurgă, pe de o parte, din baza metodologică oferită de ştiinţă, de modelarea matematică în particular, iar pe de alta, din studierea publicului cititor cu instrumentele ce le oferă sociologia contemporană. Vectorii evoluţiei demografice şi antropologice trebuie să prevaleze, ca puncte de reper, asupra aspectelor tehnologice. Însă
eu nu aş fi de acord cu noţiunea de progres pe care aţi utilizat-o aici. E vorba mai curând de o reîntoarcere la spiritualitate şi la cunoaştere, dar la un alt nivel de dezvoltare, desigur. Acelaşi lucru se poate spune şi despre globalizare. Or, utilizând, cu referire la circuitul informaţional, sintagma „sat global”, noi, de fapt, recunoaştem că arhetipul informaţional foarte vechi al statului e mult mai bun decât modelul la care am ajuns în secolul XX. Asta e legitatea. Universul e pulsatoriu, se contractă şi se dilată, se depărtează de punctul iniţial şi apoi revine. Omul, ca parte a acestui univers, nu poate fi o excepţie.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

– Iar eu vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă rog să transmiteţi cititorilor revistei „Magazin bibliologic” urările mele de fericire şi de mai bine. Mai ales cititorilor de prin părţile Sorocii, oameni despre care am nişte amintiri de neşters.

Interlocutor: Alexe Rău / 2003

Destinul lor a fost ştiinţa

Sergei Petrovici Capiţa s-a născut la 14 februarie 1928 la Cambridge, Marea Britanie, unde tatăl său - tînărul savant Piotr Capiţa (trimis în calitate de membru al comisiei Academiei Ruse de Ştiinţă pentru restabilirea relaţiilor ştiinţifice suspendate din cauza războiului şi a revoluţiei), pentru cunoştinţele sale excepţionale, a fost invitat de însuşi renumitul Ernest Rutherford să lucreze în laboratorul acestuia. În 1935 S. Capiţa revine cu părinţii în URSS, absolveşte Institutul de Aviaţie din Moscova, apoi lucrează la Institutul de Aerohidrodinamică, la Institutul de Geofizică şi pînă în prezent – la Institutul de Fizică al AS a FR. Timp de 35 de ani a condus catedra de Fizică (cea mai mare din ţară) a Institutului fizico-tehnic din Moscova. Este vice-preşedinte al Academiei Ştiinţelor Naturale a FR, membru al Academiei Europene, Laureat al Premiului de Stat din URSS, al Premiului AS al FR şi al Premiului UNESCO pentru activitatea de popularizare a ştiinţei.

Fratele, Andrei Petrovici Capiţa, este savant-geograf, membru-corespondent al AS a FR, profesor la Universitatea de Stat „M.V.Lomonoiov” din Moscova.

Feciorul, Fiodor, filolog de profesie, lucrează la Institutul literaturii universale.

Fiica, Maria, e psiholog, lucrează la Universitatea de Stat „M.V.Lomonoiov” din Moscova.

A doua fiică, Varvara, e medic, lucrează la Şcoala Superioară de Economie.

Tatăl, Piotr Leonidovici Capiţa, mare fizician rus, cercetător al atomului, distins (1978) cu Premiului Nobel "Pentru invenţii şi descoperiri de bază în domeniul fizicii temperaturilor joase" (împreună cu Arno Allan Penzias şi Robert Woodrow Wilson), s-a născut pe 9 iulie 1894 în oraşul Kronstadt.

Mama lui Serghei şi Andrei Capiţa a fost Anna Alekseevna Krîlova, fiica academicianului rus Aleksei Nikolaevici Krîlov.

Bunicul, generalul Leonid Petrovici Căpiţă, originar din Basarabia, a fost inginerul şi constructorul fortificaţiilor de la Kronstadt.

Bunica, Olga Ieronimovna Stebniţkaia, a fost filolog, specialist în domeniul folclorului şi literaturii pentru copii, a adus o mare contribuţie în cultura rusă.

Pe urmele tatălui

Din păcate, în Moldova nu se prea cunosc biografiile generalului Leonid Petrovici Căpiţă şi a soţiei acestuia, Olga Ieronimovna Stebniţkaia, despre care protagonistul interviului de mai sus spune că „bunelul şi bunica erau basarabeni, vorbitori de limbă română”. La sigur, muzeul din Kronştadt deţine mai multe date despre întemeetorul cetăţăţii, care a lăsat urme de neşters în istoria fostei URSS şi a Rusiei.

În schimb, mulţi oameni de vîrstă medie şi mai înaintată au auzit multe despre Laureatul Premiului Nobel, fizicianul sovietic Piotr Capiţa, despre care iarăşi protagonistul interviului de mai sus spune că „tatăl meu şi mama mea au fost la fel (adică, nici ei nu şi-au uitat limba - B.O.) chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă”. Astfel,  în 1905 Piotr a început gimnaziul, dar fiindcă nu avea rezultate bune (nu-i plăcea latină, deşi cunoştea la perfecţie limba română) el a părăsit gimnaziul şi şi-a continuat studiile la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu success în 1912. Continuîndu-şi studiile la facultatea de electromecanică a institutului politehnic Petrograd, chiar de la primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul de fizică A.F. Ioffe, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul sau. În anul 1914 Piotr a plecat în Scoţia în vacanţa de vară pentru studierea limbii engleze. Cînd a revenit, incepuse Primul Război Mondial şi tînărul s-a înrolat voluntar în armată ca şofer de infirmierie, transportînd răniţi pe frontul polonez.

În 1916, după demobilizare, P.Capiţa a revenit la studii, colaborînd şi la laboratorul de fizică al lui Ioffe. În situaţia gravă de după revoluţie, Ioffe a insistat ca talentatul discipol al său, P.Capiţa, să plece în străinatate, dar numai după intervenţia lui Maksim Gorkii – cel mai influent scriitor rus la acea perioadă – autorităţile bolşevice i-au permis plecarea în Anglia. Cu puţin timp înainte de plecare, epidemia de gripă “spaniola” i-a cosit, doar într-o lună, pe cei mai dragi - tatăl, soţia, fiul şi fiica...

Tînărul savant a lucrat în laboratorul din Cavendish, conducatorul acestuia, Ernest Rutherford, acceptîndu-i stagierea sub impresia aptitudinilor tînărului fizician rus. Autoritatea ştiinţifică a lui Capiţa crestea - în 1923 el devine doctor in ştiinţe, obţinînd prestigioasa bursă Maxwell, în 1924 devine adjunct al directorului laboratorului din Cavendish, peste un an e ales membru al colegiului Trinity. Oficialităţile din URSS i-au propus să revină în ţară, dar savantul a pus condiţia de a i se permite libera circulaţie în Europa, condiţie, pe care Moscova nu o accepta.

Totuşi, Capiţa a fost ademenit în URSS, viza în Anglia fiindu-i anulată. Rutherford şi alţi savanţi cu renume au apelat la autorităţile sovietice să-i permită lui Capiţa continuarea lucrărilor ştiinţifice în Anglia, dar au fost refuzaţi. Savantului i s-a propus funcţia de director al Institutului de Fizică al Academiei de Ştiinţe a URSS, dînsul acceptînd acest post cu o condiţie - achiziţionarea fostului laborator din Anglia. Pînă la urmă, Rutherford s-a resemnat, intelegînd ca şi-a pierdut remarcabilul colaborator, şi a acceptat afacerea sovieticilor. Astfel, URSS a cumpărat laboratorul, iar savantul, împreună cu soţia şi cei doi feciori, Serghei şi Andrei, a fost cazat chiar pe teritoriul institutului.

Autoritatea mondială a lui Capiţă îl proteja de intemperiile teroarei staliniste, mai mult ca atît – graţie intervenţiei lui, mulţi oameni de ştiinţă au fost salvaţi de închisori şi lagăre. Din 1934 pînă în 1983, savantul a trimis mai mult de 300 de scrisori lui Stalin (50), Molotov (71), Malencov (63), Hruşciov (26). În 1972, cînd autorităţile au propus excluderea lui Andrei Dimitrievici Saharov din Academia de Ştiinţe, Capiţa a fost unicul care s-a opus, declarînd fără frică: “Avem deja un ruşinos precedent - în 1933 fasciştii l-au exclus pe Albert Einştein din Academia de Ştiinţe de la Berlin.”

Pentru refuzul de a participa la elaborarea armei atomice Capiţa a fost destituit din funcţie şi inlăturat de la orice cercetări ştiinţifice. În decurs de 8 ani el s-a aflat în arest la domiciliu, lipsit de orice comunicare cu lumea ştiinţifică. Dar şi în asemenea condiţii Piotr Leonidovici a utilat un mic laborator, cercetînd posibilităţile de dobîndire a energiei termonucleare. Doar în 1965, după o întrerupere de peste 30 de ani, Capiţa a primit permisiunea de a se deplasa peste hotare, în Danemarca fiind decorat cu medalia de aur internaţională „Nils Bor”. În 1969 s-a deplasat în SUA, iar în 1978 Academia de Ştiinţe a Suediei i-a înmînat  Premiul Nobel. Savantul de origine basarabeană P.Capită s-a stins din viaţă la 8 aprilie 1984, cu puţin înainte de a împlini vîrsta de 90 de ani.

Fiul său, academicianul cu renume mondial şi vorbitorul de limbă română, Serghei Petrovici Capiţa, azi împlineşte 80 (acum 85 de ani!). N-ai ce face: „Ars – longa, vita- brevis”.

Boris Olaru

Sursa: Moldova Noastra