Între 10-27 Decembrie 2008, Prăvălia Predania din Constanţa, B-dul Tomis nr. 8, organizeaza expoziţia fotografică "Kosovo şi Metohia în lacrimi" a fotografului sârb Milinko Stefanovici. Expoziţia pe care Predania o propune publicului românesc aduce fotografii din cumplita vară a anului 1999, când Armata Iugoslavă s’a retras din Kosovo şi Metohia, iar NATO şi formaţiunile paramilitare albaneze au preluat controlul asupra regiunii. Milinko Stefanovici, ca fotograf, a fost martorul represaliilor împotriva locuitorilor nealbanezi lipsiţi de apărare. Aducem în faţa dumneavoastră câteva fragmente din jurnalul ţinut de Stefanovici în acele zile groaznice.
- Am hotărât ca, pentru prima dată, să-mi încalc regulile profesionale pe care singur mi le-am asumat – de a nu publica fotografii ce ţin de domeniul patologiei medicale şi militare. După vederea şi fotografierea multor victime din rândul sârbilor, am înţeles că nimeni în afară de noi nu sânt interesaţi, ba poate nici măcar toţi dintre noi. Mi-am schimbat părerea. Cine va mărturisi despre ele în afara noastră?!
Patriarhia din Peci, 9 Iulie 1999. În grabă, un soldat italian ne spune că sus, lângă drumul ce coboară dinspre Kula spre Peci, s-a descoperit un cadavru şi nu se ştie al cui este. Îl întreabă pe Mitropolitul Amfilohie ce să facă. El, chiar dacă în ziua respectivă trebuia să primească vizita a trei episcopi anglicani din Marea Britanie – asta pe lângă osteneala de a se îngriji să aducă Sfintele Vase şi ce s’a mai putut salva din catapeteasma de la Pecica Bania, şi pe lângă grija celor aproape o sută de bătrâni neputincioşi care s’au nimerit să fie refugiaţi în Patriarhia din Peci – le-a spuse soldaţilor italieni la modul cel mai oficial că va veni la faţa locului.
Dimineaţa, după Sfânta Liturghie, nu dejunăm, nu punem nimic în gură şi plecăm escortaţi de soldaţii italieni din KFOR. Chiar mai devreme fuseseră ploi mari şi apele aduseseră mult pământ şi nisip. Aproape că au înfundat toate râurile. Povârniş mare. Ceaţa acoperă satul Radavaţ... Avem puţine unelte pentru a săpa. Nu era un singur cadavru... Erau doi bărbaţi. Primul era fără cap... Căutăm părţi din trupul celui de-al doilea... Nu are o mână. Abia jos, lângă izvor, găsim capul, lângă o maşină răsturnată. Noroc că în acea dimineaţă plouase şi era mai răcoare. Dacă ar fi fost mai cald... Şi aşa mirosul de la trupurile putrezite era de neîndurat. Soldaţii italieni şi noi, muritori obişnuiţi, nici două minute nu am fost în stare să respirăm. Cei ce se făgăduiseră lui Dumnezeu: Părintele David, venit de la Paris, Părintele Pavel, monah din Cetinie, Mitropolitul Amfilohie şi Miladin, un muntenegrean de 19 ani, nu simţeau duhoarea. Au rămas într’o lume cunoscută lor şi lui Dumnezeu, în rugăciune, în timp ce cu ajutorul altora scoteau cu smerenie rămăşiţele trupurilor putrezite. Cum le puteam identifica? doar după verigheta de pe mâna dreaptă şi un inel cu însemne sârbeşti... Slujbă de înmormântare în faţa lui Dumnezeu, a cerului şi a poporului...
După slujba de înmormântare, „păzită” de trupele KFOR, la capul cimitirului ajung câteva automobile. Printre cei veniţi recunoaştem şi câţiva albanezi. Întreabă cine e acolo. Întreabă dacă pot urca. Translatorul îi aduce. Începe un dialog obişnuit la prima vedere, dar de fapt „pe muchie de cuţit”...
- De unde ştiţi că ăştia sânt sârbi?
Vlădica le răspunde domol:
- Din cele văzute, din cele aflate. Dacă poftiţi, vedeţi şi voi!
Italienii, cu masca pe figură, nu vor sub nici o formă să se mai apropie de cadavre, şi albanezii renunţă din pricina mirosului. Spun că au încredere. Dacă ar fi privit, s-ar fi convins că erau sârbi. După asta, italienii iau trupurile celor doi nefericiţi şi le pun în saci. Mulţumită unui sârb din Peci s’au găsit nişte gropi în care să fie puşi. Vlădica Amfilohie a scris pe cruci: „NECUNOSCUT 1” şi „NECUNOSCUT 2.”Au fost păstrate verighetele, pantofii şi curelele, după care într-o zi, poate, cineva din rude îi va recunoaşte.
La întoarcere în Patriarhia din Peci trecem prin Vitomiriţa, o suburbie a Peciului. Lângă drum era o boccea desfăcută, cu lucruri de preţ împrăştiate, mai ales cu fotografii de familie... Bocceaua zăcea desfăcută lângă trupul unei bătrâne... Din ele se vedea că în tinereţe purtase costumul naţional muntenegrean, că soţul ei era pilot militar şi că între 1937 – 1939 se afla detaşat la Skopie. Am înmormântat şi acel suflet sărman... Ca pe ţarina ei să-şi afle odihna oaselor... Am păstrat tot ce se afla în boccea. Putem spune şi cine e. Dar... poate numele nici nu sânt importante... Întregul Kosovo este „SÂRB NECUNOSCUT”... nu se ştie câţi morţi, care se pierd în uitare... Omul se pierde, caută înţelesuri...
Înainte de sosirea la Patriarhia din Peci, ne oprim într’un cimitir viu, o şcoală goală, părăsită, unde sânt adăpostiţi 54 de refugiaţi din Craina Croaţiei. Sânt bătrâni, neputincioşi şi nu pot face nimic! Şi dacă ar putea, nu ar şti încotro să apuce! Ce să cauţi într’un magazin, când n’ai o para chioară? Nu sânt nici medici, nici medicamente... Trăiesc din milostenii. Primesc câte ceva de la Patriarhie şi de la italieni. Unii erau refugiaţi a doua şi chiar a treia oară... Acum au ajuns la bătrâneţe şi nu au unde să se mai întoarcă... Zac şi aşteaptă... Pe lângă ei sunt şi copii... Jale şi chin... Nici ei n’au încotro...
Seara ajung şi episcopii anglicani. Auziseră că şi patriarhul Pavel e acolo. Ar fi vrut să vorbească cu el despre ecumenism...
Milinko Stefanovici (născut la 12 martie 1947, în Kostainik, lângă Krupani, Serbia), este artist fotograf şi foto-jurnalist, publicist, redactor, editor şi pedagog. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Serbia şi are titlu de Maestru în fotografie al Uniunii Fotografilor din Iugoslavia.
După punctajele obţinute la expoziţiile naţionale şi internaţionale şi după însemnătatea premiilor primite, Stefanovici este unul din cei mari artişti fotografi din toate timpurile de pe teritoriul fostei Republici Federale Iugoslavia. În anii 1980 era cunoscut îndeosebi pentru genul de fotografie „Life”, iar în anii 90 se apleacă spre teme duhovniceşti şi tradiţionale.
Ca redactor, editor şi pedagog a avut o mare influenţă asupra tinerei generaţii de profesionişti din redacţii, edituri şi grupări artistice, mai ales datorită abordării sale culturale ce leagă tradiţionalul de modernitate.
Vezi pentru detalii
Înaltpreasfinţitul Irineu de Niš, noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe 
În marea de steaguri sârbeşti, în apropierea Podului Albastru, care leagă sârbii şi albanezi din Mitroviţa, s-a regăsit şi steagul României, iar demonstranţii au mulţumit românilor pentru poziţia din ultima perioadă. Unul dintre cele mai fulminante discursuri le-a avut poetul şi traducătorul Adam Puslojic, membru de onoare al Academiei Române. „N-am venit să încurajăm haosul şi dezastrul, ci pentru că ne dorim o ordine de libertate şi democraţie. Aşteptăm ca lumea să se trezească şi Kosovo să redevină parte a Serbiei. Aş vrea să-l citez pe un poet român care spunea «Să-i ia dracu pe ăia care se culcă pe o inimă de sârb. Nu dăm Kosovo»“, a încheiat Puslojic discursul, în uralele asistenţei. (Gandul)
Posts
