Neoconservatorul român
De mult îmi doresc să scriu şi eu ceva pozitiv despre Vladimir Tismăneanu. Adevărul e că nu am nimic cu ideologul sau propagandistul care poartă acest nume, deşi poate că-l invidiez sincer pentru că trăieşte într-un oraş tihnit ca Washingtonul. Cine a fost acolo înţelege bine ce vreau să spun. Mă rog, fiecare cu norocul lui. În fine, am găsit. Pot să-l privesc şi eu pe Volodea dintr-un unghi favorabil. Sper să nu-i dau totuşi emoţii prea mari.
Vladimir Tismăneanu are o calitate care merită subliniată : el e unitatea de măsură, etalonul neoconservatorului român. Omagiul pe care l-a scris de curînd la dispariţia lui Irving Kristol, fondatorul ideologiei neoconservatoare, m-a decis să fac acest gest reparatoriu şi să-i dau neoconservatorului român ce i se cuvine de drept.
Irving Kristol, dispărut la o vîrstă venerabilă, a fost, împreună cu Norman Podhoretz, printre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai doctrinei neoconservatoare, dominantă în anii Reagan şi ai celor doi Bush. În tinereţe, Irving Kristol a fost militant troţkist, la fel ca Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase şi, probabil, Dan Pavel. Troţkismul, în anii ’70-’80, avea la Bucureşti, sub Nicolae Ceauşescu, ceva acut comic. Mi-l amintesc pe Stelian Tănase ţinîndu-mă de nasture pe Calea Victoriei şi nuanţîndu-mi în şoaptă troţkismul versus stalinismul. Ce trebuie spus în avantajul lui Vladimir Tismăneanu e că neoconservatorismul său nu se deosebeşte cu nimic de cel al tovarăşilor săi mai vîrstnici şi mai celebri. Mai toţi neoconservatorii din ultimii treizeci de ani au fost în tinereţe troţkişti, marxişti, leninişti, comunişti, sindicalişti, extremişti diverşi de stînga, anarhişti. La maturitate, au virat spre dreapta. E o evoluţie naturală să fii de stînga la tinereţe, pentru ca apoi, după ce te-ai aşezat burghez în viaţă, să te instalezi confortabil la dreapta. Aşa cum se verifică mereu şi zicerea binecunoscută „la vremuri noi, tot noi”. Neoconservatorii au reuşit într-un timp relativ scurt, începînd cu Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, ceea ce n-a reuşit stînga democrată într-un secol, adică să-i pună pe butuci pe conservatorii clasici. Lecţia a fost bine însuşită de PD, iar PNŢ-ul a fost hocus-pocus scos de pe scena politică. Marian Miluţ e şi el un mic neoconservator infiltrat. Ultimul candidat conservator în America a fost Sarah Palin, ridiculizată temeinic atît de media afiliată stîngii, cît şi de cea devotată neoconservatorilor. În viitor, după ce conservatorii se vor trezi din păcăleala neoconservatoare, nu e deloc exclusă o apropiere a lor de social-democraţi. În ceea ce priveşte PD-L-ul, afilierea sa la neoconservatorism pare a fi încă un secret de stat.
Nici virajul PD-ului de la stînga la dreapta nu e chiar atît de original. Surprinzătoare nu sînt decît amploarea şi viteza de execuţie. Adică dimineaţa partidul era de stînga, iar după-amiaza, în întregime, a devenit miraculos de dreapta. Se pare că lucrul e fără precedent în Europa. Desigur, virajul s-a produs sub atenta supraveghere a unor guru neoconservatori ca Vladimir Tismăneanu şi/sau Alina Mungiu-Pippidi.
Dar să revenim la Tismăneanu. I se reproşează sistematic că e autorul a sute de articole în care, tînăr fiind, proslăvea ideologia comunistă. Dar faptul nu e în nici un fel incompatibil cu noua sa orientare neoconservatoare. Se găsesc în aceeaşi situaţie minţi mult mai puternice, intelectuali mai consistenţi decît el. Cărţile lui nu sînt, de altfel, decît destul de mediocre şi banale compilaţii. Cei care n-au avut acces la sursele sale la vremea lor riscă să-l ia foarte în serios. O fac pe contul lor. Nici producerea de compilaţii livrate drept mari descoperiri personale nu e foarte originală la Bucureşti. Alţi doi proaspeţi neoconservatori - Andrei Pleşu, cu îngerii săi, şi Patapievici, cu al său om recent - au procedat la fel. Tismăneanu nu e cu nimic mai rău din acest punct de vedere.
Desigur, discuţia despre neoconservatorii români, cu PD-L ca utilaj politic de încercare, e mult mai largă şi mai complicată. Eu n-am făcut decît s-o deschid aici cu o lămurire în favoarea lui Tismăneanu. Fără mare legătură cu insultele stupide pe care mi le aplică de ceva vreme. În schimb, ce nu mi-e mie deloc clar e situarea sa geografică. Nu înţeleg cum poţi să fii neoconservator român, să faci rapoarte finale în Parlamentul României, fiind cetăţean american şi locuind la Washington. Parcă totuşi comisarii sovietici s-au deranjat să se mute pe Dîmboviţa.
Vladimir Tismăneanu are o calitate care merită subliniată : el e unitatea de măsură, etalonul neoconservatorului român. Omagiul pe care l-a scris de curînd la dispariţia lui Irving Kristol, fondatorul ideologiei neoconservatoare, m-a decis să fac acest gest reparatoriu şi să-i dau neoconservatorului român ce i se cuvine de drept.
Irving Kristol, dispărut la o vîrstă venerabilă, a fost, împreună cu Norman Podhoretz, printre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai doctrinei neoconservatoare, dominantă în anii Reagan şi ai celor doi Bush. În tinereţe, Irving Kristol a fost militant troţkist, la fel ca Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase şi, probabil, Dan Pavel. Troţkismul, în anii ’70-’80, avea la Bucureşti, sub Nicolae Ceauşescu, ceva acut comic. Mi-l amintesc pe Stelian Tănase ţinîndu-mă de nasture pe Calea Victoriei şi nuanţîndu-mi în şoaptă troţkismul versus stalinismul. Ce trebuie spus în avantajul lui Vladimir Tismăneanu e că neoconservatorismul său nu se deosebeşte cu nimic de cel al tovarăşilor săi mai vîrstnici şi mai celebri. Mai toţi neoconservatorii din ultimii treizeci de ani au fost în tinereţe troţkişti, marxişti, leninişti, comunişti, sindicalişti, extremişti diverşi de stînga, anarhişti. La maturitate, au virat spre dreapta. E o evoluţie naturală să fii de stînga la tinereţe, pentru ca apoi, după ce te-ai aşezat burghez în viaţă, să te instalezi confortabil la dreapta. Aşa cum se verifică mereu şi zicerea binecunoscută „la vremuri noi, tot noi”. Neoconservatorii au reuşit într-un timp relativ scurt, începînd cu Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, ceea ce n-a reuşit stînga democrată într-un secol, adică să-i pună pe butuci pe conservatorii clasici. Lecţia a fost bine însuşită de PD, iar PNŢ-ul a fost hocus-pocus scos de pe scena politică. Marian Miluţ e şi el un mic neoconservator infiltrat. Ultimul candidat conservator în America a fost Sarah Palin, ridiculizată temeinic atît de media afiliată stîngii, cît şi de cea devotată neoconservatorilor. În viitor, după ce conservatorii se vor trezi din păcăleala neoconservatoare, nu e deloc exclusă o apropiere a lor de social-democraţi. În ceea ce priveşte PD-L-ul, afilierea sa la neoconservatorism pare a fi încă un secret de stat.
Nici virajul PD-ului de la stînga la dreapta nu e chiar atît de original. Surprinzătoare nu sînt decît amploarea şi viteza de execuţie. Adică dimineaţa partidul era de stînga, iar după-amiaza, în întregime, a devenit miraculos de dreapta. Se pare că lucrul e fără precedent în Europa. Desigur, virajul s-a produs sub atenta supraveghere a unor guru neoconservatori ca Vladimir Tismăneanu şi/sau Alina Mungiu-Pippidi.
Dar să revenim la Tismăneanu. I se reproşează sistematic că e autorul a sute de articole în care, tînăr fiind, proslăvea ideologia comunistă. Dar faptul nu e în nici un fel incompatibil cu noua sa orientare neoconservatoare. Se găsesc în aceeaşi situaţie minţi mult mai puternice, intelectuali mai consistenţi decît el. Cărţile lui nu sînt, de altfel, decît destul de mediocre şi banale compilaţii. Cei care n-au avut acces la sursele sale la vremea lor riscă să-l ia foarte în serios. O fac pe contul lor. Nici producerea de compilaţii livrate drept mari descoperiri personale nu e foarte originală la Bucureşti. Alţi doi proaspeţi neoconservatori - Andrei Pleşu, cu îngerii săi, şi Patapievici, cu al său om recent - au procedat la fel. Tismăneanu nu e cu nimic mai rău din acest punct de vedere.
Desigur, discuţia despre neoconservatorii români, cu PD-L ca utilaj politic de încercare, e mult mai largă şi mai complicată. Eu n-am făcut decît s-o deschid aici cu o lămurire în favoarea lui Tismăneanu. Fără mare legătură cu insultele stupide pe care mi le aplică de ceva vreme. În schimb, ce nu mi-e mie deloc clar e situarea sa geografică. Nu înţeleg cum poţi să fii neoconservator român, să faci rapoarte finale în Parlamentul României, fiind cetăţean american şi locuind la Washington. Parcă totuşi comisarii sovietici s-au deranjat să se mute pe Dîmboviţa.
Petru Romoşan
In ultimele doua zile, redactiile si mediile deczionale, parlamentare si de intelligence au fost bombardate cu "informatia" ca generalul Iulian Vlad, sef al serviciului secret roman, a murit. Dezinformarea - care vine in contextul apropiatei impliniri a 77 de ani a generalului care a reusit, alaturi de generalul Stefan Guse, sa blocheze intrarea trupelor rusesti in Romania, in timpul operatiunii complexe dirijite de KGB si GRU in decembrie 1989 - constituie o forma de amenintare voalata. Metodologie specifica unor tehnici diversioniste binecunoscute.
Posts
