Cununa vieţii doamnei Aspazia Oţel Petrescu se îmbogăţeşte luna aceasta cu încă o floare - acum sunt 85 la număr. Ce cunună frumoasă! Crinii purităţi, ai nevinovăţiei, mari, maestuoşi, parfumaţi, îşi reclamă întâietatea, aruncându-şi cu dărnicie culoarea asupra întregului buchet. Trandafirii roşii, ce ascund între petalele fine mirosul sângelui, al durerii, al suferinţei, îşi îmblânzesc spinii, cuminţindu-i cu blândeţe. Cale sfioase îşi înalţă rugătoare spre cer glasurile mute ale dorurilor mutate dincolo. Dalii voluptuoase, crizanteme romantice, flori ale soarelui îşi respectă, tăcute, locul de vază pe care îl au în cunună. Şi ghiocei, şi narcise, şi garofiţe fragede - din toate găseşti, cu bucurie, flori în grădina semănată de o minune de om. Dar cele mai multe sunt lăcrămioarele - lângă fiecare fir de floare, un fir de lăcrămioară îşi picură, smerit, roua dimineţii, făcând ca totul să pară poleit.
Este un spectacol de lumină, culoare, parfum, duioşie şi frumuseţe viaţa aceasta a doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Lumină pentru sine şi alţii în catacombele deznădejdii, culoare în bezna necredinţei, parfum între hoiturile satanei, duioşie în bestialitatea bolşevică, frumuseţe în hidoşenia „epocii de aur” fără Dumnezeu.
Întru mulţi, sănătoşi şi frumoşi ani, Doamnă!
„Mi-e dor de Piteşti”
Nu i-a împrumutat doar numele, ci şi firea Sfântului Moş Nicolae. E de o blândeţe nesfârşită, de o dărnicie greu de imaginat, de o dragoste fără limite. Şi totuşi, de o fermitate în faţa căreia dezarmezi.
Se înfăţişează lumii rar, căci smerenia ce i s-a întipărit în suflet e mare. Dar atunci când o face, din simţul acut al datoriei, ne apare asemeni Coloanei fără sfârşit a lui Brâncuşi: simplă dar măreaţă, romboidală dar verticală, tăcută dar atât de grăitoare, imaterială şi totuşi de stâncă în credinţă, ideal în mărturisire.
O soartă chinuită i-a fost hărăzită, prin temniţe şi persecuţii inimaginabile. A învins iadul Piteştiului, îngenunchindu-l pe satan prin umila ridicare a mâinii la întrebarea torţionarului: „Şi acum să vă văd, care mai crede, bă, în Dumnezeu?”. Trupul său unic, aproape imaterial, a îndurat suferinţe şi boli cumplite, despre care însă foarte rar vorbeşte.
Ba chiar...”mi-e dor de Piteşti!” ne-a mărturisit domnul Nicolae Purcărea într-o seară, la piciorul scării sculptate cu măiestrie şi dragoste chiar de dânsul. „Mi-e dor de Piteşti” îmi răsuna în urechi, şocant, de neînţeles. Cum să îţi fie dor de suferinţă, de tortură, de moartea pe care clipă de clipă o pipăi în faţa ta? „Mi-e dor de Înviere”, spuneau de fapt vorbele domnului Purcărea, „mi-e dor de Hristos, cel care dormea cu mine pe rogojină; şi mi-e dor să aleg bucata de pâine cea mai mică”.
Câtă smerenie, câtă dragoste, câtă credinţă!
Şi toate acestea în tăcere, căci doar în tăcere poate asculta glasul lemnului care-i cântă balada haiducului în timp ce se lasă dezmierdat de dalta meşterului şi prefăcut în troiţă. Şi doar în tăcere poate auzi, răzbătând din lumea drepţilor, „Balada” lui Porumbescu fluierată de glasul domol al soţiei.
Vă facem, din tot sufletul, aceeaşi urare ca şi camaradei dumneavoastră de suferinţă, doamna Aspazia Oţel Petrescu: Să ne trăiţi întru mulţi, sănătoşi şi frumoşi ani!
O carte de vieţi
În mănunchiul de mărturii despre detenţia şi rezistenţa anticomunistă a românilor s-a adăugat anul acesta o floare unică, blândă, pe cât de necesară, pe atât de valoroasă, oferită nouă de Aspazia Oţel Petrescu: cartea intitulată „În memoriam Spice”. Spun unică pentru că alta asemeni ei nu este; blândă, căci multă dragoste cuprinde; necesară şi valoroasă, căci e un mănunchi de portrete iscate, şi nu creionate, sub penelul aurit al Aspaziei Oţel Petrescu. Mai presus de talentul literar incontestabil, de ştiinţa limbii dobândită în timpul studiilor filologice, de uşurinţa folosirii ei însuşită într-o viaţă întreagă, mai presus de toate acestea răzbat din paginile cărţii sentimentele cele mai curate ce definesc virtuţile creştine; credinţa, nădejdea şi dragostea.
Credinţa este cea care a aliniat suferinţele inimaginabile prin care a trecut, în iadul închisorilor comuniste, generaţia de la 1948, pe care Aspazia Oţel Petrescu o surprinde aici în câteva portrete cu chipuri de icoană: părintele Arsene Boca, părintele Liviu Brânzaş, părintele Constantin Voicescu, Lucian Blaga, Valeriu Gafencu, Victor Leahul, dar şi Elena Ilinoiu Codreanu, maica Teodosia Zorica Laţcu, Maria Leşeanu, Maria Muscalu Baicu, Eugenia Fuică Purcărea şi mulţi, nenumăraţi alţii.
Nădejdea le-a luminat sufletele: nădejdea că Dumnezeu Drăguţul, cel înviat a treia zi din morţi, va zdrobi din nou lacătele iadului şi îi va muta pe ei, prizionerii înlănţuiţi ai Satanei, la lumina binefăcătoare a mântuirii.
Iar Dragostea... mi-e greu mie să vorbesc despre dragostea lor. Nu neg bogăţia limbii române, ci doar îmi recunosc neputinţa vorbirii şi, cu smerenie, mă plec în faţa acestui sentiment măreţ ce răzbate din fiecare slovă a cărţii. Căci, spune autoarea, „prin noi s-a demonstrat că e o nebunie lupta lui satan împotriva iubirii”. Este iubire până la lacrimi, iubire până la jertfă, iubire curată, sinceră, adâncă, pe care nici satanalogia comunistă, nici moartea nu au putut-o risipi. Dimpotrivă, ea a sporit cu fiecare za a lanţului, cu fiecare strop de suferinţă, cu fiecare rugăciune.
Nu este o carte de povestiri, ci una de vieţi. Am cunoscut personal doar trei dintre chipurile evocate aici şi mărturisesc cu uimire şi curată mulţumire sufletească că dorul mi s-a mai potolit. Căci Aspazia Oţel Petrescu i-a readus în faţa ochilor mei trupeşti pe cei trei, atât de vii, atât de „la fel” cu cei de odinioară, încât cei 15 ani de când i-am mai văzut îmi par doar clipe. S-au dus puţin să se odihnească, iar Pazi - cum o cunosc toţi - i-a chemat cu dragostea-i nesfârşită, şi au răspuns, luminoşi, demni, cuminţi.
Pe toţi ceilalţi pe care nu îi cunoscusem acum îi simt, îi văd cu ochii sufletului atât de clar, încât parcă îi ştiu de o viaţă.
Portrete împletite cu gânduri şi sentimente - acestea ne oferă cartea Aspaziei Oţel Petrescu. Cu delicateţe feminină şi dârzenia soldatului, autoarea realizează o radiografie spirituală a ceea ce a însemnat generaţia de sacrificiu a neamului românesc în secolul XX.
Nu este întâmplător faptul că portretele sunt precedate de câteva versuri inedite, create de Eugenia Indreica Damian în temniţele comuniste, versuri care susţin aceleaşi trei virtuţi: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea.
„In memoriam Spice”, apărută la editura Elisavaros, este un mănunchi de făclii aprinse „în cimitirul meu intim, printre mormintele dragi”; un snop de spice din care Aspazia Oţel Petrescu a împletit o frumoasă cunună aşezată pe creştetul unei generaţii de sacrificiu, ca un răspuns la întrebarea lui Nichfor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Cartea Aspaziei Oţel Petrescu a făcut în aşa fel încât aceştia să fie pentru eternitate în sufletele noastre.
Crina PALAS
Posts
