Clipa îşi propune să fie un semn al independenţei şi al verticalităţii şi al respectului criteriilor şi reperelor fundamentale ale spiritualităţii noastre într-o geografe culturală, în care de aproape două decenii se exercită cu efecte dizolvante în planul identităţii, dictatul şi agresivitatea veleitarismului corifeilor unei aşa zise societăţi civile a căror operă, aparţinând cu bunăvoinţă mai ales literaturii de frontieră, încurajează primitivismul resentimentar al jupuitorilor bronzului de pe statuile atâtor întemeietori neosteniţi, însufleţiţi de har şi de vocaţia ctitoriei, ai patrimoniului naţional, de la Eminescu („cadavrul nostru din debara”) şi Caragiale şi Sadoveanu şi Arghezi şi Călinescu şi Camil Petrescu şi Eugen Barbu şi Preda în timpul din urmă şi Labiş, la care şi facem un semnificativ apel în acest prim număr al publicaţiei. Nu e, aşadar, credem noi, întâmplător faptul că în spaţiul actualei explozii editoriale româneşti, capabilă să ne informeze atât de bogat şi să ne integreze culturii europene şi mondiale de azi, prezenţa contribuţiei autohtone se-nfăţişează, totuşi, firavă şi inhibată naţional şi dominată de doctrinarii unui nesfârşit denunţ autoflagelator şi ai deriziunii şi ai sexualităţii şi anecdoticului mărunt, colorat ţipător şi gălăgios, străin de esenţa realităţii României autentice.Nu au fost şi nu sunt încă întâmplătoare nici liniştea şi indiferenţa în care s-a petrecut scoaterea numelui lui Caragiale de pe frontispiciul primei scene a ţării, smulgerea şi aruncarea numelui lui Rebreanu, pus să onoreze Sala Studio a Naţionalului, chiar în toamna când se împlineau 60 de ani de la moartea lui şi scoaterea numelui lui Camil Petrescu de pe zidul Sălii Atelier al aceluiaşi aşezământ, în favoarea jenantei reclame a unui repertoriu de tipul „Viaţa noastră sexuală”.
Când statuia incomodantă a lui Caragiale – oare, de ce?! - a plutit spânzurată de braţul unei macarale tractoriste spre a f reamplasată, parcă pedepsitor, într-un modest scuar dosnic(în timp ce Bucureştii nu au o altă singură statuie a lui Caragiale!), simbolistica tristei situaţii nu a putut să nu preocupe. Din păcate şi ea, preocuparea, a rămas fără ecou, suspendată la fel ca şi imaginea nefericit emblematică pomenită. Iată de ce voind să răspundem tăvălugului globalizării uniformizatoare, slujită împătimit de pomeniţii corifei ai elitismului fals şi ai lipsei de orice credinţă şi ai liber-schimbismului sponsorizat fără frontiere, ne apare irepresibilă datoria unei pledoarii convingătoare pentru criterii şi repere şi atitudine care să favorizeze declarat şi diversitatea, dar şi identitatea naţională întemeiată pe lecţia curcubeului alcătuit din atâtea culori armonizate inspirat pentru a-l face să strălucească unic, fără ca niciuna din aceste culori să-şi piardă propria identitate şi strălucire.
de Dinu Săraru
• Editorial • Revista CLIPA
An I, Nr I, Decembrie 2008
Posts
