Saturday, January 9, 2010

LIMBA ROMANA ESTE LIMBA DACILOR. De la adevar la erori şi controverse teoretice. Importanţa dicţionarului etimologic Vinereanu, realizat pe baza cercetarilor sale de indo-europenistica


Auzisem de multă vreme de Mihai Vinereanu şi de studiile sale. Pentru aceea postez scurta recenzie de mai jos de pe NapocaNews. Citez din text: "limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65% din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei". Vor mai trece ani pînă cînd cercetările lui Mihai Vinereanu vor primi girul valorii, şi încă şi mai mulţi ani pînă ele vor pătrunde în conştiinţa lumii academice internaţionale. Deşi apariţia acestei cărţi este un prim pas care trebuia făcut acum 120-130 de ani în urmă, îmi doresc ca şi alte studii de acest fel să vadă lumina tiparului, pentru ca măcar Românii să poată vorbi în cunoştinţă de cauză despre Români. Se nasc şi în România oameni, asta e sigur. (M. Filotheu - Grup Ortodoxia)

Limba română de la adevar la erori şi controverse teoretice. Importanţa dicţionarului Vinereanu

Apărut la sfârşitul lunii noiembrie 2008 sub semnătura domnului Dr. Mihai Vinereanu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE are în concepţia autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate.”

Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P. Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea ei în timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăt erorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac, conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinte împrumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limba turcă şi alte 20% din alte limbi. Toate dicţionarele care i-au urmat (Tiktin, Puşcariu, Cioranescu, inclusiv cele elaborate sub egida Academiei Române) au reconfigurat cam aceeaşi structură imaginată de Cihac, ceea ce dă impresia că limba română ar fi o mixtură bizară destinată creolizării însoţită în plan gramatical de pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Comparată însă cu morfologia bogată şi precisă a declinărilor, dar şi a conjugărilor, specifice limbii române, ideea că limba română ar fi numai o limbă de adunătură încropită din graiul răstit al mercenarilor abrutizaţi trimişi în Dacia de Imperiul Roman, la care s-ar fi adăugat cuvinte rămase pe aici din vocabularul sumar al migratorilor, este o idee esenţialmente falsă perpetuată doar prin sfidarea principiului conform căruia o flexiune morfologică consistentă nu poate să dăinuiască decât în intimitatea unei limbi mature şi stabile, cu un vocabular propriu bine dezvoltat.

Tot la nivel de principiu a fost şi mai este sfidat caracterul profund unitar al limbii române vorbită fără nici-o diferenţă atât în interiorul fostului limes roman cât şi în exteriorul lui. S-a ignorat şi se ignoră astfel faptul că limba oficială a Imperiului Roman, nu putea unifica graiul dacilor, aşa cum n-a reuşit să unifice nici macar dialectele italice, atât de plastic caracterizate la vremea sa de Dante Alighieri.
În efortul de a se susţine cu orice preţ originea latină sau după caz originea slavă a multor cuvinte din limba română, toţi autorii de dicţionare de până acum au recurs în mod absurd la aşa numitele reconstituiri pretinzând că formele pe care abia le plăsmuiau ar fi fost în antichitate modele pentru cuvintele româneşti. Or, se afirmă la nivel de principiu că nu poate fi adevărat decât ceea ce poate fi probat, aşa încât a accepta pe mai departe că plăsmuirile ar fi avut o existenţă reală în acel domeniu numit „latina vulgară” înseamnă a menţine în derizoriu orice studiu privind originea limbii române.

În numele ideii fixe că limba română ar fi de origine latină, până şi omonimele româno-latine au fost considerate modele pentru cuvintele românesti, deşi tocmai existenţa acestor omonime reprezină o altă dovadă clară că limba română nu poate fi de origine latină. Este celebru cazul cuvântului „mergo” în legatură cu care Sextil Puşcariu a dat o explicaţie, de care ne jenăm şi astăzi, în tentativa imposibilă de a corela înţelesul verbului românesc „a merge” cu înţelesul verbului latinesc „a scufunda”.

Abordările teziste au generat erori de interpretare chiar şi în cazurile în care aceleaşi cuvinte există într-adevăr, atât în limba latină, cât şi în limba română, dar care se mai regăsesc şi în alte limbi indo-europene. Pentru originea cuvântului românesc „cal” s-a propus latinescul „cabalus”, deşi cu un acelaşi înţeles există şi cuvântul polonez „kobela”. Şi mai grav este faptul că în încercarea de a nu se aduce atingere originii latine a limbii române au fost eliminate din discutie, în mod sistematic, cele peste trei sute de cuvinte comune atât limbii române cât şi limbii sanscrite, limbă care este cu cel puţin o mie de ani mai veche decât latina.
Aceste erori comise la nivel teoretic şi altele asemenea lor au produs un număr însemnat de rezultate inacceptabile în explicarea originii lexicului românesc, ceea ce i-a determinat pe unii specialişi din lingvistică, dar mai ales pe cei din domenii conexe, să solicite şi să propună remedii. Singurul însă, care a dispus de toate resursele necesare şi mai ales de timp pentru a rezolva în ansamblul ei problema originii lexicului românesc a fost tânărul cercetător pe atunci Mihai Vinereanu. Familiarizat temeinic şi cu logica riguroasă a ştiinţelor exacte, autorul reuşeşte ca după mai bine de douăzeci de ani de efort solitar să ne ofere ca pe o reuşită de excepţie DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, primul întocmit pe baza studiilor de indo-eurpenistică. Şi este o reuşită de exceptie, atât prin cantitatea şi calitatea documentaţiei utilizate, cât şi prin siguranţa cu care aplică metoda comparativ-istorică, ceea ce i-au permis sa demonstreze că limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65% din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei. În efortul său de a ajunge la originile reale ale cuvintelor limbii române, autorul s-a dovedit a fi consecvent în a corecta, inclusiv, acele inadvertenţe pe care le-a constat la autorii foarte bine cotaţi pe plan internaţional.

Ca master şi doctor în domeniul lingvisticii desfăşurându-şi activitatea de cercetare la New York, unde trăişte de peste 15 ani, obişnuit să se confrunte în congrese internaţionale cu savanţii generaţiei sale, autorul a gândit şi a realizat DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE la nivelul standardelor actuale. Acesta este şi motivul pentru care domnul Prof. Univ. Dr. Constantin Frâncu, Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi s-a considerat îndreptăţit să se refere la dicţionar în termeni superlativi:
„Prin materialul inedit, lucrarea domnului Dr. Mihai Vinereanu este o lucrare lexicografică originală, deosebindu-se mult de dicţionarele de până în prezent, care nu au nici principii ferme, nici metode adecvate.
Consider că dicţionarul … este o foarte serioasă descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind trei condiţii esenţiale:
1. este fără contradictii, bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic, dar şi pe cel semantic,
2. este exhaustivă, cercetând literatura de specialitate, dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările lixicografice, româneşti şi străine,
3. spre deosebire de alte dicţionare (DA, DLR, DEX), explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil.

În concluzie, considerăm că … această lucrare lexicografică va deveni, cu siguraţă, un punct de referinţă în literatura de specialitate.”
Scris în primul rând pentru specialişti, dicţionarul este de un real folos pentru noi toţi prin bogăţia de informaţii acumulată din toată literatura de specialitate a lumii, informaţii care devin tot atâtea dovezi în favoarea repotenţării indentităţii limbii române.
Cu privire la importanţa dicţionarului, iată care este şi mesjul autorului către cititor: „Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie selectate şi interpretate în funcţie de teoriile pre-existente.”

Deosebit de important este faptul că la o aceeaşi concluzie ajunsese şi domnul Prof. Univ. Dr. Sorin Paliga în cartea sa intitulată Influenţe romane şi preromane în limbile slave de sud apărută în anul 1996. Ediţia a II-a a cărţii, care a apărut în anul 2006 revăzută şi complectată arăta din nou că „exemplele analizate şi discutate aici oferă suficiente argumente pentru reconsiderarea radicală a raporturilor dintre români şi slavi în orizontul secolelor VI-X p.Ch.”
Ca unul care am ajuns la concluzii asemănătoare cu ale celor doi autori, dar urmând o cu totul altă cale, cea a metaforei care porneşte de la arhetipul graiului uman articulat (Urwort), pretind că lucrările domniilor lor se înscriu între lucrările deosebit de valoroase ale domeniului, menit să asigure progresul lingvisticii în plan general european. Dintr-o asemenea perspectivă DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE reprezintă însăşi izbânda limbii române pentru a cărei propăşire au trudit, ştiuţi sau neştiuţi, înaintaşii. La întrebarea lui B.P. Haşdeu Perit-au dacii?, astăzi putem răspunde cu un NU viguros pe baza probelor irefutabile ale dicţionarului produse prin metoda comparativ-istorică unanim acceptată în întreaga lume.

Susţinut de abnegaţia şi profesionlismul doamnei Corina Firuţă, directoarea editurii ALCOR-EDIMPEX SRL, autorul recentului nostru dicţionar etimologic a reluat, dar a şi finalizat la nivelul exigenţelor actuale „munca prea migăloasă şi îndelungată ca să poată fi dusă până la capăt” începută de Mihai Eminescu alături de blonda scriitoare Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu.
Considerat o „neapărată trebuinţă” de geniile noastre tutelare, Eminescu şi Hasdeu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE trebuie să devină pentru fiecare dintre noi cartea noastră cea de toate zilele, în sensul propriu al cuvântului, pentru a recupera prin efort generalizat imensele pierderi şi suferinţe provocate de neîncrederea cu care am tratat timp de 200 de ani concluzia lui Petru Maior, care deşi corifeu al Şcolii Ardelene, ne atrăgea atenţia că „dacă este să grăim oblu limba română este muma celei latineşti.”

În încheiere, doresc să vă prezint, la proiector, ca pe un exemplu edificator felul în care autorul noului dicţionar etimologic, Dr. Mihai Vinereanu, reuşeşete să stabileasca etimologia corectă pentru verbul românesc a merge, care dobândeşte astfel statutul de cuvânt stravechi, daco-românesc, prelatin, inclus în fondul proto-indo-european.
Asociat acestei mari străvechimi, doresc să vă mai prezint şi cuvântul românesc cloambă, ales pentru a ilustra de o manieră incontestabilă forţa generativă a cuvintelor româneşti, care au produs prin metaforizare noi şi noi concepte conservate nu numai de limba sanscrita, ci şi de limbile din Europa care le-a păstrat în uz până astăzi.

Cercetator genetică lingvistică
George Liviu Teleoacă

Cartea poate fi gasita la Libraria Sophia

5 comments:

Catalin ! said...

Adevarul este cert, dar nu toata lumea il recunoaste. Limba romananica si limba dacica era aceeasi limba cu dialecte diferite si in numar redus cuvinte care difera, ceea ce demonstreaza ca cuvinetele de baza ale acestor limbi vorbite de daci si romani astfel s-au putut intelege foarte bine dupa razboiul 101 - 102 timp in care romanii au ocupat o parte din Dacia (capila tarii Sarmisegetuza) ocupantii au comunicat cu dacii ca ulterior sa ifiinteze familii daco-romane. Concluzia ar fi ca nu se putea in timp foarte scurt sa-si converteasca limba fie dacii, fie romanii si astfel sa se inteleaga. Romannii si dacii vorbeau aceeasi limba.

andrei said...

Nu vorbeau aceeasi limba,asta o spune Ovidiu si nu numai. Dar foarte probabil vorbeau limbi înrudite - româna nu provine din latina si totusi are atîtea elemente comune cu aceasta. De ce nu poate proveni romana din latina? E o discutie lunga dar ca s-o rezumam: teritoriul cucerit si guvernat de romani era mai mic de jumatate din suprafata locuita de daci si cu toate aceste daco-româna nu are dialecte ci numai graiuri. Timpul in care romanii au stapînit teritoriul cucerit (165 de ani cu bunavointa) e mic, iar relatiile cu dacii neprietenoase în tot acest timp, &icircn; toate teritoriile locuite de daci s-a vorbit sau înca se vorbeste limba româna (a naibii coincidenta).
Teoria pe care se bazeaza Mihai Vinereanu este logica, iar concluziile dictionarului sau corespund datelor istorice in timp ce argumentele latinistilor nu rezista (singurul lor argument real, de fapt, este caracterul romanic al limbii române, argument care nu mai sta in picioare daca limba daca era înrudita cu latina).

Florin Croitoru said...

Cătăline, nu au vorbit în două limbi la Sarmisegetuza. Nu se poate vorbi în două limbi chiar în două limbi înrudite.Tu ai încercat să vorbeşti cu vreun spaniol,portughez,francez, fără să cunoşti aceste limbi? Eu am încercat; nu merge. Cu atît mai puţin oamenii cu puţină şcoală.
La Sarmisegetuza au vorbit dacii din Sudul Dunării, care erau în armata romană, sau dacii din Panonia, cu dacii din Dacia lui decebal; de aceea s-au înţeles bine, pt că limba era aceeaşi. era limba lor, limba dacă şi nu vorbeau nici dialecte diferite.In Sudul Dunării, cel puţin 100Km s-a vorbit exact la fel ca in Nordul Dunării.
Nu au vorbit aceeaşi limbă dacii şi romanii.Dacă înceercăm să vorbim cu un makedon vom vedea că merge greu înţelegerea. Cunoaştem latina veche şi cunoaştem latina din timpiul imperiului. Dacă ar fi fost aceeaşi cu limba dacilor plăcuţele dacice de plumb s-ar fi citit folosind acele limbi (diferenţa e mare între latina veche şi cea imperială), dar, vezi, asta nu se poate.Plăcuţele se citesc, e adevărat foarte greu, folosind romîna. Au încercat mulţi dar nu au reuşit. Eu am reuşit însă. Poţi vedea şi auzi texte dacice la http://florincroitoru.tripod.com/
Tot aşa vorbeau şi dacii; ca noi.

Ioan said...

Fără îndoială că latina clasică(o limbă nenaturală) și cea tracică aveau un important grup de cuvinte comune.Poate că pronunția dură și folosirea africatelor, a grupurilor de consoane specifice îi dădeau limbii traco-dace un timbru diferit de latina periată și mult simplificată; chiar îmbogățită enorm cu elenisme și ceva lexeme celtice,germane etc.Pînă la urmă limba latină clasică era destinată a fi un vehicol universal de comunicare conform dorințelor și pretențiilor imperiale.
Mă amuza într-o perioadă Dex-ul cînd vedeam că multe cuvinte românești se apropie enorm de acele rad.PIE reconstruite de lingviști vestici iar la noi se inventau posibile cuvinte din latina vulgară.Nimeni nu i-a în calcul că și amărîții ăștia de traco-daci nu erau muți și nici venetici.Erau și ei IE, ba chiar mai conservatori decît culturile mediteraneene..vorba aia, nu prea "zbura" economia lor.Poate și dacii spuneau apă precum prusacii sau sanscriții, iranicii..sal la sare precum romanii etc.

Iulia said...

Felicitari.Lui Vinereanu pentru Dictionarul etimologic, dumitale pentru recenzie si pentru blog. Cred ca acest dictionar ar trebui reeditat. L-am cautat in libraria din orasul unde locuiesc (undeva in Romania) si nu l-am gasit.
Etimologiile fanteziste din DEX sunt combatute si de autori straini. Cititi "Istoria elementelor de origine romaneasca in vocabularul limbii maghiare", Budapesta, 1982.
Iar pentru a intelege de ce "specialistii" din sistemul academic nu pot renunta la confectionarea etimologiilor dupa metoda rasforirii dictionarelor, cititi cartea lui Rath Vegh Istvan "Istoria culturala a prostiei omenesti".