George Pruteanu- traiesc ideile - ideile traiesc

Astazi, George Pruteanu s-a intors la pamantul din care am fost facuti. Dumnezeu sa-l ierte! Ce uita multi dintre cei care-l laudau mai ieri si-l injurau cu sarg alaltaieri este ca George Pruteanu a fost un scriitor nationalist. Iata cateva dintre frumoasele sale texte, care vor ramane pentru eternitate pe http://www.pruteanu.ro/:

Ţigani sau romi?

Cuvîntul rom e de origine ţigănească. În limba ţigănească înseamnă "om, persoană".
Vocabula nu a apărut după 1989 ci, vizibil, după Primul Război Mondial (în perioada interbelică au existat organizaţii şi publicaţii care foloseau, în denumire, cuvîntul rom, în paralel cu altele care-l foloseau pe cel tradiţional, ţigan). Motivaţia de atunci era foarte similară cu cea invocată după 1990: încercarea de scoatere a etniei de sub incidenţa conotaţiilor peiorative ale cuvîntului ţigan. Nu cred că e o soluţie deşteaptă, pentru că o ameliorare ar fi schimbarea realităţilor, nu a cuvîntului care le denumeşte. Cum ar fi ca acei români care sunt prost văzuţi în Italia, de exemplu, să pretindă că ei nu mai sunt "români", ci "daci" sau "vlahi"?!

În ceea ce ne priveşte, ca naţiune, cuvîntul generează confuzie pe plan internaţional. Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o asociere firească (şi justă!) între terminaţia -ia / -(an)ia şi ţara (= naţiunea ei) care are această particulă: Britania = brit + ania = "ţara briţilor, a englezilor"; Mauretania = maur + (et)ania = "ţara maurilor", deci România = rom + ania = "ţara romilor". E incorect. Se creează o falsă direcţionare. După cum incorectă a fost acceptarea, din acelaşi motiv, a schimbării prescurtării pentru România din ROM (care trimitea imediat gîndul la ROMa, la romanitate, la latinitate - noi suntem o parte din ceea ce se numeşte "Romania", adică teritoriul impregnat de civilizaţia şi limba Romei Antice), în ROU (din franţuzescul Roumanie), prescurtare care nu mai sugerează nimic necunoscătorului şi care naşte întrebarea: de ce abrevierea unui cuvînt românesc să se realizeze din... franceză?
Nu poţi interzice existenţa unui cuvînt prin lege. Dar poţi emite norme metodologice, similare, mutatis mutandis (schimbînd ce e de schimbat), cu cele aplicate Legii 26/1990 (art. 39) în legătură cu "filtrarea" folosirii abuzive a cuvintelor academic sau naţional, în sensul că în documentele româneşti oficiale (inclusiv manuale şcolare etc.), termenul de utilizat să fie ţigan, fără nicio nuanţă depreciativă. E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu un cuvînt al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu "franse"; spunem nemţilor/germanilor nemţi/germani, nu "doici"; belgienilor belgieni, nu "belj" ş.a.m.d. Zeci de cărţi referitoare la această etnie, de la Cantemir şi Kogălniceanu pînă în zilele noastre, cu autori dintre cei mai respectabili, au folosit cuvîntul ţigan; iată doar cîteva pe care le am la îndemînă: Les Tsiganes (C.J. Popp, 1930), Ţiganii - între ignorare şi îngrijorare (Elena şi C. Zamfir, 1993), Istoria ţiganilor (L. Cherata, 1994), Ţiganii în istoria româniei (V. Achim, 1998).

În aceeaşi direcţie, ar trebui militat pentru eliminarea senzaţiei de "incorectitudine politică", de "eroare", pe care o au unii vorbitori, care, după ce folosesc cuvîntul natural ţigan, se corijează repede: "pardon, rom!".

Nu are niciun rost acest subterfugiu. Problemele comunităţii ţigăneşti (sau/şi, de ce să n-o spunem: problemele create de mulţi din această etnie) nu dispar dacă schimbăm numele. Nu aducem situaţia la zero, n-o răsvirginăm. Ea se rezolvă cu totul altfel: prin educaţie îndîrjită, prin programe iscusite, prin respectul legii. (28 feb. 2008)

ŢIGANIADA ROMA-BUCUREŞTI

Situaţia e gravă şi se va agrava. Vinovăţii sunt de ambele părţi.
Să încercăm să ne punem în locul italienilor. Locuiţi într-un bloc. Pe lîngă el sunt oarece spaţii verzi, mai mult sau mai puţin îngrijite. Deodată, acolo încep să apară nişte corturi şi nişte „colibe”, cu oameni gălăgioşi şi insalubri. O privire rapidă te face să bănuieşti că nu trăiesc decît din furat şi cerşit. Devin zilnice tărăboiul, găinăriile, scandalurile, furturile, tîlhăriile, violurile. Stilul de viaţă al zonei cu pricina e intens perturbat. Nu v-aţi enerva, nu v-aţi agita, n-aţi cere intervenţie? Ba bine că nu.

Nu facem decît să „exportăm” ceea ce am produs în 18 ani: anomie, grosolănie, violenţă, fărădelege. Degeaba 90% din românii emigraţi sunt cumsecade. De văzut se văd ceilalţi. Ştire e Ion care omoară, nu Ion care toarnă 12 ore pe zi mortar, pe o leafă de două treimi faţă de a lui Giovanni.

Exasperarea italienilor cuminţi e justificată. Ea era previzibilă şi, de altfel, a şi fost prevăzută, în cărţi bine cunoscute. Să deschidem celebra lucrare Ciocnirea civilizaţiilor, a lui Samuel P. Huntington. Iată ce scrie acolo, la p. 292 (citez după ediţia de la Ed. Antet, Buc., 1998, trad. Radu Carp): „Noii imigranţi provin, în marea lor majoritate, din societăţile non-occidentale. (...) Emigranţii au înalte rate de fertilitate şi, prin urmare, răspund de creşterea viitoare a populaţiei în societăţile occidentale. În consecinţă, occidentalii se tem din ce în ce mai mult că sunt acum invadaţi nu de către armate şi tancuri, ci de emigranţi care vorbesc alte limbi, venerează alţi Dumnezei, aparţin altor culturi şi le vor lua slujbele, le vor ocupa pămînturile, vor trăi departe de sistemul de prosperitate şi le vor ameninţa modul de viaţă. Stanley Hoffman observa că aceste fobii, înrădăcinate în relativul declin demografic, «sunt bazate pe veritabile ciocniri culturale şi nelinişti în legătură cu identitatea naţională»”.

Autorul acestor afirmaţii, întemeiate pe o bogată şi savantă bibliografie, este politologul care a implementat în multe minţi şi cabinete vestice teza cărţii sale, că „Europa se termină acolo unde creştinătatea occidentală se termină şi încep Islamul şi ortodoxia” (op. cit., p.232; s.gp); pe aceeaşi pagină se află şi harta care ilustrează această concepţie; o reproducem alăturat. Şi, atenţie, el scria cele de mai sus în 1997!, cînd încă nu se produsese marea „năvală”, generată de prima serie şi apoi a doua serie (România şi Bulgaria) de amplificare a UE. Euforia integrării în UE a produs în milioane de cetăţeni zburdalnici ideea utopic-frauduloasă că „ce e al tău e şi al meu”, că suntem „la noi acasă” pretutindeni, ca şi cum n-ar mai exista naţiuni distincte şi diferenţe adînci. 18 ani de capitalism barbar au zămislit cohorte de români fără respectul legii şi al ordinii. Printre aceştia, cei mai mulţi (din raţiuni complexe) sunt ţigani. Să nu uităm că şi la noi acasă au fost tensiuni similare celor din peninsulă: amintiţi-vă doar de Hădăreni sau de Piatra Neamţ unde a ieşit scandal (”ghetto! rasism!!”) pentru că primarul voia să le facă ţiganilor nişte blocuri la marginea oraşului. Şi să ne amintim de un caz prevestitor, petrecut cu ceva timp în urmă, tot în Italia, cînd locuitorii unei suburbii milaneze au cerut să se construiască... un zid, care să-i apere de taberele „medievale” răsărite în preajmă. Cererea nu avea nimic rasist, viza doar protecţia bunurilor, a securităţii individuale şi, în esenţă, a unui mod de viaţă civilizat.

Acele „tabere” de corturi, colibe, barăci reprezintă principala culpă a autorităţilor italiene. Toleranţa în privinţa unor aşezări eminamente ilegale, focare de murdărie şi infracţionism, este inexplicabilă şi de nescuzat. La fel de blamabilă este nu reacţia presei sau a cetăţenilor, ci reacţia unor politicieni nesăbuiţi şi a guvernului, care expulzează intempestiv, pe criterii etnice, în dispreţul legislaţiei.

Să nu ne facem iluzii. Casa noastră e România, nu Europa. Un mare exilat, italian, a scris aceste două tulburătoare versuri: „Şi vei vedea şi tu ce pîine-amară-i / (...) / Să urci şi să cobori pe-a altui’ scară” (Dante). (Curentul, 8 nov. 2007)

CUM MERG POLITICIENII

(însemnări fatalmente superficiale; nimic despre moţiune)

Cititorii poate-şi amintesc că, în plină vară, pe 19 iulie, am publicat aici un articol despre Cum vorbesc politicienii (poate fi găsit în arhiva Curentul aici sau în sait: Cum vorbesc politicienii). Acum, spre mijloc de toamnă, m-am gîndit că ar interesa cîteva consideraţiuni despre cum merg politicienii. Le scriu în dimineaţa zilei de miercuri 3 octombrie, cînd se va vota moţiunea, gest de politicianism steril. Nu cunosc rezultatul, dar n-am nici cea mai mică îndoială că va pica, nu-i acord deloc atenţie. Aşadar:

Cum merg politicienii

Ion Iliescu merge viguros şi voios. De fapt, cînd se deplasează pe jos, d-sa nici nu „merge”, ci „păşeşte hotărît”, „înaintează fără preget spre”, „se îndreaptă neabătut către”.

Traian Băsescu merge absolut derutant: priveşte-ntr-o parte, merge-n alta; picioarele se încalecă în paşi, corpul e sucit; Traian Băsescu se înşurubează în spaţiu.

Becali circulă de regulă cu mîinile în buzunare. Cînd se opreşte, le scoate de acolo şi le mişcă foarte mult, în special înainte, dar şi dreapta-stînga. Deşi nu-s decît două, par mai multe.

Vanghelie merge ca un chinez: lipa-lipa, cu paşi egali, fără oscilaţii pe verticală ale corpului, de parcă ar aluneca pe nişte şine.

Emil Constantinescu are un mers marţial, secole de istorie şi măreţie calcă odată cu el asfaltul.

Coborîndu-ne ochii din înalt către cotidian, un mister se iţeşte: Oare de ce ni se pare nouă că acest bărbat arătos numit Tăriceanu merge lătăreţ? De ce un chip atît de prezentabil deambulează cu ceva de răţuşcă? Nu ştim de ce. Dar ştim sigur că Meleşcanu, cu sau fără ochelari up-to-date, năzuieşte să aibă mersul macho al lui Henry Fonda din westernurile clasice.

Dar Elena Udrea? Elena Udrea tinde spre mersul de Zarază. Cînd apare în parc, pe-nserat, curg în juru-i petale de crin. Gura sa e un poem de nebune dorinţi, alte componente sunt un tezaur sublim, e un demon din vis care tulbură şi minte, dar are zîmbetul de heruvim. Nu acelaşi lucru se poate spune despre d-na Norica Nicolai. D-ei are un mers contondent, ameninţător, prevestitor de comisii şi controale. Anca Boagiu? Anca Boagiu merge delicat, imperceptibil, pare chiar că se jenează că nu stă locului.

Să-l privim pe Vadim. Vadim nu merge, ci peripatetizează. În înaintare, el taie aerul cum taie valurile prora unui vapor, în siajul său e asistenţa care-l ascultă, susţine şi luminează, precum coada unei comete. Paşii săi sunt filosofici, pătrunşi de importanţă.

Cu totul altfel merge Mircea Geoană. El încearcă să meargă repede şi simplu. Dar nu-i iese. Vrea să umble ca un băiat din popor. Rezultatul e nici băiat, nici popor, nici umblet, ci un fel de vîjîială.

Nu trebuie neglijat, în acest studiu rapid, cazul Nati Meir. Chiar şi ziua-n amiaza mare, Nati Meir merge furişat şi circumspect, parcă s-ar teme să nu fie prins. Poate că o contribuţie au şi pantalonii săi care nu vor să stea la locul lor, ci coboară mult, încît partea care se numeşte „turul nădragilor” ajunge în dreptul genunchilor.

Particularităţi aparte prezintă şi Ludovic Orban. Mersul său are un bălăngănit sexy şi agale, care-i dă o notă de nonşalanţă placidă. Placid pare şi Stolojan, al cărui mers este însă mecanic, în directă corelaţie cu rata inflaţiei (x=2vy/b, unde „v” depinde de Valeriu Stoica, „b”, de Traian Băsescu, iar „y” e o necunoscută pe care unii o cunosc).

O situaţie ciudată are Adrian Năstase. El are un mers de dolofan, deşi nu e un om dolofan; şi mai straniu e că sub el apare uneori o bicicletă, care n-are ce căuta acolo, e din alt film. Un fost dolofan, şi tot Adrian, Severin, are ceea ce aş numi mersul-Panda (înrudit cu Bursucul-de-Bruxelles).

Bogdan Olteanu fuge, Verestoy Atilla merge viclean, în mereu aceeaşi direcţie, foarte profitabilă, indiferent de regimul la putere.

Întrebarea care se pune este: Hrebenciuc merge? Din cele mai vechi timpuri se caută răspunsul, dar unul satisfăcător nu s-a găsit. În schimb, se ştie cu precizie că Emil Boc (numit, în cercuri de experţi şi „Traian Boc”) nu merge, ci se rostogoleşte. El este o sferă cu raza la Cotroceni şi circumferinţa între Cluj şi Bucureşti, iar viteza de deplasare nu e mai mică decît pătratul cantităţii de vorbe pe secundă, care e un număr aproape iraţional. (Curentul, 4 oct. 2007)
George PRUTEANU

www.pruteanu.ro