APUSUL MITULUI EMINESCU? AFLA AZI LA CONFERINTA "PENTRU EMINESCU". Codreanu: Eminescu, o viaţă de jertfă

Astăzi, cu începere de la ora 13.00, la Casa Academiei Române din strada 13 Septembrie nr.13, cei mai importanţi eminescologi ai României vor susţine o conferinţă publică la 160 de ani de la naşterea Românului Absolut. Organizată de Institutul de Sociologie al Academiei Române împreună cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Universitatea Bucureşti şi Fundaţia Pentru România, la conferinţa "PENTRU EMINESCU" vor participa prof dr Nae Georgescu, prof dr Theodor Codreanu, prof dr Ilie Bădescu, jurnalistul Corneliu Basarab Vlad şi invitatul special, artistul Grigore Leşe. Totodată, se va relansa, după 100 de ani de la tipărire, "Omagiu lui Mihail Eminescu", de Corneliu Botez, republicat în facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru România Unită. La ceas aniversar, prezentăm mai jos un articol al profesorului Theodor Codreanu despre Eminescu şi detractorii săi. (Victor Roncea)

Apusul mitului Eminescu?

Oricare dintre noi a putut constata că, după 1989, acea parte a disidenţei pe care Paul Goma a numit-o autocronică, pe urmele unui coleg din Franţa, a adus ca „noutate” moda demitizărilor, în numele unei pretinse ideologii paneuropene. Interesant că nu s a „demitizat” chiar orice, în prim plan stând miturile naţionale, de la Decebal şi Mioriţa până la Mihai Viteazul şi Mihai Eminescu. Îndeobşte, literatura a fost răscolită de acest ghimpe straniu care s-a numit cultul Eminescu şi care, spre a fi mai uşor spulberat, s a indus ideea că ar fi fost creaţia naţional-comunismului ceauşist. Unii mai prevăzători au înţeles, însă, că mitul Eminescu este o creaţie veche, de peste 120 de ani, ivit o dată cu îmbolnăvirea poetului la 28 iunie 1883 şi intrat în continuă expansiune de la apariţia ediţiei princeps a Poeziilor, pe care o datorăm lui Titu Maiorescu,

Demitizanţii sunt, la rându-le, de două speţe: radicalii şi moderaţii. Primii cred că omenirea se poate descurca fără mituri (şi chiar fără religie), numai nutrindu-se din puterile raţiunii şi eliminând, deci, orice propensiune spre sacru. Pare a fi aici un imbold din filosofia postmodernistă, care-şi revendică punctul de purcedere din faimoasa declaraţie a lui Nietzsche că Dumnezeu a murit.

Demitizanţii moderaţi, în schimb, conştienţi că sacrul se ascunde în profan, după avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la înţelepciunea că vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar înlocuite cu altele în stare să încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne: toleranţă, multiculturalitate, globalism, europenism, political correctness etc. De exemplu, unul dintre demitizanţii de prestigiu, Virgil Nemoianu, pledează pentru înlocuirea mitului Noica, în filosofie, care mit ar fi o regretabilă lecţie de „naţionalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai Şora, considerat adevăratul filosof român al ultimelor decenii, întrucât „a pus în lumină potenţialităţile pluraliste, democratice şi cosmopolite pre existente în modul de filosofare românesc care l a precedat”. Dar, oricâtă bunăvoinţă am avea cu ideologia umanitaristă a lui Mihai Sora, el continuă să rămână un filosof mediocru, pe când Noica are de partea sa atributele unui gânditor de geniu, aducând cu sine şi valorile pomenite, De fapt, titlul articolului lui Nemoianu viza, în principal, despărţirea de alt mit, cu mult mai important, care este şi mitul cultural naţional românesc – mitul Eminescu. Acesta s ar cuveni fie eliminat total, din perspectivă radicalistă, fie înlocuit cu posibilul mit al unui scriitor postmodernist – Mircea Cărtărescu. Poate aşa se şi explică de ce însuşi autorul Levantului a fost atras în campania demolării cultului Eminescu. 

În orice caz, nici unul dintre marii scriitori posteminescieni nu s-a gândit că-l poate înlocui pe Eminescu, în sensul de a jindui să-i demoleze soclul şi să se aşeze în locul lui. încât Eminescu rămâne întregul, cu toate potenţialităţile lui arheale, pe când ceilalţi, oricât de mari ar fi, se simt bine ca ramuri viguroase ale aceluiaşi trunchi, dând numai împreună ceea ce s ar putea numi geniul naţional românesc. Aşa că e greşită convingerea unora că prin „poetul naţional” s ar uzurpa meritele celorlalţi scriitori şi gânditori români. Poate că principalul merit al fiinţei eminesciene stă tocmai în „nerealizarea” uriaşelor potenţe pe care le-a întrupat eminescianismul, încât a dat de lucru tuturor generaţiilor care i-au urmat, acea „lectură” perpetuă a Cărţii lui Eminescu, pe care a intuit-o unul dintre posteminescieni – Grigore Vieru, în cunoscuta sa poezie Legământ. Cei care vor să pună capăt mitului Eminescu pornesc de la ipoteza, imposibil de verificat, că geniul său este opera unei mistificări de proporţii şi care se cuvine a fi denunţată în toată goliciunea ei. Din ea s-au nutrit şi se nutresc toţi demolatorii, până azi. E chiar semnul de distincţie dintre detractori şi critici care contestă cu argumente anumite slăbiciuni ale eminescianismului, deteriorabil, în timp ca orice creaţie umană. În ultimă instanţă, detractorii consideră că mitul Eminescu este creaţia artificială tiranică, de felul cultului pentru Ceauşescu, născut chiar sub ceauşism, idee care i a putut veni în minte până şi unui critic de prestigiul lui Gh. Grigurcu. E o mizerie ideologică să pui semnul de egalitate între mitul Eminescu şi cultul pentru nişte tirani ca Stalin sau Ceauşescu. Astfel de „mituri” s au creat la comandă politică, dovadă că au sucombat de îndată ce dictatorii au murit, pe când mituri culturale sau politice precum al lui Goethe, al lui Eminescu, al Ioanei d’Arc sunt durabile.

În asemenea condiţii, nu mai este deloc o „ruşine” să vedem în Eminescu poetul naţional, chiar prin faptul că, în puţinul interval creator care i-a fost hărăzit, el n-avea cum să-şi ducă la capăt diversitatea proiectelor culturale, nemaivorbind de cele politice care nici azi n-au fost realizate, încât România continuă să vegeteze la periferia civilizaţiilor europene, cu unul dintre cele mai modeste standarde de viaţă. Aşadar, Eminescu e poetul naţional şi expresia integrală a sufletului românesc pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani, până va secătui mitul său viu, o dată cu dispariţia neamului românesc.

Aşadar, mitul lui Eminescu este unul viu, autentic, de o extraordinară vitalitate. Dar e tocmai ceea ce vor să conteste noii demitizanţi, cu speranţa că vor obţine girul publicului românesc, inducând convingerea că de mai bine de un veac cultura noastră s a nutrit dintr o minciună căreia conaţionalii noştri trebuie să-i pună capăt, dacă vor să conteze ca indivizi în noua Europă. De aici afirmaţia obstinată şi agresivă a demitizanţilor că alături de Eminescu n-avem şanse a pătrunde în Europa. Şi n-am avea şanse dintr-o mie de motive, unele dintre ele fixate în etichete care mai de care mai înfiorătoare: conservator, reacţionar, xenofob, antisemit, naţionalist, protolegionar, pesimist, paseist, violent, nebun, antidemocrat, sifilitic etc… etc… Mai poate un asemenea model negativ să fie poetul naţional (G. Călinescu), expresia integrală a sufletului românesc (N. Iorga), omul deplin al culturii româneşti (Const. Noica)? Evident că nu mai poate şi de aceea ultimele atacuri împotriva mitului Eminescu vizează îndeobşte aceste trei „clişee” care i determină pe români să l cinstească pe Eminescu nu numai pe 15 ianuarie sau pe 15 iunie ale fiecărui an, zile percepute, neoficial, ca sărbători naţionale. Aici stă enigma: că români, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni întâmpină cele două zile, de mai bine de un veac, ca sărbători, atribuindu le, altfel spus, sacralitatea rezultată în urma unei jertfe ispăşitoare. Asta, desigur, în afara cadrului religios al instituţiei bisericeşti, fiindcă Eminescu, totuşi, n a ajuns să fie sanctificat precum Ştefan cel Mare şi Sfânt sau ca martirul Constantin Brâncoveanu. Dacă la sanctificarea lui Ştefan cel Mare s-au ridicat glasuri vehemente de protest, imaginaţi vă ce tunete de proteste s ar stârni dacă s ar pune problema cu Eminescu. Biserica bine a făcut că a tăcut în privinţa lui Eminescu, mai ales într o vreme când ea însăşi este ţinta „demitizării” , încât nici măcar o catedrală a mântuirii neamului nu are răgazul să şi împlinească!

Cu alte cuvinte, poetul naţional continuă, totuşi, să rămână cu prestigiul unui mit laic, dar naşterea mitului său nu poate avea alt model decât naşterea oricărui mit, religios sau nu, evenimentul central fiind o viaţă de jertfă, închinată unei cauze de mare importanţă pentru existenţa unui popor. Or, Eminescu este demult văzut ca erou eponim al culturii româneşti, întemeietor de limbă literară modernă, de literatura română modernă, de doctrină naţională modernă. Ilie Bădescu chiar aşa l a numit, eroul eponim al culturii româneşti, într o carte din 1988, care a trezit şi din această cauză, mânia demitizanţilor. Aşadar, Eminescu are statura unui mit naţional.

Numai că, în cazul românilor, s-a produs un fel de stranie defecţiune, neîntâlnită la alte popoare. Nimeni nu s-a gândit, în cultura germană, de exemplu, că ar ti benefic ca statuia de mit naţional a lui Goethe să fie dărâmată (nici măcar o dată cu doborârea Zidului Berlinului!), pentru ca în locul ei să fie pusă a lui Thomas Mann, oricât de mare scriitor ar fi. Ba, mai mult, nici Thomas Mann n-ar fi admis aşa ceva, deoarece el însuşi s-a considerat o ramură din marele copac al goetheanismului, de vreme ce a preluat mitul lui Faust într-un celebru roman. Iată, însă, că la români e ca la nimenea, deoarece există „elite” care s au săturat de Eminescu, după cum un improvizat „personaj” a ajuns să se sature de România. Exemplul invocat de mine nu-i deloc hazardat, fiindcă între spiritul demolatorilor lui Eminescu şi al celui pomenit există un fir de legătură. România însăşi li se pare unora o „ficţiune”, un mit artificial, care trebuie sfărâmat în bucăţele geografice de până la Mica şi Marea Unire. Dar pentru asta se cuvine, mai întâi, a i distruge miturile culturale şi politice, fiindcă demolatorii de meserie ştiu că o naţiune e statornică prin temeliile ei spirituale. Să nu ne mire, aşadar, că Biserica Ortodoxă Română e atacată în ultima vreme, să nu ne mire că Mihai Viteazul, întemeietorul politic al unităţii naţionale, e caricaturizat prin manualele alternative de istorie, să nu ne mire că simbolul unităţii culturale româneşti, Mihai Eminescu, este supus celui mai dur atac din ultimul secol.

Theodor Codreanu