Postare din Iran. Comentarii cand ajung la Bucuresti.La nedumeririle unui mai tânăr prieten,
Scrisoare Deschisă jurnalistului Victor Roncea
M-ai întrebat cu o insistenţă demnă de altă cauză :
- de ce insist pe grupurile oligarhice şi complicităţile lor economice şi politice?
- de ce sunt atât de dur atacat de foştii securişti?
- de ce nu-i menţionez, de ce nu-i deconspir pe securiştii din viaţa politică şi pe jefuitori averii publice?
Te înţeleg şi îţi respect preocupările. Am să încerc să-ţi răspund pornind chiar de la faptul că pentru mine nu există situaţie mai onorantă decât aceea în care mă aflu; fără acces la cotidianele şi televiziunile importante, inclusiv la cele de stat, supus celor mai murdare alegaţii.
Şi – pentru a nu părea neargumentată ca o simplă declaraţie această „mândrie” a mea – voi începe, înainte de toate, prin a-ţi face câteva precizări considerate şi de mine necesare.
Pentru început, nu pot să nu fac referire la un caz recent, cu trimitere directă la tot ceea ce reprezintă pe şi de fond cauzele oricărei preocupări, ca şi argumentele răspunsului.
Este vorba de „exerciţiul” pe care ni-l propunea - şi mie şi Dvs. -d-nul Mihai Iacob, în articolul publicat în „Curentul” din 25 august 2008: „Tartorii tenebrelor – Măgureanu şi Talpeş”.
Să acceptăm „exerciţiul” acesta pentru început şi pentru că se constituie într-un exemplu de reprezentare pentru unii dintre cei care se numără, după părerea mea, printre artizanii unui joc fabulos în care ne-am aflat sau ne-am angajat, conştient sau nu, fiecare dintre cei care ne-am considerat cetăţeni ai României. Desigur am ales acest „exerciţiu” nu numai pentru că face parte dintre atacurile recente care mi-au fost adresate, ci şi pentru că ne oferă şansa abordării altor cazuri şi situaţii generate de aceleaşi grupuri de interese.
Fiind hotărât să mă însoţeşti în acest demers, te avertizez că, încă de la prima frază a articolului - asumat cu eleganţă şi în spiritul unei înalte deontologii de către cunoscutul ziarist, domnul Mihai Iacob - nu ar fi bine să trecem peste expresia „personaje de catacombă” cu referire la Ioan Talpeş şi Virgil Măgureanu.
O astfel de expresie, cred că suntem de acord, nu putea fi proprie unei personalităţi de nivelul domnului Mihai Iacob, cunoscut pentru eleganţa, educaţia, integritatea şi moralitatea ce-l situează (nu numai datorită dosarelor penale) în panoplia celebrelor personaje post-revoluţionare ce populează topurile româneşti, în special cele politice, economice şi financiare.
La aceasta se mai adaugă, imediat, fraza devenită chiar antologică: „Curajoşi, tartorii tenebrelor de la Cotroceniul «cârpei kaghebiste» Ion Iliescu şi-au dat încă o dată mâna – de data aceasta peste mormântul unuia dintre cei mai respectaţi ofiţeri ai sistemului de siguranţă şi apărare naţională”.
Mi-am zis „măi să fie”, cui să fie specifice asemenea „tehnici” şi „practici”. Să ne aflăm din nou în faţa limbajului lozincilor şi urletelor „revoluţionare” din anii `90?
În rândurile următoare aveam să aflu şi această „enigmă”. „Mai mulţi foşti ofiţeri superiori ai SRI şi SIE ne-au contactat la redacţie”. N-am mai avut nici un dubiu: nu era vorba – dragul meu prieten – de ofiţeri ai SRI şi SIE, ci de securişti sadea care n-au înţeles niciodată ce trebuie să reprezinte cele două noi instituţii, înfiinţate după decembrie 1989, discreditându-le şi întârziindu-le evoluţia democratică.
Amintiţi-vă de „valul” celor care i-au schimbat într-o sarabandă nebună pe „ceauşiştii naţionalişti” în decembrie 1989. Nu există decât foarte puţini aceia care nu pot fi documentaţi cu dependenţe faţă de personaje puse la naftalină în anii '80 pentru subordonări sovietice.
Astăzi, nu mai este secret pentru nimeni faptul că decembrie 1989 şi consecinţele acelor evenimente au avut cauzalitate directă în detenta intervenită între Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.
În perioada 1985-1989 s-au produs în Tratatul de la Varşovia şi CAER o serie de „deschideri” politice, sociale, economice şi culturale sub influenţa şi la intervenţia directă a Kremlinului. În pofida atenţionărilor şi a informaţiilor primite, Nicolae Ceauşescu nu a înţeles şi nici nu a vrut să înţeleagă că omenirea se afla angajată într-un alt proiect de dezvoltare – mondializarea surprinzând total nişte personaje obişnuite să gândească în termenii confruntării de clasă şi ai dreptului „inalienabil” de a stabili căile şi formele de dezvoltare economică şi socială.
Astfel s-a ajuns la o situaţie paradoxală, în timp ce „deschiderile” politice şi economice din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, R.D.G., Bulgaria erau conduse şi impuse chiar de la Moscova, România şi Iugoslavia au continuat să se menţină în afara „spiritului vremii” şi să se opună politicii Uniunii Sovietice, în pofida faptului că aceasta îşi schimbase radical poziţia vizavi de relaţiile cu NATO şi „Occidentul”. Nu trebuie trecută cu vederea nici moştenirea „naţională” a celor două state, constituite în limitele geografice etnice odată cu semnarea Tratatului de la Versailles.
Surprinzător, dar nu şi argumentat, schimbarea fabuloasă ce avea să se producă pe planul relaţiilor internaţionale, ca şi a formelor de dezvoltare ce aveau să consemne prăbuşirea comunismului, aveau să o plătească – în forme diferite şi experienţe specifice problematicilor lor istorice, Iugoslavia şi România, tocmai foştii „colaboraţionişti” ai „Vestului” din perioada războiului rece. Spun acestea insistând asupra faptului că NU Ceauşescu şi grupul din jurul său sau „politrucii” au fost consideraţi adevăraţi inamici, ci România şi românii care au fost trataţi aproape douăzeci de ani precum, anterior, fascismul şi purtătorii săi expansionişti, militarişti.
Nu este cazul, încă, pentru dezvoltarea unei analize în măsură să evidenţieze modul în care s-au produs consecinţe la nivelul raportului de putere în România şi la nivelul structurilor de forţă – armată şi interne (miliţie şi securitate). Nu pot fi - însă - în nici un caz trecute cu vederea, mai ales în faza zilelor fierbinţi din decembrie 1989 şi ale anilor 1990-1991, adversităţile anterioare transformându-se nu de puţine ori în confruntări subtile cu consecinţe tragice pentru participanţii, unii întâmplători, ai străzii. Cert este că sub lozinca ce-ai făcut - în ultimii 5 ani şi mai ales 25 de ani - s-au produs nişte schimbări care nu-şi pot găsi similitudinea decât în spiritul Marii Revoluţii din Octombrie. Poate că nu era vorba doar de absenţa unor perfecţionări teoretice pe fondul „socialismului internaţionalist”, ci, în primul rând, de nevoia revenirii la putere a celor care fuseseră eliminaţi în anii '60 şi '70 sau a urmaşilor acestora, care - veniţi pe tancurile sovietice - săvârşiseră adevăratele campanii de genocid uman, cultural şi social. Desigur, totul făcut sub mantia şi în limbajul unor viziuni şi programe cu iz occidental şi de purtători confirmaţi de mijloace media occidentale, deşi ei înşişi foşti teoreticieni ai socialismului ştiinţific, erau consumatori şi promotori recenţi ai economiei de piaţă, o altă confirmare că şi un astfel de sistem putea fi acceptat - în geografia estică europeană - dacă Moscova şi-l asuma.
La nivelul „confruntărilor publice” - de o violenţă specifică comunismului rudimentar, în pofida sorginţii elitiste a instigatorilor şi susţinătorilor - „revoluţia a continuat” după dictonul leninist şi în pieţele Bucureştiului - totul pentru ca vremurile şi figurile atroce ale anilor 1945-1965 să nu poată fi abordate.
Astăzi, dragul meu prieten, sunt convins că mulţi, foarte mulţi dintre cei care de şi cu bună-credinţă au populat manifestările şi demonstraţiile din Piaţa Universităţii au cel puţin reprezentări contradictorii faţă de convingerile avute în acele momente. În special, când îşi amintesc de personajele (nu toate) care vituperau anticomunism pe pâine. Cred că de la acele momente, odată cu trecerea anilor şi deconspirarea sorgintei vorbitorilor, a moştenirilor şi relaţiilor lor, s-a născut acea neîncredere, deziluzie, mereu mai adânci din societatea românească. Eu, un privitor mai privilegiat din punctul de vedere al informaţiei, nu puteam, atunci, să nu sesizez cum se încerca repropulsarea unor biografii şi personaje care nu aveau nimic de-a face cu – prin ce ei constituiau – simţul şi speranţa publice româneşti.
Astăzi, sunt convins că din acea perioadă s-a acţionat profesionist pentru discreditarea şi blocarea unei căi şi a unor programe şi persoane ce ar fi putut asigura, într-o atmosferă publică acceptabilă, o dezvoltare normală a României pe făgaşul economiei de piaţă.
Pentru mulţi dintre cei care s-au proclamat sau au fost prezentaţi drept adevăratele conştiinţe româneşti, ceauşismul a fost cea mai criminală formă a comunismului chiar şi la nivel internaţional. Hitler şi Stalin chiar, începeau să pară figuri palide ale istoriei, iar crimele fascismului şi nazismului, ale revoluţiilor proletare făceau locul în abordări cinematografice unei dictaturi româneşti cu parfum latino-americano-islamico-terorist.
Demonizaţii fii ai Draculei trebuiau umiliţi şi reeducaţi de cavalerii răsăritului, aflaţi într-un nou angajament şi aranjament de putere ce se dorea a-şi pune amprenta şi asupra liniilor de forţă ale noului mileniu.
Pentru moment, pe ecranele „recentelor conştiinţe”, hitlerismul şi comunismul de tip stalinist păreau a nu mai reprezenta expresiile răului, atât timp cât se deconspira un rău mai apropiat gusturilor noilor generaţii care nu au cunoscut consecinţele dramatice ale celui de-al doilea război mondial sau vicisitudinile revoluţiei proletare şi colectivizării – Ceauşescu şi ceauşismul.
Confruntările şi frământările prin care a trecut societatea românească, după decembrie 1989, au oferit un continuu şi susţinut spectacol cu figuranţi politico-revoluţionari, sindicalişti, tineri sau elitişti - şi mai ales actori - hotărâţi şi pregătiţi să ceară drepturile existente în „ţările democrate”. Uitând cu toţii că se aflau într-o ţară confruntată cu o acută criză economică, la marginea unui blocaj internaţional ce se anunţa catastrofal. Agresivitatea şi vulgaritatea au fost temeiul şi instrumentul „promovării democraţiei” până la epuizarea acestora de orice substanţă sistemică. Constituţia a fost adoptată doar în decembrie 1991 pentru a fi continuu şi vehement contestată şi de multe ori neaplicată. Aşa-zisul stat român a funcţionat în întreaga perioadă fără actul său fundamental (se pare caz singular în istoria modernă a umanităţii). Cât despre Codul Penal, a fost declarat ceauşist chiar şi în părţile inspirate sau copiate din dreptul roman, mai ales. Odată amuţiţi „câinii de pază” ai sistemului statal comunist şi într-o perioadă de absenţă quasitotală a unor structuri de ordine, cele civice încercate eşuând, în mod firesc, lamentabil, s-a făcut simţită o formă de presiune continuă a „străzii”. La aceasta s-a adăugat şi o degringoladă, greu de imaginat şi acum, după consumarea acesteia, cu impact dezastruos asupra întregului sistem social, economic şi financiar. Jucătorii şi propagatorii, dragul meu prieten, se dovedeau a fi prea profesionişti şi prea mulţi pentru a crede că era vorba doar de produsele străzii sau profesionişti aterizaţi de pe alte meleaguri. Foştii „câini de pază” schimbau tabăra şi se dovedeau deosebit de eficienţi în clamarea necesităţii unei noi ordini pentru a preveni prăbuşirea totală, jefuirea unei valori publice fiind de cele mai multe ori prezentată ca o şansă pentru continuarea unui proces economic oricum condamnat de noua restructurare programată profesionist la scară europeană şi mondială.
Nu pot să nu mă întreb - şi astăzi - cum au fost toate posibile şi cum a putut funcţiona România? Sau, cine a dorit şi a impus toate acestea? Oricum, cei care au pregătit şi promovat toate aceste desfăşurări au dorit categoric o nouă Românie, un stat în care democraţia avea să confirme sărăcirea majorităţii populaţiei prin redistribuirea sălbatică a valorilor naţionale. Astfel, pe parcursul anilor ce s-au scurs din decembrie 1989, România s-a aflat într-o stare de continuă corigenţă, supusă tuturor condiţionărilor externe şi jafurilor interne. Mediul economic şi financiar a funcţionat sub semnul unor inovaţii ce au depăşit, chiar şi în plan legislativ, tot ce se poate imagina; toate preocupările guvernărilor ce s-au scurs, în loc să încerce crearea condiţiilor de funcţionare a compartimentelor economice cu piaţa asigurată, s-au angajat în privatizarea rapidă şi deşănţată. Totul în şi sub o presiune de coşmar în care sistemul phyrania a impus legile şi regulile economiei capitaliste româneşti. Creditele externe blocate din cauza absenţei pieţii financiare interne, în condiţiile în care nu era acceptată nicio garanţie românească, decât cea a statului, au deschis drumurile tuturor aventurierilor. Finanţatori de 3 dolari şi aceia aduşi cu şi în schimbul unor valori grele proiectau imaginea unei Românii aflată la marginea colapsului economic.
A fost un test fabulos, României stabilindu-i-se cele mai dificile condiţii politice, economice şi financiare. Polonia şi Ungaria beneficiau de împrumuturi internaţionale fabuloase de la băncile Occidentale – în mare parte anulate, dispunând în acelaşi timp, de preţuri avantajoase la toate categoriile de energie importate din fosta Uniune Sovietică.
Chiar şi după primii doi ani de şoc generalizat, când odată cu aruncarea CAER-ului în aer şi blocarea totală a pieţelor şi surselor de energie din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, restructurarea în sensul economiei de piaţă s-a făcut în condiţii incredibil de grele. Absenţa oricăror posibilităţi interne de finanţare au obligat statul şi Banca de Comerţ Exterior a României la împrumuturi cu dobânzi anuale de peste 20%, în timp ce pe piaţa occidentală sau chiar în Polonia şi Ungaria nu depăşeau 8%.
Nu puteai să nu te întrebi cine şi de ce ne ura atât de mult şi dacă nu era un blestem să fii român. Comunismul românesc nu a fost lipsit de victime, în nici un caz – însă – acestea nu au aparţinut altor popoare care să fi fost sacrificate, aşa cum s-a făcut în alte spaţii, pe altarul reuşitei unui experiment istoric ce ţinea de visurile copilăriei umanităţii.
Nu pot să nu recunosc că la început am crezut că duşmanii erau doar externi. Pe parcurs am început să înţeleg că tot ce se producea în România nu ar fi fost posibil fără duşmanii sau cozile de topor din interior.
În mai puţin de 15 ani, geografia economică a României a fost „curăţată” de tot ceea ce putea reprezenta o concurenţă în domenii economice internaţionale. Doar în ultimii şapte sau opt ani au început să se dezvolte întreprinderi finanţate din interior pentru producerea de componente şi servicii. Agricultura a intrat în criză, iar proprietatea pământului, trecută prin retrocedări succesive şi fărâmiţări mai tragice decât în perioada interbelică a sfârşit prin a intra în proprietatea unor speculatori italieni, spanioli, danezi, irlandezi şi austrieci în vest (între aceştia sunt şi câţiva întreprinzători reali şi notabili), iar în vechiul regat sub controlul unor proprietari şi mai ales administratori din Orientul Mijlociu ce exploatează suprafeţe uriaşe obţinute cu concursul şi participarea vinovată a unor înalţi demnitari publici.
Majoritatea activităţilor şi serviciilor, în special energetice, bazate pe rezervele naturale ale ţării au fost transferate, în speranţa unor ipotetice modernizări şi administrări eficiente, unor firme externe, care le-au cumpărat la nişte sume ce au împins statul român în poziţia de dator şi creditor lipsit de orice posibilitate de control. Desigur, toate acestea nu pot fi explicate doar printr-o nevoie de participare la jaf a politicianului român – aşa cum, îndeobşte, se consemnează în reacţiile oficiale sau ale mediei internaţionale.
Până acum, proiectul românesc în programul european aflat în desfăşurare nu reprezintă decât o geografie economică destinată acomodărilor de segment şi adăugirilor marginale oferite de o viitoare dezvoltare a serviciilor bazate pe utilizarea forţei de muncă. Nu cred că există ceva mai relevant pentru a defini „condiţia” viitorului român, cetăţean al Uniunii Europene decât recenta reclamă pentru vopseaua Dufa.
Aceasta a fost situaţia, cu puţinele excepţii ale unor nou-veniţi, şi acelea promovate şi susţinute de foşti securişti rămaşi în relaţii strânse, uneori chiar de coordonare, cu persoane din înalte poziţii ale SRI, SIE, din direcţiile de informaţii şi contrainformaţii ale armatei, sau ale Ministerului de Interne, fie mijlocitori interni ai intereselor unor servicii de spionaj extern.
Tot ce s-a petrecut în România după decembrie 1989 nu poate fi explicat doar prin descătuşarea iniţiativelor interne şi în special a unor tentaţii mai mari spre lene, corupţie şi jaf.
Negarea continuă a simbolurilor şi valorilor naţionale, „independentizarea” fiecărui individ, într-un perimetru în care respectul legii era considerat la fel de străin ca şi pe timpul domniei fanarioţilor, nu au fost posibile fără complicităţi interesate autohtone.
Adevăratul eşalon II al aparatului de partid şi de stat – compus din utecişti cu funcţii importante, fii şi fiice ale unor înalţi foşti demnitari comunişti au acţionat cu ţinte precise fie ca participant-intermediar, fie ca intermediar-participant într-o relaţionare dependentă cu acei care, până în 1989 au fost câinii de pază ai proprietăţii de stat şi odată cu revoluţia s-au angajat în jefuirea şi deturnarea acesteia, dirijându-i sau protejându-i pe cei care trebuiau să devină noua clasă politico-economico-financiară a României.
Un prieten, îmi atrăgea atenţia recent, că era firesc să se întâmple aşa, pentru că varianta trăită de noi nu făcea decât să respecte marile schimbări în raporturile politice şi de proprietate din istoria umanităţii. Într-un anumit fel, gărzile pretoriene au dat întotdeauna lovitura, schimbarea românească din 1989 nu putea să evite poziţionările şi instinctele de grup şi interese. Singura preocupare, acceptabilă chiar justificată într-o astfel de abordare, referindu-se doar la cupiditatea, violenţa şi încălcarea oricărei formule de spirit civic demonstrate de protagoniştii capitalismului sălbatic în România. Negarea şi distrugerea spiritului civic s-a făcut pe fondul atacării valorilor naţionale, exerciţiu propriu transformărilor româneşti, într-o specificitate ce le şi ne separă de evoluţiile caracteristice centrului şi estului european.
Este uşor de observat, astăzi, că România oferă exemplul celei mai sălbatice experienţe capitaliste, dintre toate ţările foste socialiste. Purtătorii unui astfel de experiment, deşi proveniţi în marea lor majoritate din familiile celor care au contribuit la construirea sau apărarea „socialismului luminos,” au făcut proba celei mai fabuloase cupidităţi. „Detaşamentul de mâine” al clasei muncitoare s-a dovedit a fi format din cei mai imorali bandiţi şi jefuitori.
În final, nu pot să nu vă spun – luându-mi întreaga răspundere – că 80% din proprietăţile transferate de la stat la particulari au avut protagonişti foşti securişti, colaboratori sau dependenţi, din ţară şi din străinătate, cu excepţia unor transferuri făcute în favoarea firmelor din fosta Uniune Sovietică la care dependenţele s-au dovedit a fi inverse.
S-a ajuns la situaţia fabuloasă în care serviciile au fost controlate şi utilizate de cercuri de interese constituite ad-hoc pentru a facilita setea unor protagonişti interni ce şi-au dat mâna cu sutele de dependenţi reîntorşi sub steagurile unor „democraţii” mai mult sau mai puţin Occidentale, pentru o nouă ordine economică în România. Dacă „dependenţii” au venit să reprezinte interesele lor sau ale unor afacerişti veroşi din străinătate şi s-au adresat coordonatorilor lor interni, nu tinerilor angajaţi în SRI şi SIE după 1990, cine au fost cei care au mai reprezentat sistemul de siguranţă şi apărare naţională?
Doar promovarea intereselor proprii, proces în care „câinii” protecţiei intereselor publice sau transformat în lupi, „lepădarea” de năravurile comuniste însemnând programarea şi participarea la marile jafuri.
În această mare spoliere nu ar fi corect să nu se evidenţieze „compensările” între „vest” şi „est”.
Concomitent cu progresele politice şi militare înregistrate de România pe făgaşul integrării în NATO şi Uniunea Europeană, tot mai multe valori economice au intrat sub controlul capitalurilor estice. Cursa continuă, oricum recuperările sunt vizibile, inclusiv de partea cui. Astfel, pe principiul promovării intereselor reciproce, cu cât angajările şi angajamentele politico-militare ale României faţă de NATO şi U.E. au fost tot mai puternice, cu atât prezenţa economică rusă în domeniile cele mai sensibile a fost tot mai pronunţată. Chiar şi în zone sau cazuri unde s-a simţit activitatea unor personalităţi româneşti preocupate de nevoia atragerii capitalului occidental şi a prezenţei economice vestice, nu pot să nu constat transferurile făcute prin reaaranjamente de „top” economic mondial ce au generat reconfigurări ce nu pot fi neevidenţiate pentru înţelegerea raportului de putere în România.
Nu cred că mai este necesar – dragul meu prieten – să vă prezint eu, acum şi aici, personajele respective şi dependenţele lor.
Până aici, la prima vedere, nimic nou pe frontul „economiei capitaliste de piaţă.” Doar că transferurile s-au făcut de fiecare dată programat prin încălcarea legilor pieţii şi prin jaf public.
Scrisoare Deschisă jurnalistului Victor Roncea
M-ai întrebat cu o insistenţă demnă de altă cauză :
- de ce insist pe grupurile oligarhice şi complicităţile lor economice şi politice?
- de ce sunt atât de dur atacat de foştii securişti?
- de ce nu-i menţionez, de ce nu-i deconspir pe securiştii din viaţa politică şi pe jefuitori averii publice?
Te înţeleg şi îţi respect preocupările. Am să încerc să-ţi răspund pornind chiar de la faptul că pentru mine nu există situaţie mai onorantă decât aceea în care mă aflu; fără acces la cotidianele şi televiziunile importante, inclusiv la cele de stat, supus celor mai murdare alegaţii.
Şi – pentru a nu părea neargumentată ca o simplă declaraţie această „mândrie” a mea – voi începe, înainte de toate, prin a-ţi face câteva precizări considerate şi de mine necesare.
Pentru început, nu pot să nu fac referire la un caz recent, cu trimitere directă la tot ceea ce reprezintă pe şi de fond cauzele oricărei preocupări, ca şi argumentele răspunsului.
Este vorba de „exerciţiul” pe care ni-l propunea - şi mie şi Dvs. -d-nul Mihai Iacob, în articolul publicat în „Curentul” din 25 august 2008: „Tartorii tenebrelor – Măgureanu şi Talpeş”.
Să acceptăm „exerciţiul” acesta pentru început şi pentru că se constituie într-un exemplu de reprezentare pentru unii dintre cei care se numără, după părerea mea, printre artizanii unui joc fabulos în care ne-am aflat sau ne-am angajat, conştient sau nu, fiecare dintre cei care ne-am considerat cetăţeni ai României. Desigur am ales acest „exerciţiu” nu numai pentru că face parte dintre atacurile recente care mi-au fost adresate, ci şi pentru că ne oferă şansa abordării altor cazuri şi situaţii generate de aceleaşi grupuri de interese.
Fiind hotărât să mă însoţeşti în acest demers, te avertizez că, încă de la prima frază a articolului - asumat cu eleganţă şi în spiritul unei înalte deontologii de către cunoscutul ziarist, domnul Mihai Iacob - nu ar fi bine să trecem peste expresia „personaje de catacombă” cu referire la Ioan Talpeş şi Virgil Măgureanu.
O astfel de expresie, cred că suntem de acord, nu putea fi proprie unei personalităţi de nivelul domnului Mihai Iacob, cunoscut pentru eleganţa, educaţia, integritatea şi moralitatea ce-l situează (nu numai datorită dosarelor penale) în panoplia celebrelor personaje post-revoluţionare ce populează topurile româneşti, în special cele politice, economice şi financiare.
La aceasta se mai adaugă, imediat, fraza devenită chiar antologică: „Curajoşi, tartorii tenebrelor de la Cotroceniul «cârpei kaghebiste» Ion Iliescu şi-au dat încă o dată mâna – de data aceasta peste mormântul unuia dintre cei mai respectaţi ofiţeri ai sistemului de siguranţă şi apărare naţională”.
Mi-am zis „măi să fie”, cui să fie specifice asemenea „tehnici” şi „practici”. Să ne aflăm din nou în faţa limbajului lozincilor şi urletelor „revoluţionare” din anii `90?
În rândurile următoare aveam să aflu şi această „enigmă”. „Mai mulţi foşti ofiţeri superiori ai SRI şi SIE ne-au contactat la redacţie”. N-am mai avut nici un dubiu: nu era vorba – dragul meu prieten – de ofiţeri ai SRI şi SIE, ci de securişti sadea care n-au înţeles niciodată ce trebuie să reprezinte cele două noi instituţii, înfiinţate după decembrie 1989, discreditându-le şi întârziindu-le evoluţia democratică.
Amintiţi-vă de „valul” celor care i-au schimbat într-o sarabandă nebună pe „ceauşiştii naţionalişti” în decembrie 1989. Nu există decât foarte puţini aceia care nu pot fi documentaţi cu dependenţe faţă de personaje puse la naftalină în anii '80 pentru subordonări sovietice.
Astăzi, nu mai este secret pentru nimeni faptul că decembrie 1989 şi consecinţele acelor evenimente au avut cauzalitate directă în detenta intervenită între Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.
În perioada 1985-1989 s-au produs în Tratatul de la Varşovia şi CAER o serie de „deschideri” politice, sociale, economice şi culturale sub influenţa şi la intervenţia directă a Kremlinului. În pofida atenţionărilor şi a informaţiilor primite, Nicolae Ceauşescu nu a înţeles şi nici nu a vrut să înţeleagă că omenirea se afla angajată într-un alt proiect de dezvoltare – mondializarea surprinzând total nişte personaje obişnuite să gândească în termenii confruntării de clasă şi ai dreptului „inalienabil” de a stabili căile şi formele de dezvoltare economică şi socială.
Astfel s-a ajuns la o situaţie paradoxală, în timp ce „deschiderile” politice şi economice din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, R.D.G., Bulgaria erau conduse şi impuse chiar de la Moscova, România şi Iugoslavia au continuat să se menţină în afara „spiritului vremii” şi să se opună politicii Uniunii Sovietice, în pofida faptului că aceasta îşi schimbase radical poziţia vizavi de relaţiile cu NATO şi „Occidentul”. Nu trebuie trecută cu vederea nici moştenirea „naţională” a celor două state, constituite în limitele geografice etnice odată cu semnarea Tratatului de la Versailles.
Surprinzător, dar nu şi argumentat, schimbarea fabuloasă ce avea să se producă pe planul relaţiilor internaţionale, ca şi a formelor de dezvoltare ce aveau să consemne prăbuşirea comunismului, aveau să o plătească – în forme diferite şi experienţe specifice problematicilor lor istorice, Iugoslavia şi România, tocmai foştii „colaboraţionişti” ai „Vestului” din perioada războiului rece. Spun acestea insistând asupra faptului că NU Ceauşescu şi grupul din jurul său sau „politrucii” au fost consideraţi adevăraţi inamici, ci România şi românii care au fost trataţi aproape douăzeci de ani precum, anterior, fascismul şi purtătorii săi expansionişti, militarişti.
Nu este cazul, încă, pentru dezvoltarea unei analize în măsură să evidenţieze modul în care s-au produs consecinţe la nivelul raportului de putere în România şi la nivelul structurilor de forţă – armată şi interne (miliţie şi securitate). Nu pot fi - însă - în nici un caz trecute cu vederea, mai ales în faza zilelor fierbinţi din decembrie 1989 şi ale anilor 1990-1991, adversităţile anterioare transformându-se nu de puţine ori în confruntări subtile cu consecinţe tragice pentru participanţii, unii întâmplători, ai străzii. Cert este că sub lozinca ce-ai făcut - în ultimii 5 ani şi mai ales 25 de ani - s-au produs nişte schimbări care nu-şi pot găsi similitudinea decât în spiritul Marii Revoluţii din Octombrie. Poate că nu era vorba doar de absenţa unor perfecţionări teoretice pe fondul „socialismului internaţionalist”, ci, în primul rând, de nevoia revenirii la putere a celor care fuseseră eliminaţi în anii '60 şi '70 sau a urmaşilor acestora, care - veniţi pe tancurile sovietice - săvârşiseră adevăratele campanii de genocid uman, cultural şi social. Desigur, totul făcut sub mantia şi în limbajul unor viziuni şi programe cu iz occidental şi de purtători confirmaţi de mijloace media occidentale, deşi ei înşişi foşti teoreticieni ai socialismului ştiinţific, erau consumatori şi promotori recenţi ai economiei de piaţă, o altă confirmare că şi un astfel de sistem putea fi acceptat - în geografia estică europeană - dacă Moscova şi-l asuma.
La nivelul „confruntărilor publice” - de o violenţă specifică comunismului rudimentar, în pofida sorginţii elitiste a instigatorilor şi susţinătorilor - „revoluţia a continuat” după dictonul leninist şi în pieţele Bucureştiului - totul pentru ca vremurile şi figurile atroce ale anilor 1945-1965 să nu poată fi abordate.
Astăzi, dragul meu prieten, sunt convins că mulţi, foarte mulţi dintre cei care de şi cu bună-credinţă au populat manifestările şi demonstraţiile din Piaţa Universităţii au cel puţin reprezentări contradictorii faţă de convingerile avute în acele momente. În special, când îşi amintesc de personajele (nu toate) care vituperau anticomunism pe pâine. Cred că de la acele momente, odată cu trecerea anilor şi deconspirarea sorgintei vorbitorilor, a moştenirilor şi relaţiilor lor, s-a născut acea neîncredere, deziluzie, mereu mai adânci din societatea românească. Eu, un privitor mai privilegiat din punctul de vedere al informaţiei, nu puteam, atunci, să nu sesizez cum se încerca repropulsarea unor biografii şi personaje care nu aveau nimic de-a face cu – prin ce ei constituiau – simţul şi speranţa publice româneşti.
Astăzi, sunt convins că din acea perioadă s-a acţionat profesionist pentru discreditarea şi blocarea unei căi şi a unor programe şi persoane ce ar fi putut asigura, într-o atmosferă publică acceptabilă, o dezvoltare normală a României pe făgaşul economiei de piaţă.
Pentru mulţi dintre cei care s-au proclamat sau au fost prezentaţi drept adevăratele conştiinţe româneşti, ceauşismul a fost cea mai criminală formă a comunismului chiar şi la nivel internaţional. Hitler şi Stalin chiar, începeau să pară figuri palide ale istoriei, iar crimele fascismului şi nazismului, ale revoluţiilor proletare făceau locul în abordări cinematografice unei dictaturi româneşti cu parfum latino-americano-islamico-terorist.
Demonizaţii fii ai Draculei trebuiau umiliţi şi reeducaţi de cavalerii răsăritului, aflaţi într-un nou angajament şi aranjament de putere ce se dorea a-şi pune amprenta şi asupra liniilor de forţă ale noului mileniu.
Pentru moment, pe ecranele „recentelor conştiinţe”, hitlerismul şi comunismul de tip stalinist păreau a nu mai reprezenta expresiile răului, atât timp cât se deconspira un rău mai apropiat gusturilor noilor generaţii care nu au cunoscut consecinţele dramatice ale celui de-al doilea război mondial sau vicisitudinile revoluţiei proletare şi colectivizării – Ceauşescu şi ceauşismul.
Confruntările şi frământările prin care a trecut societatea românească, după decembrie 1989, au oferit un continuu şi susţinut spectacol cu figuranţi politico-revoluţionari, sindicalişti, tineri sau elitişti - şi mai ales actori - hotărâţi şi pregătiţi să ceară drepturile existente în „ţările democrate”. Uitând cu toţii că se aflau într-o ţară confruntată cu o acută criză economică, la marginea unui blocaj internaţional ce se anunţa catastrofal. Agresivitatea şi vulgaritatea au fost temeiul şi instrumentul „promovării democraţiei” până la epuizarea acestora de orice substanţă sistemică. Constituţia a fost adoptată doar în decembrie 1991 pentru a fi continuu şi vehement contestată şi de multe ori neaplicată. Aşa-zisul stat român a funcţionat în întreaga perioadă fără actul său fundamental (se pare caz singular în istoria modernă a umanităţii). Cât despre Codul Penal, a fost declarat ceauşist chiar şi în părţile inspirate sau copiate din dreptul roman, mai ales. Odată amuţiţi „câinii de pază” ai sistemului statal comunist şi într-o perioadă de absenţă quasitotală a unor structuri de ordine, cele civice încercate eşuând, în mod firesc, lamentabil, s-a făcut simţită o formă de presiune continuă a „străzii”. La aceasta s-a adăugat şi o degringoladă, greu de imaginat şi acum, după consumarea acesteia, cu impact dezastruos asupra întregului sistem social, economic şi financiar. Jucătorii şi propagatorii, dragul meu prieten, se dovedeau a fi prea profesionişti şi prea mulţi pentru a crede că era vorba doar de produsele străzii sau profesionişti aterizaţi de pe alte meleaguri. Foştii „câini de pază” schimbau tabăra şi se dovedeau deosebit de eficienţi în clamarea necesităţii unei noi ordini pentru a preveni prăbuşirea totală, jefuirea unei valori publice fiind de cele mai multe ori prezentată ca o şansă pentru continuarea unui proces economic oricum condamnat de noua restructurare programată profesionist la scară europeană şi mondială.
Nu pot să nu mă întreb - şi astăzi - cum au fost toate posibile şi cum a putut funcţiona România? Sau, cine a dorit şi a impus toate acestea? Oricum, cei care au pregătit şi promovat toate aceste desfăşurări au dorit categoric o nouă Românie, un stat în care democraţia avea să confirme sărăcirea majorităţii populaţiei prin redistribuirea sălbatică a valorilor naţionale. Astfel, pe parcursul anilor ce s-au scurs din decembrie 1989, România s-a aflat într-o stare de continuă corigenţă, supusă tuturor condiţionărilor externe şi jafurilor interne. Mediul economic şi financiar a funcţionat sub semnul unor inovaţii ce au depăşit, chiar şi în plan legislativ, tot ce se poate imagina; toate preocupările guvernărilor ce s-au scurs, în loc să încerce crearea condiţiilor de funcţionare a compartimentelor economice cu piaţa asigurată, s-au angajat în privatizarea rapidă şi deşănţată. Totul în şi sub o presiune de coşmar în care sistemul phyrania a impus legile şi regulile economiei capitaliste româneşti. Creditele externe blocate din cauza absenţei pieţii financiare interne, în condiţiile în care nu era acceptată nicio garanţie românească, decât cea a statului, au deschis drumurile tuturor aventurierilor. Finanţatori de 3 dolari şi aceia aduşi cu şi în schimbul unor valori grele proiectau imaginea unei Românii aflată la marginea colapsului economic.
A fost un test fabulos, României stabilindu-i-se cele mai dificile condiţii politice, economice şi financiare. Polonia şi Ungaria beneficiau de împrumuturi internaţionale fabuloase de la băncile Occidentale – în mare parte anulate, dispunând în acelaşi timp, de preţuri avantajoase la toate categoriile de energie importate din fosta Uniune Sovietică.
Chiar şi după primii doi ani de şoc generalizat, când odată cu aruncarea CAER-ului în aer şi blocarea totală a pieţelor şi surselor de energie din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, restructurarea în sensul economiei de piaţă s-a făcut în condiţii incredibil de grele. Absenţa oricăror posibilităţi interne de finanţare au obligat statul şi Banca de Comerţ Exterior a României la împrumuturi cu dobânzi anuale de peste 20%, în timp ce pe piaţa occidentală sau chiar în Polonia şi Ungaria nu depăşeau 8%.
Nu puteai să nu te întrebi cine şi de ce ne ura atât de mult şi dacă nu era un blestem să fii român. Comunismul românesc nu a fost lipsit de victime, în nici un caz – însă – acestea nu au aparţinut altor popoare care să fi fost sacrificate, aşa cum s-a făcut în alte spaţii, pe altarul reuşitei unui experiment istoric ce ţinea de visurile copilăriei umanităţii.
Nu pot să nu recunosc că la început am crezut că duşmanii erau doar externi. Pe parcurs am început să înţeleg că tot ce se producea în România nu ar fi fost posibil fără duşmanii sau cozile de topor din interior.
În mai puţin de 15 ani, geografia economică a României a fost „curăţată” de tot ceea ce putea reprezenta o concurenţă în domenii economice internaţionale. Doar în ultimii şapte sau opt ani au început să se dezvolte întreprinderi finanţate din interior pentru producerea de componente şi servicii. Agricultura a intrat în criză, iar proprietatea pământului, trecută prin retrocedări succesive şi fărâmiţări mai tragice decât în perioada interbelică a sfârşit prin a intra în proprietatea unor speculatori italieni, spanioli, danezi, irlandezi şi austrieci în vest (între aceştia sunt şi câţiva întreprinzători reali şi notabili), iar în vechiul regat sub controlul unor proprietari şi mai ales administratori din Orientul Mijlociu ce exploatează suprafeţe uriaşe obţinute cu concursul şi participarea vinovată a unor înalţi demnitari publici.
Majoritatea activităţilor şi serviciilor, în special energetice, bazate pe rezervele naturale ale ţării au fost transferate, în speranţa unor ipotetice modernizări şi administrări eficiente, unor firme externe, care le-au cumpărat la nişte sume ce au împins statul român în poziţia de dator şi creditor lipsit de orice posibilitate de control. Desigur, toate acestea nu pot fi explicate doar printr-o nevoie de participare la jaf a politicianului român – aşa cum, îndeobşte, se consemnează în reacţiile oficiale sau ale mediei internaţionale.
Până acum, proiectul românesc în programul european aflat în desfăşurare nu reprezintă decât o geografie economică destinată acomodărilor de segment şi adăugirilor marginale oferite de o viitoare dezvoltare a serviciilor bazate pe utilizarea forţei de muncă. Nu cred că există ceva mai relevant pentru a defini „condiţia” viitorului român, cetăţean al Uniunii Europene decât recenta reclamă pentru vopseaua Dufa.
Aceasta a fost situaţia, cu puţinele excepţii ale unor nou-veniţi, şi acelea promovate şi susţinute de foşti securişti rămaşi în relaţii strânse, uneori chiar de coordonare, cu persoane din înalte poziţii ale SRI, SIE, din direcţiile de informaţii şi contrainformaţii ale armatei, sau ale Ministerului de Interne, fie mijlocitori interni ai intereselor unor servicii de spionaj extern.
Tot ce s-a petrecut în România după decembrie 1989 nu poate fi explicat doar prin descătuşarea iniţiativelor interne şi în special a unor tentaţii mai mari spre lene, corupţie şi jaf.
Negarea continuă a simbolurilor şi valorilor naţionale, „independentizarea” fiecărui individ, într-un perimetru în care respectul legii era considerat la fel de străin ca şi pe timpul domniei fanarioţilor, nu au fost posibile fără complicităţi interesate autohtone.
Adevăratul eşalon II al aparatului de partid şi de stat – compus din utecişti cu funcţii importante, fii şi fiice ale unor înalţi foşti demnitari comunişti au acţionat cu ţinte precise fie ca participant-intermediar, fie ca intermediar-participant într-o relaţionare dependentă cu acei care, până în 1989 au fost câinii de pază ai proprietăţii de stat şi odată cu revoluţia s-au angajat în jefuirea şi deturnarea acesteia, dirijându-i sau protejându-i pe cei care trebuiau să devină noua clasă politico-economico-financiară a României.
Un prieten, îmi atrăgea atenţia recent, că era firesc să se întâmple aşa, pentru că varianta trăită de noi nu făcea decât să respecte marile schimbări în raporturile politice şi de proprietate din istoria umanităţii. Într-un anumit fel, gărzile pretoriene au dat întotdeauna lovitura, schimbarea românească din 1989 nu putea să evite poziţionările şi instinctele de grup şi interese. Singura preocupare, acceptabilă chiar justificată într-o astfel de abordare, referindu-se doar la cupiditatea, violenţa şi încălcarea oricărei formule de spirit civic demonstrate de protagoniştii capitalismului sălbatic în România. Negarea şi distrugerea spiritului civic s-a făcut pe fondul atacării valorilor naţionale, exerciţiu propriu transformărilor româneşti, într-o specificitate ce le şi ne separă de evoluţiile caracteristice centrului şi estului european.
Este uşor de observat, astăzi, că România oferă exemplul celei mai sălbatice experienţe capitaliste, dintre toate ţările foste socialiste. Purtătorii unui astfel de experiment, deşi proveniţi în marea lor majoritate din familiile celor care au contribuit la construirea sau apărarea „socialismului luminos,” au făcut proba celei mai fabuloase cupidităţi. „Detaşamentul de mâine” al clasei muncitoare s-a dovedit a fi format din cei mai imorali bandiţi şi jefuitori.
În final, nu pot să nu vă spun – luându-mi întreaga răspundere – că 80% din proprietăţile transferate de la stat la particulari au avut protagonişti foşti securişti, colaboratori sau dependenţi, din ţară şi din străinătate, cu excepţia unor transferuri făcute în favoarea firmelor din fosta Uniune Sovietică la care dependenţele s-au dovedit a fi inverse.
S-a ajuns la situaţia fabuloasă în care serviciile au fost controlate şi utilizate de cercuri de interese constituite ad-hoc pentru a facilita setea unor protagonişti interni ce şi-au dat mâna cu sutele de dependenţi reîntorşi sub steagurile unor „democraţii” mai mult sau mai puţin Occidentale, pentru o nouă ordine economică în România. Dacă „dependenţii” au venit să reprezinte interesele lor sau ale unor afacerişti veroşi din străinătate şi s-au adresat coordonatorilor lor interni, nu tinerilor angajaţi în SRI şi SIE după 1990, cine au fost cei care au mai reprezentat sistemul de siguranţă şi apărare naţională?
Doar promovarea intereselor proprii, proces în care „câinii” protecţiei intereselor publice sau transformat în lupi, „lepădarea” de năravurile comuniste însemnând programarea şi participarea la marile jafuri.
În această mare spoliere nu ar fi corect să nu se evidenţieze „compensările” între „vest” şi „est”.
Concomitent cu progresele politice şi militare înregistrate de România pe făgaşul integrării în NATO şi Uniunea Europeană, tot mai multe valori economice au intrat sub controlul capitalurilor estice. Cursa continuă, oricum recuperările sunt vizibile, inclusiv de partea cui. Astfel, pe principiul promovării intereselor reciproce, cu cât angajările şi angajamentele politico-militare ale României faţă de NATO şi U.E. au fost tot mai puternice, cu atât prezenţa economică rusă în domeniile cele mai sensibile a fost tot mai pronunţată. Chiar şi în zone sau cazuri unde s-a simţit activitatea unor personalităţi româneşti preocupate de nevoia atragerii capitalului occidental şi a prezenţei economice vestice, nu pot să nu constat transferurile făcute prin reaaranjamente de „top” economic mondial ce au generat reconfigurări ce nu pot fi neevidenţiate pentru înţelegerea raportului de putere în România.
Nu cred că mai este necesar – dragul meu prieten – să vă prezint eu, acum şi aici, personajele respective şi dependenţele lor.
Până aici, la prima vedere, nimic nou pe frontul „economiei capitaliste de piaţă.” Doar că transferurile s-au făcut de fiecare dată programat prin încălcarea legilor pieţii şi prin jaf public.
Nu este vorba de condiţionările dihotomice ale istoriei româneşti, domnule Roncea. Totul este în defavoarea românilor şi aceasta cu acordul şi prin participarea celor care ar fi trebuit să fie „câinii lor de pază”.
Cu aceeaşi preţuire,
al Dvs.
Ioan Talpeş
Posts
No comments:
Post a Comment