O candelă a neuitării - Părintelui nostru Patriarh Teoctist

de Steluţa POPESCU (nepoata Patriarhului)
Sambata, 26 Iulie 2008
Cuvânt de dor, la împlinirea unui an de la plecarea Părintelui nostru Patriarh Teoctist în bucuria Învierii Mântuitorului
Mă aşez la o măsuţă ca să scriu, având în faţă lumânărica vieţii mele şi, în inimă, mărturia vieţii Părintelui nostru, Patriarhul Teoctist, unchiul meu, un părinte în adevăratul sens cuvântului, nu de un ceas, de o zi, de un an, ci de o viaţă.
Mă văd, copil fiind, în vizită în Palatul patriarhal, alături de tatăl şi de mamă mea, privind, cu ochii fascinaţi, nestematele Maicii Domnului din engolpionul ce îl purta. Mă zăresc fugind printre aleile Episcopiei din Arad, unde admirăm veveriţele, florile şi pacea locului, primind bucuria de a îl vedea trecând pragul modestei noastre căsuţe, după moartea tăticului. Acestea sunt primele amintiri care aveau să înflorească tainic, cu timp şi fără timp.
Câtă delicateţe tainică a înconjurat partea nevăzută a vieţii Părintelui Patriarh, câtă smerenie se impunea a însoţi fiecare pas purtat într-o catedrală!
Aşa s-a născut chipul Măicuţei Domnului în viaţa mea, prin engolpionul ce îl purta, aşa a apărut dorul lumii nevăzute, din bucurii simple şi delicate, primite şi împărtăşite.
„Cel mai înalt profesor al vieţii mele“
A fost, în mod neştiut, cel mai înalt profesor al vieţii mele. Dar lecţia cea mai adâncă, copleşitor de delicată, a fost cea a smereniei şi a iertării, „dar din darul sfinţilor“ - aveam să o aflu - atât de-a lungul vieţii Părintelui Patriarh, cât, mai ales, după trecerea sa la viaţa cea veşnică. Apoi, cuprinderea trecutului, prezentului şi a viitorului într-o singură lumânare aprinsă pentru veşnicie avea să-mi descopere o personalitate a timpului, dincolo de timp. Iubirea strămoşilor, a locului, a atenţiei vii asupra lucrării prezentului, a perspectivei viitorului, au încăput toate într-o viaţă de ostaş în armata Domnului şi au mărturisit toate, prin toate, o lucrare vie. Era, înainte de toate, un om al pământului, calitate rară ce te ajută să pătrunzi oameni şi fapte, să întrezăreşti, dincolo de efemer, clipe unice prin rezonanţă, devenite apoi istorice.
Aşa, am învăţat, cu fiecare boabă de lacrimă pe care o zăream pe chipul Părintelui Patriarh, în întâlniri de familie, povestind despre trecut, despre părinţi, despre prieteni, să ating cu inimă amintiri scumpe dânsului şi nouă şi să încerc să le păstrez nestinse, în candela neamului.
„Îl zăresc paraclisier fiind şi făcând rânduiala aprinderii candelelor“
Îl văd astfel, cu ochii minţii, copil fiind, jucându-se cu fraţii mai mari, furând rozetele vestonului lui bădia Nicolae (frate care avea, pe atunci, 16-17 ani şi era băiat de trupă), fiind, mai apoi‚ duşi şi anchetaţi în „instanţa supremă“ - Tătuţa! Îl văd plecând de acasă împreună cu prietenul Haralambie, în Duminica Tomii, 1928, peste colinele Botoşanilor, şi ajungând la mănăstire unde, la intrare, avea să mărturisească venirea la şcoala călugăriei. Îl văd, la un timp de la plecarea de acasă, zărind de departe căruţa în care se aflau mama, împreună cu sora Casandra, spre a îl lua înapoi. În acele clipe, la mănăstire se căra piatră şi era atât de ger, încât se lipeau mâinile de piatră. Avea atunci să fugă, să schimbe îmbrăcămintea şi să le întâmpine în chilie înconjurat de cărţi, dar acoperindu-şi mâinile cu dulamă, că să nu mărturisească ascultarea. Îl zăresc paraclisier fiind şi făcând rânduiala aprinderii candelelor, cu atenţie şi rugăciune, înmuind puţină pâine în ultimele picături de ulei şi gustând-o.
Îl văd trecând, pentru prima data, pragul casei părinteşti, după ce mama plecase din această lume. Îl privesc la înmormântarea surorii atât de îndrăgite, Maria, îl văd şi pe învăţătorul din sat, Gheorghe Romanescu, căruia i-a purtat o recunoştinţă veşnică şi văd satul natal adăpostit între colinele blânde ale Botoşanilor, cu datini frumoase şi oameni credincioşi, cu prunci sănătoşi şi tineri plini de virtuţi.
Şi cum aş putea uita atâtea şi atâtea amintiri şi momente, înrourate de lacrimi, împărtăşite la mese de familie, aproape de părintele Nicanor, apoi de părintele Ciurea, de părintele Babus, unde toţi cei adormiţi erau vii, timpul era fără de timp şi viaţa, fără de moarte.
„Vă zăresc la ultimul Crăciun petrecut împreună cu familia“
Şi, atât de aproape de plecarea Preafericirii Voastre, păstrez amintirea atenţiei şi iubirii cu care ne-aţi înconjurat la plecarea dintre noi a surorii mamei, Emilia, în ianuarie 2002. Cât de delicat aţi trimis maicuţele „să ne cerceteze“, chemându-le, mai apoi, şi spunându-le, cu lacrimi: „voi nu ştiţi cine a fost Emilia“. Apoi, în chiar seara dinaintea înmormântării sale, vă văd printre lacrimi, deschizând uşa modestă a locuinţei Emiliei, unde toată familia era adunată. Plecaseră-ţi discret şi singur din palat, însoţit doar de şofer şi, îmbrăcat în haine de interior, în timpul atât de geros şi alb de zăpada acelor zile, aducându-ne tămâie, lumânări şi cărţi de rugăciuni. Şi cât v-aţi bucurat găsindu-ne citind la Psaltire şi cu ce cuvinte de curaj şi de nădejde în iubirea Domnului ne-aţi mângâiat la plecare!
Era de ajuns să mă gândesc, spre sfârşitul vieţii Preafericirii Voastre, atunci când, uneori, treceam cu maşina prin preajma Palatului patriarhal, la neobositul program de lucru, că să îmi dispară brusc şi oboseala, şi neputinţa.
Vă zăresc la ultimul Crăciun petrecut împreună cu familia, dăruindu-ne, la plecare, ca unor copii, un coş plin de dulciuri şi de fructe, telefonându-ne apoi şi intrebându-ne cum le-am împărţit. „Ca fraţii“, aveam să vă răspundem. Câtă sensibilitate şi atenţie a adus acest gest, al bucuriei Naşterii Mântuitorului, în sufletele noastre!
Vă zăresc, plecând discret şi singur, spre spital, încheindu-vă drumul de autentic călugăr.
Acestea sunt crâmpeie de amintiri despre Părintele nostru Patriarh Teoctist, mărturisite în mozaic de trăiri şi clipe ale unei inimi ce a bătut în umbra aripilor sale. Şi câte alte lucruri extraordinare mi-au scăpat de-a lungul vieţii mele prin neatenţia, nepurtarea de grijă, lipsurile, neînţelegerea, nepriceperea sau graba minţii mele! Cât de tainice rămân, astfel, momente şi trăiri care, poate, cu voia Domnului, se vor mărturisi prin oameni şi fapte, la ceas rânduit de Domnul!
După plecarea Preafericirii Voastre, am sărutat cu inimă locurile în care aţi locuit şi am privit Reşedinţa patriarhală de la Mănăstirea Techirghiol, copleşitoare prin simplitate şi smerenie.
Pentru toate acestea, ca şi pentru multe altele, nescrise aici, dar scrise în inimă cu dor, cu recunoştinţă şi cu multă iubire, îi mulţumim Maicii Domnului pentru darul de a fi următori ai neamului Părintelui nostru Patriarh Teoctist.

Ne plecăm genunchii la mormântul său şi păstrăm nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim cu toţii la petrecerea cea îngerească.