Învierea Domnului a fost un eveniment istoric, atestat în scris de martori credibili. Dacă însă ar fi doar atât, el ar reprezenta o simplă dată comemorativă, amintirea unui fapt petrecut în anul 33 de la naşterea lui Hristos şi consemnat ca atare în cronica creştinismului. În acest caz, el s’ar alinia unor evenimente istorice demne de amintire şi cinstire, cum ar fi, de pildă, Revoluţia Franceză din 1789 sau făurirea României Mari la 1 decembrie 1918.Ca fapt religios, însă, învierea Domnului depăşeşte cu mult dimensiunea unei simple amintiri. Asumată lăuntric, în universul nostru sufletesc, ea nu mai este o comemorare, ci o reiterare, în sensul că, prin trăire în credinţă, omul devine contemporan cu evenimentul, iar evenimentul devine contemporan cu omul. Este un arc peste timp, în care atunci devine acum, amintirea unui fapt devine sincronă cu faptul în sine.
Cu toate acestea, există nu numai un atunci al trecutului, când s’a petrecut un eveniment, ci şi un atunci al viitorului, când se va petrece un altul. Învierea Domnului nu este un act final, ci unul intermediar, între moarte şi înălţare, iar aceasta din urmă deschide perspectiva celei de A Doua Veniri a Domnului. Învierea lui Hristos nu este un scop în sine, ci făgăduinţa şi garanţia propriei noastre învieri.
Iată raţiunea pentru care, în drumul Său spre patimă, Domnul a rostit parabola celor zece fecioare, pe de o parte, şi parabola talanţilor, pe de alta. În amândouă e vorba de un atunci nedeterminat, de o vreme viitoare pe care nimeni nu o ştie, când Stăpânul li se va arăta supuşilor şi le va cere socoteală pentru felul în care şi-au cheltuit viaţa ca dar al lui Dumnezeu. Aşteptarea nu e altceva decât un îndemn la veghe şi rugăciune.
Aşadar, adevărata sărbătorire a Sfintelor Paşti este o bucurie a viitorului anticipat prin trăire. Aceasta este urarea pe care le-o fac celor ce mă ascultă prin mijlocirea presei.
Bartolomeu al Clujului
Sfintele Paşti 2008
Posts
No comments:
Post a Comment