RONCEA: CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici. Drama celor doi Gavrila

Scris de Victor Roncea
Ascensiunea organizaţiei bolşevice subversive a viitorului Partid Comunist din România (PCdR) sub protecţia tancurilor şi a baionetelor sovietice a însemnat aplicarea principiului leninist, după care trecerea de la capitalism la socialism se operează prin aşa-numita dictatură a proletariatului, care în viziunea lui Lenin însemna „violenţă neîngrădită de lege“. Aplicarea acestui principiu în România a însemnat zdrobirea statului de drept, a românismului, a elitelor culturale şi naţionale şi instaurarea unei dictaturi diabolice. De la plutoanele de execuţie până la îngrozitoarele experimente antiumane coordonate în temniţele comuniste direct de agenţii NKVD, totul a fost folosit pentru a zdrobi rezistenţa poporului şi a-i atenta la fibra naţională. Românii au încercat dintotdeauna să se descăpuşeze de paraziţii veniţi din toate colţurile lumii să sugă din bogăţiile naturale ale acestui pământ, ultimii de culoarea ploşniţelor, roşii. Uneori a existat, în istorie, aparenţa reuşitei deparazitării. În realitate, căpuşele s-au infiltrat şi mai adânc, aşteptând venirea „luminii de la Răsărit“.
Odată cu insurecţia tinerilor anticomunişti din decembrie 1989, se spera că anularea efectelor martirajului suferit de cei care luptaseră împotriva comunismului se va realiza atât pe plan moral, cât şi material. Ştergerea daunelor morale trebuia făcută imediat prin anularea hotărârilor date de tribunalele militare sau civile împotriva membrilor celei mai îndelungate rezistenţe anticomuniste din Europa. Se ştie că legendarul Ion Gavrilă Ogoranu şi soţia sa, Ana, s-au dus la ceruri abătuţi, neabsolviţi de „crimele“ de „duşmani ai poporului“ de către „justiţia“ de pe pământ, pe atunci diriguită de celebra „luptătoare pentru drepturile omului“ Monica Macovei. Şi astăzi, Gavrilă Rusu, la fel ca şi camaradul său de rezistenţă, încearcă singur, la peste 80 de ani, să-şi caute dreptatea prin tribunale, după ce i s-a tăiat pensia de persecutat al regimului comunist, fără drept de apel. Daunele morale şi materiale suferite de singura elită anticomunistă reală a ţării trebuiau reparate de către stat, imediat. Miile de bătrâni, ca brazii care se frâng dar nu se îndoiesc, sunt supuşi azi de justiţia post-comunistă la aceleiaşi umilinţe ca şi în regimul trecut. Unii sunt siliţi de sărăcie să-şi ceară drepturile, alţii însă refuză cu demnitate orice despăgubire şi îşi aşteaptă, senini, dreptatea cerească.

O lege strâmbă

În 2009, a apărut Legea care prevedea despăgubirea foştilor deţinuţi politici pentru daunele materiale şi, în primul rând, morale, pe care le-au suferit. Dacă principiul în sine care a condus la această lege trebuie socotit ca fiind legal şi corect, nu acelaşi lucru se poate spune despre aplicarea în practică a acestui decret. În primul rând, nu există un criteriu clar pe care-l prevede această lege. Fostul deţinut se adresează tribunalului care îşi are competenţa pentru locul în care domiciliază, şi un judecător oarecare apreciază de la sine cuantumul despăgubirii. Se cer o serie de dovezi şi acte absolut inutile. Apoi, Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului în acest domeniu prin Administraţia financiară locală, introduce automat „apel“ sau „recurs“. Astfel, fostul deţinut politic ajunge - dacă mai ajunge - din diferite colţuri ale ţării pe treptele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti. Aici, hotărârile sunt absolut neunitare, cu diferenţe de zeci de ori mai mari sau mai mici. Se impune deci ca decretul să fie completat printr-o Ordonanţă de Urgenţă care să reglementeze criteriile şi toate aspectele juridice ce decurg din această problemă, cel mai exact criteriu fiind perioada petrecută în detenţie sau în rezistenţa din munţi. De acest lucru ar fi trebuit să se ocupe pseudo-institutele de „investigare“ a crimelor comunismului, nu de dezgropat şi plimbat morţii de sub crucea lor pe la televizor.

Profitorii tuturor regimurilor

A trebuit să treacă aproape 20 de ani de la căderea comunismului pentru ca preşedintele Traian Băsescu să înfiereze, simbolic, crimele regimului. Ridicol, cei care l-au îmbrobodit pe Băsescu, bine instalaţi, la lojă, pentru spectacolul acestui act, sunt chiar reprezentanţii noului Komintern, profitori ai tuturor regimurilor care au reuşit, în ciuda adevărului istoric, să deturneze condamnarea comunismului ca regim bolşevic impus de fosta URSS prin agenţii şi tancurile ei. Cu maşini guvernamentale la scară şi salarii pe măsură, de secretari de stat, impostori ca Marius Oprea - el însuşi şi „fost“, şi „actual“, cu legături „de gradul întâi“ în Securitate, cerşetor şi la uşa lui Tăriceanu, şi a lui Boc - îşi fac cu tupeu propagandă în blăniţe de oaie, pentru a confisca toate instituţiile statului care ar trebui să se ocupe de crimele comunismului. La CNSAS, alt exemplu, un fost activist UTC al USR din RSR, Mircea Dinescu, teleportat la „revoluţie“ direct din Crimeea şi de la Academia PCR, împarte certificate de „bună purtare“. Emblematic, nici la CNSAS, nici în parascovenia de „Comisie Tismăneanu“ plină de turnători ai Securităţii şi propagandişti PCR, nici la aşa-zisul IICCR confiscat de delatorul fără ORNISS şi o fostă activistă de Partid în presa comunistă, nu se află la conducere NICIUN FOST DEŢINUT POLITIC. Iată cum regimul de după 1989 a reuşit să ducă la capăt condamnările regimului bolşevic eliminând total foştii luptători anticomunişti reali, de la 1947 la 1987, pedepsiţi cu zeci de ani de închisoare şi chinuri. Noul Komintern desăvârşeşte misiunea vechiului Komintern. Şi, totuşi, deţinuţii politici, de la generaţia 1947 la minerii anului 1977 şi muncitorii anticomunişti ai Braşovului lui 1987, nu au murit cu toţii. Şi ştiu că, vorba poetului temniţelor, Radu Gyr, „ne vom întoarce într-o zi“...

CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici
Curentul - miercuri, 03 februarie 2010

© Curentul