CIUDATENIILE PRESEI STIPENDIATE DE ICR. Strategia Ungariei in bazinul carpatic, disparuta de pe site-ul unei "Agentii pentru romanii de pretutindeni" - RGN Press. Noroc cu Google

Acest articol a fost eliminat de pe site-ul RGN Press: Strategia Budapestei si instrumentele sale in preluarea controlului unor zone ale Romaniei 
Romanian Global News 
Romanian Global News a intrat in posesia unei analize privind modul in care Budapesta si-a creat instrumente extrem de puternice pe care le utilizeaza, creind premisele unei destabilizari a intregii regiuni, pentru preluarea controlului economic si politic al regiunii de centru si nord-est al Romaniei.

Evolutiile din ultima perioada confirma in mare parte utilizarea minoritatii maghiare din Romania ca masa de manevra in atingerea scopurilor Budapestei si a noi generatii de “grofi “ din Romania.

„Oficiul pentru maghiarii din afara granitelor”(HTMH) coordoneaza, printr-un sistem specific de mijloace si metode, activitatea tuturor O.N.G.- urilor specializate in problematica maghiarilor din afara granitelor in frunte cu „Uniunea Mondiala a Ungurilor” (UMU), precum si activitatea unor organizatii si fundatii („Pro-minoritate”, „Pro-profesione”, „Illyes Gyula”, „Teleki Laszlo”, „Duna-TV” etc.).

Oficiul initiaza in prezent in Transilvania actiuni de propaganda constand in prezentarea intr-o forma noua, acceptabila pentru Occident, a revendicarilor minoritatii maghiare, context in care autonomia si autoguvernarea pe criterii etnice sunt considerate „o varianta a descentralizarii administrative locale, specifica Bazinului Carpatic”, iar demersurile cu caracter separatist in domeniul invatamantului drept „forme ale bilingvismului practicat in tarile democratice”.

Structurile create de Oficiu in zonele din tarile vecine in care exista comunitati compacte de etnici maghiari sunt interconectate la un sistem computerizat de informare pe linie economica si mass-media, compatibil cu cel din Ungaria, urmarindu-se si in acest domeniu, refacerea legaturilor dintre toate regiunile care au apartinut „Ungariei Mari”.

Noile evolutii inregistrate in raporturile romano-ungare, plasate si in contextul integrarii Ungariei in NATO si UE, au impus din partea oficialitatilor de la Budapesta o reevaluare a mijloacelor si metodelor folosite pentru atingerea standardelor europene in domeniul relatiilor cu tarile vecine si al responsabilitatii asumate fata de comunitatile maghiare aflate in afara granitelor nationale.

Astfel, in ultima perioada s-a semnalat intensificarea de catre HTMH a procesului de transferare a sarcinilor cu caracter neorevizionist catre organismele neguvernamentale  din Ungaria si grupari ale emigratiei maghiare din Occident.

In acest context, s-a inregistrat o dezvoltare a rolului si sarcinilor ce revin Oficiului, ramas singurul organ coordonator al activitatilor de aplicare a strategiei neorevizioniste ungare fata de tarile vecine, fapt ce a creat o serie de disensiuni si nemultumiri in randul conducatorilor „Uniunii Mondiale a Ungurilor” (UMU) care si-au vazut astfel stirbite unele dintre cele mai importante prerogative (inclusiv reducerea substantiala a alocatiilor bugetare si reorientarea acestora spre Oficiu).

De asemenea, noua conjunctura internationala, a impus Budapestei regandirea obiectivelor sale, in conformitate cu exigentele organismelor europene si euroatlantice, sens in care s-a hotarat ca structurile create si care asigurau „de facto” o reala autonomie in diferite domenii (invatamant, administratie locala, religie etc.) sa fie folosite, in continuare, cu prioritate, pentru crearea cadrului de integrare economica treptata a Transilvaniei in Ungaria.

In fapt, se urmareste sprijinirea cresterii fortei economice a maghiarilor din zona si folosirea acestor parghii in directia sustinerii politicii de realizare a sistemelor de autonomie, in special a autonomiei teritoriale pe criterii etnice, care sa creeze premisele acapararii puterii economice si apoi politice pe plan local.

Programul elaborat de statul ungar este pus in aplicare prin intermediul organismelor guvernamentale si neguvernamentale, cat si prin  angrenarea unor societati comerciale sau banci cu capital de stat sau privat. Dintre organismele guvernamentale implicate direct in derularea actiunilor de subordonare economica a Transilvaniei, coordonate de „Oficiului pentru maghiarii din afara granitelor” se remarca Ministerul Industriei, Comertului si Turismului, Ministerul Agriculturii, Ministerul Protectiei Mediului si Dezvoltarii Regionale, Ministerul Transporturilor, Telecomunicatiilor  si Gospodaririi Apelor, Ministerul Finantelor si institutia ministrului fara portofoliu cu sarcini in domeniul privatizarii.

Oficiul isi aplica strategia economica fata de Transilvania si prin  asa-zisele organisme neguvernamentale, aflate in subordinea sa, roluri principale in acest sens detinand Fundatiile „Noi strangeri de mana”, „Illyes Gyula”, Societatea „Kooperatio KFT” si Fondul de investitii „Corvinus”.

 Principalele organizatii neguvernamentale coordonate de Oficiu.

„Uniunea Mondiala a Ungurilor” (U.M.U.).

ANI DEZVALUIE: Patapievici merge cu Volvo-ul lui Vîntu. Ca sa vezi: "intelectualul lui Basescu" motorizat de mogulul anti-Basescu...

Scris de Victor Roncea
Agenţia Naţională de Integritate (ANI) a avut amabilitatea să răspundă ieri unui demers în interesul public făcut de Asociaţia Civic Media privind transparenţa în exercitarea funcţiei de preşedinte al Institutului Cultural Romån de către Horia Roman Patapievici. Totul a pornit de la un articol din „Cotidianul“, din care aflam că „intelectualii de elită“ au maşini pe măsură. Astfel, Gabriel Liiceanu, membru al Consiliului de Conducere al ICR, desemnat de fostul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu, deţine două limuzine de lux. „Cetăţeanul obosit şi învins“ în primul mandat al lui Băsescu - după cum s-a autodeclarat în faţa preşedintelui la o şezătoare GDS - are un BMW seria 5, alintat „Siegfried“ şi un Alfa Romeo botezat „Marcello“. Prietenul lui Liiceanu, Andrei Pleşu, conduce şi el o maşină de elită, un Volvo S 80. Preluând modelul magistrului, Horia Roman Patapievici mărturiseşte că are aceeaşi preferinţă în materie de lux. Potrivit ziarului „Cotidianul“, din 24 mai 2007, „Horia-Roman Patapievici a primit în dar o mănuşă luxoasă, deşi „din piele mai groasă“, cu care i-a luat câteva luni să se obişnuiască: „Am primit telefon de la dna Huidan, de la Volvo, care mi-a propus să-mi pună la dispoziţie, fără nicio obligaţie, un Volvo S60. Când am trecut de la Espero la Megane era ca şi când aş fi trecut la o navetă spaţială. Dar de la Megane la Volvo! Volvo e din altă lume!“, exclamă preşedintele ICR. „E ca diferenţa dintre un costum de in vara, foarte plăcut şi practic, şi un costum de tip Hemingway, care şi el e foarte comod, dar e cu totul altceva! Încerc să transform Volvo-ul într-o mănuşă, dar luni întregi m-am simţit ca o pată de murdărie pe tapiseria ei. Mă simţeam sub standardele ei!“. Şofer tomnatic, Patapievici şi-a luat carnetul la 43 de ani, se mai afirmă în „Cotidianul“.

ANI dezvăluie că automobilul de lux îi aparţine lui Vîntu

Cercetând însă Declaraţia de Avere a preşedintelui ICR, stupoare! - membri Civic Media au constatat că Patapievici deţine doar un Matiz şi un Clio. Teoretic, conform Legii, Patapievici Roman Horia (Horea), încălca următoarele prevederi legale privind Falsul în declaraţii - care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, şi Noţiunea de conflict de interese, definită în Legea nr.161/2003 ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative. De ce? Pentru că Patapievici ignorase complet prevederea Capitolului VI din Declaraţia de Avere, pe care trebuia să o completeze obligatoriu un funcţionar de stat, respectiv: „Cadouri, servicii sau avantaje primite gratuit sau subvenţionate faţă de valoarea de piaţă, din partea unor persoane, organizaţii, societăţi comerciale, regii autonome, companii/societăţi naţionale sau instituţii publice româneşti sau străine, inclusiv burse, credite, garanţii, decontări de cheltuieli sau alte asemenea, a căror valoare individuală depăşeşte 300 euro“. Or, un Volvo S60 costă între 26.800 şi 39.800 de euro.
ANI nu face decât să adeverească aceste suspiciuni, chiar dacă nu reuşeşte să-l apuce legal de coarne pe Patapievici. În răspunsul oferit de Inspecţia de Integritate a ANI, prin semnătura inspectorului Puiuţa Becuţ şi a directorului general Ilie Ene, se afirmă următoarele: „Horia Roman Patapievici, în calitate de director al revistei «Idei în Dialog», editată de SC Caţavencu SA, avea posibilitatea de a utiliza în mod legal, în temeiul prevederilor art 21 alin (3) lit n) din Codul Fiscal, autoturismul marca Volvo S60 aflat în folosinţa societăţii Caţavencu SA, fără ca aceasta să constituie un avantaj primit gratuit“. Interesant, nu? Şi cum rămâne cu declaraţia iniţială a lui Patapievici: „Am primit telefon de la dna Huidan, de la Volvo, care mi-a propus să-mi pună la dispoziţie, fără nicio obligaţie, un Volvo S60“. Sorin Ovidiu Vîntu are o tehnică specială de a câştiga persoane oferindu-le favoruri de lux. Un alt şef al unei instituţii importante a statului român, Serviciul Român de Informaţii, circula cu un Jeep pus la dispoziţie de către inamicul declarat al lui Traian Băsescu, mogulul media fost şi posibil viitor puşcăriaş.

De unde vine de fapt Volvo-ul?

Interesându-ne asupra aspectului original invocat de Patapievici privind folosirea automobilului de lux, am înţeles că doamna la care face referire acesta este Lavinia Huidan, preşedinte fondator al unei Fundaţii, „Life for life“, a cărei activitate pare să fi încetat cândva în 2007. De pe portalul de Internet al acestei organizaţii „non-profit“ aflăm că „Printre principalii sponsori se regăseşte Grupul Euro Inter Trade şi, din cadrul său, sucursala Forum Auto, importator Volvo în România, care alocă un procent din vânzarea fiecărei maşini pentru sprijinirea Fundaţiei «Life for Life»“. Preşedintele Fundaţiei este, însă, acelaşi cu preşedintele Grupului Euro Inter Trade care-şi alocă sieşi acel procent din vânzarea fiecărei maşini Volvo, respectiv Lavinia Huidan. Atât Andrei Pleşu, membru până de curând al Consiliului de Conducere al ICR, cât şi Horia Roman Patapievici, preşedinte al ICR, ca deţinător al acestui „cadou, serviciu, avantaj primit gratuit“, au fost protagoniştii speciali ai reuniuniilor despre „Afaceri şi Cultură“ desfăşurate sub egida firmelor Volvo şi a revistei „Dilema“, editată de Trustul lui Patriciu, dar prezentate, curios, pe portalul „Fundaţiei non-profit“ „Life for Life“. Rămâne, desigur, de observat, că patronul lui Patapievici, Sorin Ovidiu Vîntu, un „expert financiar-bancar“ după Mircea Geoană, a ştiut cum să soluţioneze problema Volvo-ului, în limitele legii. Desigur, nu ştim cum rămâne cu morala „intelectualului lui Băsescu“ motorizat de devalizatorul FNI.

ICR, cuibuşorul GDS

De asemenea, în ceea ce priveşte punctul 2 al Declaraţiei de Interese, respectiv Conflictul de Interese, Patapievici a omis să menţioneze, conform legii, că este membru şi al unor asociaţii şi grupuri de interese, respectiv Grupul pentru Dialog Social, care beneficiază de la Guvernul Iliescu-Năstase şi de statutul de organizaţie „de utilitate publică“. Atât unii directori ai ICR, cât şi mulţi dintre autorii unor cărţi, precum şi publicaţiile lor sponsorizate de ICR din banul public aparţin de acest Grup. ANI consideră că „fapta dlui Horia Roman Patapievici de a nu menţiona în declaraţia de interese calitatea de membru al organizaţiei neguvernamentale Grupul pentru Dialog Social nu este un indiciu temeinic privind săvârşirea de către acesta a infracţiunii de fals în declaraţii, deoarece nedeclararea acestei calităţi nu a produs consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul“. Cu toate acestea, există date care arată contrariul, pe care le vom pune la dispoziţia ANI, în vederea reevaluării. Printre acestea se găsesc fapte consemnate deja de Valerian Stan, un expert reputat al societăţii civile, co-autor, printre altele, al mai multor Rapoarte anuale ale APADOR-CH privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în România şi al Manualului „Instrumente de monitorizare a instituţiilor anticorupţie“, realizat sub egida Centrului pentru Resurse Juridice şi a Institutului de Politici Publice.

Patapievici, un Hrebenciuc al mafiei culturale

Potrivit acestuia, «sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. Dl Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară“ ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care au sărit în apărarea dlui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant - dar şi de grăitor - mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al dlor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă“) din presa „studenţească“ - revistele „Viaţa studenţească“, „Echinox“, „Opina studenţească“ şi „Dialog“, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii“. Parte dintre ei - unii dovediţi deja, iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste - au devenit după 1990 membri ai GDS».
Printre aceştia, Valerian Stan îi observă pe: «- Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas“, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu“, iar despre criticii Institutului: „mistificatori“, „slujnicarii lui Ceauşescu“ ş.cl.); - Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat - sic! - din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond; - Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România“; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii».

Patapievici merge cu Volvo-ul lui Vîntu
Curentul - marţi, 15 decembrie 2009

© Curentul

Vezi si: Valerian Stan - Scandalul ICR: "boierii minţii", ca Hrebenciuc şi Miki Şpagă?

ANTI-CRESTINISM IN ROMANIA ORTODOXA. O analiza a vectorilor anti-romanismului din care nu lipseste defunctul ziar Ziua

OBSERVATII GENERALE CU PRIVIRE LA CONTESTATARII BISERICII. CATEVA OBSERVATII PERSONALE

Nu poti rasfoi internetul, fara a nu da de unul sau altul care se impiedica de... Biserica. Cum spunea cineva, de matematica, vorbesc matematicienii, de cibernetica, ciberneticienii, de mecanica, mecanicii, si asa mai departe, dar despre Dumnezeu toti isi dau cu parerea. Citindu-le opiniile, nu poti sa nu ramai uimit de vehementa cu care insira niste liniute, explicative, chipurile, si de succesiunea "argumentelor" subiective si pline de prejudecati. Nu stii ce sa faci. Sa-i judeci? Sa-i intelegi? Sa le raspunzi? Sa-ti vezi de treaba ta? Ti se deschid in minte tot felul de optiuni. Dar care este cea mai inteleapta? Pentru ca a tacea iti poate fi reprosat; a interveni, te poate sifona. Sa urmezi vorba inteleapta din Pilde, capitolul IX: “Cel ce cearta pe batjocoritor isi atrage dispretul, si cel ce dojeneste pe cel fara de lege isi atrage ocara. Nu certa pe cel batjocoritor ca sa nu te urasca; dojeneste pe cel intelept, si el te va iubi. Da sfat celui inţelept, si el se va face si mai intelept; invata pe cel drept, si el isi va spori stiinţa lui. Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu si priceperea este stiinta Celui Sfant. Caci prin Domnul se vor inmulti zilele tale si se vor adauga tie ani de viata” ? Cu siguranta aceste versete au valoare vesnica si universala.

Stii bine toate acestea, dar totusi, iti dai curaj sa raspunzi, desi pleci din start penalizat. Sa zicem ca iti asumi riscul... Discutia are loc, fiecare isi varsa naduful, dar constati la scurt timp ca ai declansat o bomba, o bomba care distruge prin doua moduri: intai, te lasa fara oxigen, absorbindu-l la un loc, pentru a-si alimenta furia, apoi explodeaza, revarsandu-si acea furie. Cam asa sta situatia si cu acesti indivizi, mai ales din presa: n-ai cum sa-i combati fara sa-i alimentezi. Niste minimalisti, care nu au vedere de ansamblu, specialisti ai aproximarii si obtinerii de informatii, fie si distorsionate, fac orice pentru a-si sustine ideea. Daca nu-i asta, e alta, daca nu-i alta, e cealalta si tot asa, la infinit. Au o intelegere obtuza a evenimentelor si nu surprind decat partea goala a paharului, adica ceea ce-i face pe altii sa maraie, sa-si faca cruce sau sa ofteze a lehamite. Nu prezinta niciodata stirea asa cum este, ci doar ce le convine, ce atata, ce provoaca. Ei nu fac parte din Biserica, deci n-au cum sa cunoasca Biserica, cu problemele si binecuvantarile ei. Niste nefericiti care se cred contrariul, niste neinformati care se considera bine informati, tocmai pentru ca nu stiu nimic; procurori care nu cunosc procedura, judecatori care sfideaza Adevarul. Dupa mintea lor orice persoana religioasa este un esec. Social, uman, cum vreti s-o luati. Desigur, vorbim de omul ortodox, ca religiosi sunt si ei. Orice argument adus in discutie este absorbit de ei si apoi revarsat cu putere indoita asupra ta, asa cum am ilustrat mai devreme. Te declari practicant? Esti extremist. Impotriva imoralitatii? Esti homofob, inchizitor. Sustii icoanele si ridicarea de biserici? Esti discriminator. Da' ce, doar nu vrei dictatura. Vrei ca la arabi, stat teocratic? Mai bine du-te la cimitirul de vechituri, ca impiedici progresul. Spiritual, stiintific, in general, progresul. Un evadat din Evul Mediu, un inselat, ce sa mai, toate tarele. Adica ne vad pe noi prin prisma lor. Dar extremistii sunt chiar ei, pentru ca dialogul sau dragostea le sunt necunoscute. O stampila, o eticheta, cu cateva date pripite si... la marginea orasului. Totalitaristi, tot ei sunt. Pace vei avea cu ei doar daca sustii dictatura minoritatii asupra majoritatii, adica s-ajunga lumea cu fundu-n sus si capu-n jos (aici fac o mica paranteza, imi aduc aminte de o vorba amuzanta a Prea Cuviosului Parinte Ioanichie Balan, spusa intr-un context asemanator: "pai ce, tu cand intri undeva, intri mai intai cu fundu', nu intri cu capu'?"). Decat teocratie sa prostiti poporul cu Dumnezeu, mai bine Stat laic, uite, tehnica, stiinta, lucruri concrete. Da, e-adevarat, concrete, dar si marginite. Tocmai de aia sunt concrete. Dumnezeu e infinit... Iar inapoiatii sunt ei, pentru ca asa cum spunea si Pr. Andrew in interviul publicat recent, se inchina mortii, pentru ca Dumnezeu e Viata, Viata vesnica, asa ca daca stam sa ne gandim, ei sunt cei care impiedica progresul. Si Sf. Iustin Popovici se intreba mirat: ce nevoie ai de progres, cand la finalul vietii te-asteapta moartea?

Dar, la urma urmei e parerea lor si trebuie sa le-o respectam. Intr-un timp m-am macinat si eu, cugetand in sinea mea, de ce unii nu vor sa-si puna intrebari, sa cerceteza, sa cunoasca, sa invete, sa asculte, sa discute, sa lumineze, sa vibreze la ce e frumos, sa accepte adevarul, chiar daca ii contrazice. Si nu peste multa vreme mi-a fost dat sa aflu raspunsul la Nichifor Crainic: credinta este o insusire a sufletelor nobile. Frumos si adevarat spus. Pacatul intuneca mintea, iar Dumnezeu se descopera numai unui suflet curat si sincer, adica unui suflet nobil, iar nobletea se mosteneste. Posibil ca aceste persoane despre care vorbim, sa descinda din urmasii lui Cain, pentru ca si Cain a urat binele si frumosul. Si oare nu i-a dat Dumnezeu viata? Ba da! Amintiti-va ca l-a pecetluit ca nici un animal salbatic sa nu-l vateme. Ganditi-va ce chin! Cum ar fi sa vrei sa mori (chinuit de constiinta) si sa nu poti? Nebunie curata. De multe ori moartea este o usurare, o izbavire. Citim si in Apocalipsa Sfantului Ioan ca in vremurile in care Antihristul isi va pecetlui supusii, chinuri groaznice se vor abate asupra lor. Atat de mari vor fi, incat, spune Evanghelistul, oamenii vor cauta moartea, dar aceasta se va lua de la ei! Instinctiv, ca unii care suntem stapaniti de patimi, am fi porniti sa-i afurisim pe cei ce hulesc, dar ajunge zilei rautatea ei. De-ajuns le este lor ca n-au cunoscut pe Dumnezeu. Sunt, cum spuneam, niste nefericiti, prin definitie. Acesta este prima mea observatie legata de ei.

Apoi am observat ca, nedescoperindu-se pe sine cu adevarat, lipsindu-le un dialog interior, mai degrabă urăsc Biserica şi sfaturile ei moralizatoare, decât să se recunoască învinşi în faţa propriilor neputinţe. Dupa cum se poate constata la o prima vedere, ei nu numai ca sunt atei, desconsiderand religia, dar sunt anti-Biserica de-a dreptul! Tocmai din acest motiv nu sunt in stare sa-si formuleze pertinent argumentele, pentru ca sunt intunecati de manie. Citeam de curand in ziarul Ziua un comentariu al unei femei suparate foc de faptul ca la Sibiu s-a inaugurat prima gradinita ortodoxa din tara. Respectiva se arata extrem de ingrijorata de „fanatismul” religios pe care-l vor manifesta viitorii ortodocsi. Din inversunarea comentatoarei Ziua, care este un prototip al omului impietrit (ca sa nu zic indracit) din societatea noastra, reiese foarte clar faptul ca nu dau dovada de respectul pe care il cer pentru ei, si ca daca ar detine puterea ar face nimic altceva decat ceea ce ii sperie pe ei insisi, anume ar prigoni, ar interzice, ar cenzura. De aici tragem concluzia ca nu au un mod alternativ de viata, fie el si pacatos, ci sunt anti-Biserica, anti-crestini, impietriti, cum am spus.

Iar acest venin, aceasta otrava care si-o expun pe unde pot, pe stalpi, pe autobuze, pe forumuri, ii roade si pe ei. De aceea nu suporta introspectia, pentru că dacă si-ar vedea hidosenia şi-ar plange de milă. Certaţi fiind cu propria conştiinţă, încearcă să se legitimeze prin diverse „drepturi”. Ei urăsc orice abordare religioasă şi confundă libertatea când cu libertinajul, când cu dictatura minorităţilor de tot soiul.
Continuarea la: Blogul lui Rafael Udriste
Autor: Mihail B.

Vezi si Pamfletul unui tânăr român împotriva reeducaţilor care-şi înjură propriul popor. Despre mentalitatea antiromânească inoculată agresiv de mass-media

IMPOSTORII ANTICOMUNISMULUI. De la Sighet si Blandiana la Aiud si Puric. Traficul cu suferinta si rescrierea istoriei fara martiri si mucenici

INTERVIUL VEGHEA
Dr. Florin MĂTRESCU: Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet

În urma unui turneu făcut de Romulus Rusan şi de Ana Blandiana în mai multe ţări europene (in foto din anii '80, in jurul lumii), inclusiv în Germania, am aflat de intenţia acestora de a transforma închisoarea din Sighet într-un memorial. Natural, am vibrat, mai ales că eu eram în acel moment secretar al Comitetului Naţiunilor Captive, care întrunea luptători anticomunişti din mai multe zeci de ţări aflate sub dictaturi comuniste. Şi atunci le-am făcut propunerea dacă nu cumva ceva din exponatele pe care noi le aveam în Camera Naţiunilor Captive, din oraşul Koln, nu le-am putea transfera în Memorialul de la Sighet. Au fost de acord şi mie mi s-a părut ideea absolut rezonabilă. M-am implicat în acest proiect cu toate puterile.

Am fost unul dintre sponsorii Memorialului Sighet

Printre altele am dovezi care atestă că am donat, în mare parte din propriul buzunar, în jur de 40.000 de mărci, care au luat forma unor ajutoare băneşti propriu-zise sau obiecte. Donaţiile au fost acordate Fundaţiei Academia Civică. Un mare ajutor în acel moment au dat şi surorile Coşoveanu, care au pus mult suflet pentru amenajarea încăperilor Sighetului, cel puţin în perioada de început. Afară de asta, eu dispuneam de cele 66 de steaguri ale Naţiunilor Captive, pe care le făcusem în Germania, care m-au costat aproape 8.000 de mărci, şi am căpătat promisiunea că se va organiza o Cameră a Naţiunilor Captive.
În 1994, la un an după această întâlnire, am văzut această cameră la etajul I, o cameră mare, spaţioasă, în care steagurile şi-ar fi găsit un loc important. Afară de aceasta aveam un cearceaf, lung de 8 metri, făcut de regretatul luptător anticomunist Eugen Costandache, care notase pe el circa 800 din morţii revoluţiei.

Camera rezervată Naţiunilor Captive era necorespunzătoare

Anul următor, în 1995, am dorit să văd camera rezervată Naţiunilor Captive. Şi am descoperit o cameră mică, care nu semăna cu cea promisă. Localizarea topografică era exactă. Unul dintre portarii Sighetului mi-a destăinuit că această cameră a fost împărţită în două tocmai pentru ca această Cameră a Naţiunilor Captive să nu aibă un spaţiu prea mare, să nu i se dea o prea mare importanţă. Ăsta a fost un semn şi atunci au apărut semne de îndoială.
La inaugurarea Sighetului, în 1993, pe frontonul clădirii, la stânga, la intrare, erau plăci de marmură de mărimea 40x30 cu numele celor 54-55 de miniştri, căpetenii religioase, oameni de mare valoare care au murit în Sighet.

Nume importante au fost excluse

Le-am văzut în subsolul clădirii, şi, ceea ce m-a frapat, chiar în faţă era numele istoricului Gheorghe Brătianu. Se zvonea că motivul real pentru care aceste plăci au fost date jos era faptul că între miniştri au fost şi câţiva oameni de dreapta. Argumentul oficial pentru care plăcile memoriale au fost înlăturate a fost renovarea clădirii. Nu a fost rău că s-a renovat, deşi, cum spunea cineva, a fost transformat Sighetul într-un hotel. Normal ar fi fost ca măcar un etaj să arate grozăvia închisorii din Sighet. Am tot sperat că aceste plăci să fie puse într-o sală a Sighetului. Ele nu au mai fost văzute niciodată. Pentru mine a fost clar că ce se întâmplă la Sighet, exponatele, ordinea lor, denumirea camerelor este controlată de cineva.
- De cine anume?
- Şi eu mi-am pus întrebarea. Indiciile m-au dus cu gândul la masonerie. Din moment ce numele întreg al lui Ion Gavrilă Ogoranu apare trunchiat, sub forma de Gavrilă I., numele doamnei Maria Antonescu a fost exclus din rândul puşcăriaşelor de la închisoarea Mislea.

Au dispărut semnele unor manifestări creştine

- Am înţeles că, într-o luare de cuvânt, aţi semnalat conducerii Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă.
- Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de conferinţă, unde a fost prezentă cel puţin 3-4 ani. În perioada de început se spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau prin urmare nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut.
În urma observării acestor lucruri, am luat cuvântul, sfătuindu-mă şi cu Bădiţa Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de dreapta pe plăcile resprective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l putem şterge.
Unul din insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are relevanţă. Anume, că de două ori pe an, vine un rabin din New York, care vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămâne şi ce se scoate din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de evocare a suferinţei neamului românesc.
Am cerut amenajarea unei săli pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Nu s-a acceptat.
Dacă la Sighet s-au petrecut lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sunt iniţiative româneşti. Nu acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus unor forţe internaţionaliste.

Aşa-zisele cruci expuse în interiorul Memorialului sunt o blasfemie

- Putem spune şi anticreştine?
- Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu gândul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti. O să spună că este o stilizare foarte modernistă.
În asemenea loc crucea şi numai crucea îşi găsea locul. Orice transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în picioare a tradiţiei noastre şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi. Este o blasfemie. (n.r. – vezi foto)
- Dumneavoastră aţi luat atitudine publică, condamnând aceste devieri. În Addenda cărţii dumneavoastră, Holocaustul roşu, spuneţi că Ana Blandiana a avut o reacţie care v-a dus cu gândul la Ana Pauker.
- A fost de-o agresivitate, de-o răutate, care ori e patologică, fie a fost o lecţie de bună purtare care trebuia dată subsemnatului. Ideea era: Sighetul suferă transformări, Sighetul îl facem cum vrem noi şi nimeni n-are voie să conteste ceva. Nu mi-a dat nicio şansă de a da o replică.
- De ce v-a acuzat?
- M-a acuzat de vedetism, de faptul că semnalez lucruri pe care ceilalţi nu le văd. Cum se face că oamenii laudă Sighetul, iar eu am atâtea note critice? M-a acuzat că doresc recunoaştere oficială pentru că eram sponsor al Memorialului.

Atitudinea Anei Blandiana mi-a adus aminte de Ana Pauker

E adevărat că doamna Blandiana m-a propus, la un moment dat, ambasador al României în Germania. A avut gesturi de amabilitate, iar eu îndrăzneam să formulez note critice. Tonul doamnei Blandiana, răutatea discursului mi-au amintit de momentul Ana Pauker.
Nu recunoşteam persoana amabilă şi civilizată pe care o ştiam, cu care eram în relaţii apropiate. Ne-a vizitat chiar casa din Germania. Am făcut grătar cu fritură şi mititei şi m-a ajutat să pun mititeii pe tavă. Şi-atunci mă gândeam: unde este persoana amabilă şi drăguţă, deschisă dialogului, cum de s-a transformat numai în urma unei luări de cuvânt, prin care semnalam nişte lucruri care mă dureau? În acel moment s-a produs o ruptură totală.
În contextul în care am auzit de proiectul de la Aiud şi de dorinţa puşcăriaşilor în viaţă de a ridica, în cinstea celor morţi, o biserică ortodoxă, în care să fie pomeniţi eroii neamului românesc, cine nu cunoştea dedebsubturile Sighetului, ar fi putut spune: ce rost are să se mai facă ceva pentru comemorarea victimelor comunismului, când există acest grandios Sighet? Ca unul care ştie şi alte lucruri despre Sighet, mi-am dat seama că Sighetul nu trebuie negat. Sighetul trebuie vizitat, numai că discernământul de a spune ce este corect sau deformat pentru prezent nu-l pot face decât oamenii de-o anumită vârstă.

Sighetul este o capcană

Pentru tineri, Sighetul este o capcană pentru că sunt lucruri incorect prezentate. De numele lui Ion Gavrilă Ogoranu n-avea voie să se atingă nimeni, după cum numele doamnei Maria Antonescu trebuia să figureze între puşcăriaşele de la Mislea. De aceea, orice altă tentativă care vrea să restabilească istoria adevărată este binevenită.
- Când mergi la Memorialul de la Sighet ţi se pune o casetă audio în care ţi se spune că iniţiativa Memorialului i-ar fi aparţinut doamnei Ana Blandiana. Dumneavoastră spuneţi, în Addenda cărţii Holocaustul Roşu, şi furnizaţi şi un text în acest sens, că iniţiativa i-a aparţinut muzeografului Mihai Dăncuş.
- Au preluat fără ruşine o idee care nu a fost nici a Anei Blandiana, nici a soţului ei. Ideea aparţine foştilor deţinuţi politic din Sighet şi domnului Dăncuş. Iar articolul publicat de acesta din urmă în Tribuna Marmaţiei atestă dorinţa de a transforma închisoarea în Memorial. Ana Blandiana era datoare să pomenească despre această iniţativă. Oamenii aceştia au fost daţi deoparte. De altfel, la inaugurarea Sighetului n-a fost menţionat nici măcar numele inginerului-proiectant al Memorialului.

Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.
- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari sau urmaşii lor.
- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.
- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest proces al memoriei?
- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.
- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.
- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.
- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.
- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.
- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.
- Se urmăreşte oare ca aceşti oameni să dispară fizic?
- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul in temnite.
- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?
- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

A consemnat Florin PALAS
www.veghea.ro

POLITICA ZILEI. Petru Romosan, zburatacitorul de oratanii din ograda kominternului: COPIII FOSTILOR. Baconsky, Tismăneanu, Patapievici şi... Irinel

Copiii foştilor

Trece o noapte, trece înc-o zi,

Lupta se ascute între clase,

Iar chiaburii se arată-a fi

Elemente tot mai duşmănoase.

Infamia de mai sus a fost scrisă de A.E. Baconsky, tatăl actualului ambasador român la Paris, „teologul” Theodor Baconsky. Bunicul meu, căruia îi port numele, primar ţărănist, a fost deportat, în calitatea lui de chiabur, pe Cîmpia Aradului, de unde s-a întors doar ca să moară pe pămîntul său - refuzînd să mai vorbească, deşi nu muţise între timp. S-au dus deja 20 de ani de libertate prost folosită. Foştii potentaţi din partid, servicii secrete, industrie, agricultură, cultură etc. au avut mulţi copii. Care au beneficiat de cele mai bune şcoli, de acces la resurse rare şi care astăzi sînt oameni maturi, mulţi chiar se pregătesc să iasă la pensie. Mă grăbesc să spun : copiii nu pot fi judecaţi pentru ce au făcut părinţii lor. Şi totuşi, ei sînt una dintre principalele explicaţii ale catastrofalei tranziţii româneşti. Cei mai neaşezaţi, cei mai nefericiţi de propria lor ascendenţă, pentru că nu vor reuşi niciodată s-o „rezolve”, sînt chiar aceşti urmaşi capitalişti ai vechiului regim comunist.

Tismăneanu, Patapievici şi Irinel Columbeanu, trei exemplare publice supraexpuse, nu vor cu adevărat condamnarea comunismului – lucru, de altfel, absurd şi irealizabil –, ci doar condamnarea propriilor genitori, de care ei nu mai vor să fie legaţi în nici un fel, căci nu sînt „vinovaţi” de o asemenea relaţie. Şi sigur că nu sînt vinovaţi, dar pînă la un punct : acela în care ne obligă şi pe noi, ceilalţi, să ne condamnăm părinţii şi bunicii, mulţi dintre ei trecuţi prin puşcăriile, gulagurile şi „serviciile de personal” administrate de părinţii lor. La sfîrşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80, împreună cu prieteni intelectuali, scriitori – zisa generaţie ’80 –, încercam să punem piedici, să „băgăm strîmbe”, să fabricăm „şopîrle” împotriva sistemului totalitar. Vladimir Tismăneanu era propagandist comunist, şi încă unul foarte harnic, la fel de grafoman ca şi azi. Patapievici avea, se spune, un job convenabil, despre care nu scoate nici o vorbă azi. În cazul lui Irinel Columbeanu şi a altora ca el, se ştie încă puţin despre cum îşi duceau viaţa lor de beizadele – o excepţie onorabilă face Serghei Mizil, care povesteşte fără complexe episoade din acele vremuri, cu tinerii lor.

După 1989, România avea două soluţii radicale de situare cinstită faţă de vechiul regim totalitar : o lustraţie severă, după modelul german, sau o reconciliere naţională (care n-ar fi presupus, bineînţeles, şi iertarea crimelor sau legalizarea hoţiilor, dar ar fi raţionalizat dezbaterile despre trecut). Nu s-a realizat nici una, nici alta. Cui i-a folosit întreţinerea dihoniei, a confuziei, a hărmălaiei ? Foştilor şi copiilor lor ? Şi ce rol au jucat, de fapt, „zbîrnîitorile” presupusei societăţi civile gen Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Monica Macovei, Stelian Tănase, ei înşişi cu rădăcini în recenta lume roşie (chiar şi socri, cînd nu mame, taţi, unchi).

Să revenim. Mizeria publică revărsată de unii ca Vladimir Tismăneanu şi de alţii ca Irinel Columbeanu în viaţa românilor a fost şi este de o violenţă ieşită din comun. Voi rezista tentaţiei de a face liste lungi cu nenumăraţii fii, nepoţi, fraţi, cumnaţi şi cumnate. Cei mai mulţi dintre ei n-au urmărit decît bunăstarea, prin orice metode, legale dar mai ales ilegale, evitînd să dea lecţii sau să distorsioneze adevărul pînă la monstruos, aşa cum au făcut cîteva triste celebrităţi. Dar copiii foştilor sînt peste tot : în finanţe, în petrol, comerţ, IT, în reformatele servicii, în politică. Ministerele, partidele, comisiile, consiliile de administraţie, mass-media, universităţile sînt într-o mare măsură „ocupate” de aceşti urmaşi, foarte activi şi foarte „condamnatori”. Mulţi au rezidenţe puţin sau deloc cunoscute în „putredele” ţări dezvoltate. Averea defunctului stat comunist (sau stat pur şi simplu ?) a fost împărţită între copiii foştilor, lumea interlopă şi diverşi „investitori” ciudaţi.

Să dăm şi un exemplu pozitiv. Deşi nu am mai întîlnit-o de multă vreme, am urmărit-o cu simpatie şi admiraţie pe Anca Oroveanu, ea însăşi fiica unuia dintre personajele cu adevărat „grele” ale trecutului nostru recent, Leonte Răutu. Cultivată, discretă, profesoară iubită de studenţii ei, şi-a conservat un mod de a fi care, din păcate, nu a fost imitat de alţii.

În fapt, comunismul n-a fost decît o scurtă paranteză (45 de ani), la care se adaugă, iată, şi cei 20 de ani prevestiţi de cobea informată Brucan, timp în care s-a transferat tot ce se putea transfera de la lumea veche spre mîndra şi înspăimîntătoarea lume nouă. Tuturor tradiţiilor li s-a sucit gîtul. Confuzia pare să fie totală. „Revoluţia” a învins. Dar, se ştie, în lumea reală, nici o victorie nu e definitivă. „Trece o noapte, trece înc-o zi...”

Petru Romoşan
www.compania.ro
www.ftr.ro

Nota mea: Despre Anca Oroveanu, fiica lui Leonte Rautu, si ce reprezinta ea, aici:
GDS - un PCR in ilegalitate - Neokominternistii lui Tismaneanu, demascati de Victor Frunza
GDS a dat Raportul la CNSAS cu usile inchise - Civic Media (aveti rabdare cu deschiderea site-ului - e prea plin!)
Serviciile secrete şi conspiratorii decid soarta alegerilor. INTERVIU cu generalul (r) SRI Aurel Rogojan

AL CUI ESTE HORIA ROMAN PATAPIEVICI? Al lui Traian Basescu sau al lui Sorin Ovidiu Vintu? Al lui Tismaneanu sau al lui Hurezeanu? FOTO-DOVEZI

Surse: ideiindialog.ro si icr.ro - Declaratie de Avere "Patapievici - Patru Case"
Vezi si: Băsescu despre Pleşu, mentorul lui Patapievici - Cotidianul

CA-CARTARESCU la Paris, sub aripa lui tatuka Manolescu, cu o alta sinecura ICR

În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului "L'aile tatouée" (în româneşte "Orbitor-Aripa dreapta"), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria "L'écume des pages", învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta "asaltul" admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie!

N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România! Cîteva minute înainte de ora anunţată, librăria, cam înghesuită din cauza spaţiului prea strîmt, a părut neîncăpătoare cînd şi-a făcut apariţia Institutul Cultural Român de la Paris, reprezentat de directoarea Magda Cârneci (ca o Walkirie încărunţită) şi de fotograful om-la-toate, mai preocupat de propria soţie, pe care o urmărea din ochi şi obiectiv, ca să nu scape pruncul agăţat într-un ham pe burtă.
Curînd, ţanţoş, şi-a făcut intrarea Edy Reichmann, imigrant de meserie, colaborator din cînd în cînd la "Le Monde" şi autorul celor două cronici care au apărut în cotidianul francez şi care erau expuse în vitrina librăriei. Trei români din "imigraţie" s-au apropiat pentru pupăturiAutorul (mult mai scund şi mai urît decît mi-l imaginam) a zîmbit fericit că trebuie să se încline ca să o sărute pe pitica Wanda Mihuleac, odrasla securistă stabilită la Paris.
Cînd, în fine, a apărut şi Nicolae Manolescu, ambasadorul României la UNESCO, însoţit de fetiţa de 9 ani, care ţine locul nevestei, de cînd aceasta l-a părăsit, s-a trecut la bla-bla-ul de rigoare. Baconski a tras chiulul, nu-i nimic, află el, Zeus, şi îl rezolvă! A vorbit Reichmann, cu o voce mică şi hrăpăreaţă, înghiţind vorbele, fericit că lipsa microfonului camuflează sărăcia de idei şi franceza stîlcită. S-au înţeles perfect cuvintele "scatologie" şi "stîlpi", noţiuni pe care atît vorbitorul, cît şi scriitorul le cunosc foarte bine, fiind mari amatori. Edy a continuat cu o bombăneală pripită, în care a rezumat laudele nesemnate şi, deci, neasumate (le-o fi scris Cărtărescu?), de pe coperta a IV-a a volumului proaspăt lansat: "cel mai mare... cel mai publicat". A încheiat discursul cu "nu ne mai rămîne decît să aşteptăm Premiul Nobel". În acel moment, Cărtărescu a zîmbit discret, bîţîindu-se de pe un picior pe altul, ca un căţel dresat. Îi mai venise inima la loc după fraza cu "scatologia", care îi plăcea, nici vorbă, dar parcă nu suna bine în acel decor şi care îl făcuse să rostogolească ochii spre vorbitorul gîngăvit. Ceremonia s-a încheiat prin intervenţia responsabilului de carte, care nu contenea să mulţumească Institutului Cultural Român pentru contribuţia substanţială care l-a făcut cunoscut în Franţa pe Cărtărescu. Aşteptăm, şi noi, cifre exacte pe site-ul ICR!
Atmosfera s-a mai animat cînd cei cîţiva clienţi întîmplători au fost nevoiţi să rămînă în librărie, pentru că afară ploua cu găleata. Cînd stropii s-au mai rărit, Reichmann a ieşit sub o umbrelă de cucoană şi s-a oprit să-şi mai citească o dată articolele expuse în vitrină.

EUGEN MIHĂESCU,
Membru de onoare al Academiei Române

Vezi si Mircea Cartarescu - Scatologia si degenerarea, la rang de opera literara - Extrase din Orbitor

DUMNEZEU NU BATE CU PARUL. Candidatura lui Ion Coja respinsa din cauza furtului de semnaturi de la Petru Voda realizat cu mana Rusei-lor de la Rost

UPDATE: Intr-o luare de pozitie pe blogul sau, Ion Coja afirma categoric ca nu s-a folosit de semnaturi de la Petru Voda. Ramane intrebarea: ce s-a intamplat cu semnaturile copiate dupa ce au fost subtilizate de fratele lui Ionel Rusei?!
Biroul Electoral Central informeaza ca domnului Ion Coja, candidat independent la presedintia Romaniei, i s-a respins inregistrarea candidaturii. Motivul: prea multe semnaturi nevalabile. Domnul Ion Coja, prezent si la Manastirea Petru Voda inainte de debutul agitatiei electorale, a fost sustinut in campania sa de domnul profesor Marcel Petrisor, fost detinut politic apropiat Parintelui Gheorghe Calciu si presedinte al Senatului Asociatiei Rost, care publica revista cu acelasi nume, ce se pretinde un fel de "GDS al ortodoxiei" si in care au fost apreciati sau s-au facut remarcati de-a lungul anilor urmatorii autori: Teodor Baconsky, Theodor Paleologu, Cristian Badilita, Dan Stanca, Varujan Vosganian, Horia Roman Patapievici, Andrei Plesu, Razvan Codrescu, eiusdem farinae. Personaje care nu mai merita nici o prezentare suplimentara in afara numelui lor de oroare la adresa ortodoxiei, traditiei si culturii romanesti autentice. Domnul Ionel Rusei si fratele sau sunt cei care l-au adus pe domnul Ion Coja la Petru Voda (foto) si l-au prezentat Parintelui duhovnic Justin Parvu, care il vedea pentru a doua oara in viata Sfintiei Sale.

Intr-un Drept la Replica recent al domnului Ionel Rusei (vezi mai jos), tipograf al revistei Rost si, mai nou, si intervievator de serviciu, acesta afirma ca "nu sunt protagonistul nici unei actiuni dubioase iar daca se face referire la fratele meu, acesta a carat niste saci fara sa stie ce este in ei". Ei bine, sacii la care se refera editorul Rost erau cu semnaturi de la Referendumul Anti-Cip initiat de parintele Justin Parvu, furati de la Manastirea Petru Voda, cu mana fratelui sau, dusi in Bacau, unde s-au copiat cateva zeci de mii de semnaturi pana s-a descoperit hotia, fapt ce intra sub incidenta Codului Penal. "Operatiunea copierea" s-a reflectat de altfel prin numarul mare de semnaturi respinse de catre Biroul Electoral Central. Pacat ca in acest jos securistic, din care au de suferit mai multe personalitati, au fost antrenati si naivi. Ionel Rusei, fratele sau si intarziatii pe care ii deserveste nu se numara printre cei din urma. Dumnezeu a batut cum a stiut El, oprind potentiala frauda realizata pe spezele credinciosilor care l-au urmat pe Parintele Justin in lupta sa impotriva dictaturii biometrice. Cu siguranta ca ii va rasplati similar si pe puricii si capusele Ortodoxiei.

PRECIZARI LA O DEZINFORMARE a lui Claudiu Tarziu, servul lui Razvan Codrescu - acesti Stan si Bran ai "dreptei romanesti": ION COJA, candidatul ROST
UN DREPT LA REPLICA al domnului Ionel Rusei de la Docuprint Bacau pe marginea unor afirmatii legate de revista Rost, Claudiu Tarziu si domnul Ion Coja
PSEUDO-ELITA FARA ROST A GDS-ului ORTOMORFIEI: Plesu, Patapievici, Baconsky - sectantii "fraternitatii universale"

OPINIE: Trei motive pentru care multi ortodocsi nu il vor vota pe Basescu: Raportul Tismaneanu, Prostitutia, Patapievici. Ghe Fedorovici: Electorale

Electorale

„Viitorul nu mai e ce-a fost”

Paul Valéry

Apropierea alegerilor mă face să mă gîndesc la întrebarea cu care Joe Halenbeck, personajul interpretat de Bruce Willis în The Last Boy Scout (Ultimul samaritean), îl somează pe Mike Mathews, „amicul” care-i sedusese nevasta: „Head or gut?” („Unde alegi să te pocnesc: în mutră sau în burtă?”). Cu diferenţa că, în planul electoral românesc, „seducătorii” sînt cei care ne adresează întrebarea. Şi ne pocnesc după cum alegem.

Nu trebuie să fii un specialist ca să vezi că ceea ce i se reproşează în mod curent lui Traian Băsescu nu-l afectează aproape deloc; în orice caz, nu într-atît încît să-i ameninţe viitorul politic. Că este responsabil de cariera politică a unor personaje precum Elena Băsescu ori Elena Udrea? Dar întreaga clasă politică românească poate fi împărţită un mediocri şi/sau arivişti. Că fratele domniei sale s-ar fi implicat în nişte afaceri destul de necurate? Dar nimic nu a putut fi dovedit, iar asta e, în fond, istoria economiei româneşti din cel puţin ultimii douăzeci de ani. Că este autoritar? Dar nu aşa a promis T. Băsescu că va fi, şi nu (şi) de aceea a fost votat? Dacă astea sînt lucrurile de care este acuzat actualul preşedinte, atunci nu văd de ce nu l-am vota în continuare. Cu astfel de „probe” invocate împotriva sa, omul este total inocent.

În ce mă priveşte, trei sînt motivele pentru care nu îl voi mai vota pe Traian Băsescu. Iată-le, în ordinea inversă a importanţei lor:

1. Pentru modul în care a fost făcută condamnarea comunismului. Deşi acest gest i-a asigurat elitei intelectuale pretextul („moral”) de a-i oferi în mod explicit preşedintelui Băsescu sprijinul politic, conţinutul acestei condamnări a reuşit performanţa dublă de a nu atinge în mod esenţial fenomenul comunist în metamorfozele sale prezente în timp ce anulează condamnarea lui efectivă în viitor. Faţă de o astfel de condamnare, protestele celor „322” au fost excesive. Doar dacă nu cumva au fost de fapt simulate, spontaneitatea prestaţiei din „scena balconului” fiind menită să lase impresia unui conflict real. Argumentul că, „deşi imperfectă, această condamnare trebuia făcută” îmi aminteşte de cel prin care eram îndemnaţi în 1991 să votăm o Constituţie deficientă în termenii dreptului constituţional şi falsă din perspectiva legitimităţii istorice.

Problema comunismului nu este o problemă rezervată specialiştilor, istoricilor. Comunismul este şi o problemă a trecutului, într-adevăr. Dar ce altceva este trecutul decît o bucată din noi? Este trecutul omului altundeva decît în om? Nu sînt oare strămoşii noştri, pe care nu i-am cunoscut niciodată, prezenţi deja în strănepoţii noştri, pe care nu-i vom cunoaşte niciodată? A ignora sau a considera clasat un interval din trecutul nostru înseamnă a dispreţui tot ce am fost, sîntem şi vom fi.

2. Pentru susţinerea legalizării prostituţiei în România. Nu contează dacă preşedintele Băsescu este sau nu iniţiatorul acestui proiect. Important este că legalizarea prostituţiei pare să fie un vechi obiectiv pedelist (susţinut public, de pildă, încă de acum doi ani de Monica Macovei şi Vasile Blaga în cadrul emisiunii „Între bine şi rău” difuzată de TVR1 în 13 martie 2007), obiectiv asumat recent de preşedintele Băsescu prin susţinerea raportului prezentat în 22 septembrie 2009 de Comisia prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice.

Problema prostituţiei nu este o simplă temă de moralitate civică. Este o problemă care ne afectează în mod direct şi împotriva căreia au protestat toţi cei care au conştiinţa demnităţii omului, a valorii lui, de la Biserică la diverse asociaţii laice. Iniţierea şi sprijinirea acestui proiect demonstrează o iresponsabilitate patentă faţă de prezentul imediat.

3. Pentru oferirea instrumentelor politice unei elite a cărei adversitate declarată faţă de creştinismul ortodox şi conştiinţa naţională poate avea de-acum efecte concrete. Funcţiile politice îi permit acestei elite să-şi împlinească visul, acela de a fi, în cuvintele dlui H.-R. Patapievici, „ca Schwarzenegger din filme”.¹ Zis şi făcut. Cu precizarea că în acest caz avem de-a face cu acel Schwarzenegger din The Terminator ce se dă drept cel din Kindergarten Cop.²

Înţeleg interesul preşedintelui Băsescu pentru asocierea cu elita: în felul acesta, dincolo de aura de respectabilitate care decurge de aici, domnia sa îşi asigură justificarea morală a eventualelor acţiuni imorale. Astfel, „noii precupeţi”, cum au mai fost numiţi „intelectualii lui Băsescu”, nu sînt nici măcar precupeţi: de vreme ce nu au produs nimic, nu au nimic de vînzare. Ei nu sînt decît muncitori „cu intelectul”, manipulatori ideologici în sensul profesional de „încărcători-descărcători”: preiau produsul ideologic de cea mai largă circulaţie de pe marile pieţe de idei din străinătate şi-l descarcă în România. Aceasta înseamnă că principala lor competenţă este înşelarea, deghizarea. Sarcina lor e să ne convingă, de pildă, că e preferabilă o minciună făcută în numele principiilor minciunii lipsită de principii. Să ne facă să credem că în România se confruntă răul (ceilalţi) cu binele (Băsescu), cînd, de fapt, s-ar putea să se confrunte un rău deghizat în bine cu un mai rău deghizat în mai binele. Să transforme poporul român într-o populaţie.³ Dincolo de recursul permanent al elitei la valori, deciziile îi sînt determinate de un simplu principiu de piaţă: „Fake it until you alter it!” Mai pe larg spus, „pretinde o vreme că ceea ce oferi este chiar produsul original. Apoi vei putea oferi produsul modificat fără să mai ai nevoie să te justifici.” Iar mai întîi este falsificată tocmai semnificaţia acelor valori pe care elita pretinde că le apără: sensul libertăţii, al adevărului, binelui, frumosului, al principiilor democratice şi chiar al credinţei creştine. Mai ales al credinţei creştine, de vreme ce creştinismul este temeiul tuturor acestor valori.

Expuşi unei jefuiri şi umiliri sistematice de mai bine de 70 de ani, românii au ajuns să se întrebe înaintea fiecărei „alegeri” politice la care sînt supuşi: „Ce ne vor lua de data asta?” Istoria ne învaţă că pretenţiile jefuitorilor cresc pe măsura împuţinării resurselor: tributul în grîne, argint şi capete de vite ajunge astfel să fie înlocuit cu tributul în vieţile oamenilor. După ce ne-a amputat trecutul şi ne-a batjocorit prezentul, preşedintele Băsescu urmează, cu ajutorul indispensabil al elitei, să ne anuleze viitorul. Dacă aşa stau lucrurile, atunci experienţa amară de pînă acum s-ar putea să nu le mai fie românilor de nici un folos. Nu mai contează că românii rezistă la bătaie, că sînt statornici şi nici că sînt capabili să-şi refacă gospodăriile iarăşi şi iarăşi. În faţa desfiinţării, experienţa nu este de nici un folos: nu poţi fi desfiinţat decît o singură dată. Este adevărat că am mai fost expuşi desfiinţării şi în trecut; însă elitei colonizatoare de după 1948 îi lipseau şi instrumentele, şi capacitatea intelectuală necesară. Actualei elite nu-i lipseşte nimic, cu excepţia preşedintelui ideal.

Prin urmare, de data aceasta nu mai avem de ales între un pumn în faţă şi unul în burtă, între unii care ne jefuiesc pămînturile şi casele şi alţii care ne îndeamnă să le părăsim de bună voie pentru a ne găsi un rost în afara graniţelor, ci pur şi simplu între a rămîne sau nu aşa cum am mai fost şi cum încă nădăjduim că vom mai putea fi: un neam de oameni liberi, pentru care nu totul e de vînzare, pentru care robia este mai rea decît înstrăinarea iar înstrăinarea mai rea decît moartea.

Gheorge Fedorovici - Cumpana. O viziune ortodoxa

Sâmbătă, 17 octombrie 2009

1. http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=12180

2. Pentru poziţia ambiguă a dlui H.-R. Patapievici faţă de creştinism, vezi cîteva argumente pe care le-am discutat în Măsura vremii: îndemn la normalitate.

ANIMALE UNICE pentru care merita sa vizitezi ICR-ul (atentie la capuse) - FOTO EXCLUSIV

CAZUL PATIBULARULUI PATAPIEVICI, intelectualii rosii si mastile lor roz. De la ICR - noul PCR la CATAVENCU-KGB

CAZUL PATIBULARULUI PATAPIEVICI

„... dacă prostia ar durea, cei mai mulţi oameni ar urla incontinuu. Ei bine, dacă violenţele făcute bunului-simţ ar avea urmări clinice, România ar fi o ţara de spitalizaţi” a scris şi semnat în „Evenimentul Zilei” din 07 Martie 2007, Horia Roman Patapievici.

Articolul „Vecinătăţi respingătoare” la care ne referim acum, a fost publicat în cotidianul „Evenimentul Zilei” în data de 7 Martie 2007 şi din nou semnatarul ne da alt exemplu de critică incorectă, neargumentată, fără a oferi soluţii ci, aflându-se sub aceiaşi cronică presiune a resentimentelor sale româneşti, ne da o probă elocventă în acest sens. Acest articol completează o mai veche foaie de observaţie care începe cu: „plaiul mioritic este o fecală, românii sunt o turmă tarată, roşi de spirocheta românească, cu o cultură ’second hand’, cu Mihai Eminescu un cadavru în debara” (expresia îi aparţine, nimeni nu a publicat-o înaintea lui) iar acum, din nou, o manifestare clară a denigrării românilor pe un ton sentenţios: „Romania ar fi o ţară de spitalizaţi... dacă prostia ar durea!” In concluzie, dupa HRP: România este ţara proştilor! Veneraţi-l români!

Resentimentele şi ura malignă nu dor, dar se observă şi se reţin şi din acest articol pe care îl analizăm. Articolul are aproximativ 500 de cuvinte în care HRP foloseşte cuvântul „pestilenţial” şi derivatele lui de vreo şapte-opt ori, „canalii” de două ori şi apoi „proşti, ignari, scandalagii, inepţi, derbedei, imbecili, crapuloşi, excroci” şi bine înţeles „extremişti”. Au ramas pe dinafară: „terorişti, rasişti, comunişti” şi „antisemiţi”, poate cu altă ocazie. Violenţa acestui limbaj te face să te îndoieşti de cultura şi bunul simţ social a celui care semnează articolul. Din presa bucureşteană citită după 1990 reţinem multe ocazii când, elitele bucureştene, din care se pretinde a face parte şi HRP, au arătat cu degetul spre publicaţile şi publicişti care folosesc asemenea cuvinte şi expresii jignitoare, calomnioase. Să ţinem seama de faptul că anumiţi termeni se folosesc, justificat, numai de specialiştii în psihopatologie şi să adaugăm că oamenii cu adevarat inteligenţi şi culţi nu-i folosesc în scrierile lor. Susţinând şubred tot ce critică, HRP se plasează singur la periferia gropii lui Ouatu din romanul lui Eugen Barbu, oricât de mult ar umbla prin strainătate pe banii contribuabililor proştilor de români.

Dar şi în acest articol, la fel ca în multe altele ale lui HRP, limbajul este numai crustă, ambalajul propoziţilor de articol banal, precizez propoziţii, fiindcă nu se găsesc idei în sensul superior, valoros şi lipseşte concretul, argumentul şi soluţia din ele. Dacă analizăm aceste propoziţii, simple şi compuse, de compunere ziaristică, intram în manierismul lui HRP, de acum cunoscut prin lipsa de naturaleţe şi sensibilitate, de-a dreptul rigid, ieşit din perimetrul raţiunii obişnuite. În cotidiene, publiciştii se adreseză cititorilor obişnuiţi, cum suntem marea, marea majoritate, indiferent de IQ-ul nostru, ei trebuie să se facă înţeleşi de către toţi cititori. Un cotidian nu este acta filosofica, cel ce se hotăraşte să publice, indiferent de cultură şi inteligenţă de care dispune (sau doar şi-o asumă) trebuie să aibă capacitatea de-a scrie pe înţelesul tuturor cititorilor. Acest lucru cere elasticitatea intelectuală pe care HRP nu o are, el e rigid cu mâna în falcă. Rigiditatea mintal demonstrează slaba dotare cerebrală. HRP repetă mecanic, în toate articolele sale, aceleaşi propoziţii bizare într-un ambalaj metaforic de persoana bântuită de iluzii. Din aceste iluzii personale se desprinde o alta trăsatură la HRP, care se numeşte splitting, o tulburare de raţionament de despicare foarte îngustă, în cazul lui lumea se divide în două: „românii în care urla prostia” şi restul lumii, pe care o ridică la rang de „idoli ai culturii first hand”.

Exagerez? Puneţi în balanţa lui HRP câţi cetăţeni români a preţuit în comparaţie cu cei straini! Mergeţi şi mai departe şi căutaţi un exemplu asemănător lui HRP la unguri şi polonezi, la evrei şi americani! Găsiţi americanul sau evreul care ar spune ca spaţiul lor geografic ar trebui reamenajat pentru spitalizare în caz că prostia ar începe să doară! Acum sunteţi liberi să umblaţi ţi să cunoasteţi spaţiul UE, daţi-vă exemple de publicişti care-şi insultă la fel de grav şi constant concetăţenii în scris, iar cei insultaţi să-l ridice la rang de idol cultural!

Citiţi cu atenţie articolul şi veţi constata că încercând să ducă abstractul la maxim, rămâne fără conţinut, rigid, fix şi încleiat în generalităţi insultătoare la adresa românilor, aceasta fiind singura sa preocupare chinuitoare de ani de zile, vizibilă şi în articolele sale din „Evenimentul Zilei”. Cititorul obişnuit nu află în ele urme de raţionamentul complex, comparativ, nici măcar o sistematizare elementară cu o concluzie, doar graforee stufoasă exprimată grandilovent ce face impresie doar la unii cetăţeni din perimetrul bucureştean. Să exemplificăm din propoziţia în care se răfuieşte cu indivizii de la cotidianul „Ziua” care "au o prestaţie morală dezgustătoare". După oamenii normali, morala, etica nu sunt dezgustătoare, ci imoralitatea! Probabil că pentru spitalizaţii lui nu contează. Sunt unii care cum văd ceva semnat de HRP au deja impresia că le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Iată ce scrie Ioan Oprişor pe forum după ce i-a citit articolul: „Mulţumesc celui de sus ca sunt contemporan cu HRP, sunt mândru de el!”. Foarte frumos exprimat, ce putea să-şi dorească mai mult într-o viaţă de om decât să fie contemporan cu HRP, care la rândul său poate fi fericit că despitalizează pe unul din ţara spitalizaţilor. (Şi noi ăştilalţi, spitalizaţii, murim de invidie, pe lânga cauza internarii). În acest caz are dreptate să folosească sintagma apocalipse vesele care în situaţii normale cu cititori nespitalizaţi este bizară. Bizareria este simptomatica la HRP care în acest sens continuă: „Aberaţia care mă uluieşte cel mai mult în ultima vreme este amnezia promiscuă...”. Bizara sintagmă ce demonstrează, cel puţin, lipsa înţelegerii termenului de amnezie. Amnezicul nu-şi realizează amnezia, în nici un fel. Autorul expune doar cuvinte pretenţioase.

Un alt paragraf de articol se ocupă de suferinţele telespectatorilor români fiindcă, în fantasma sa, românii nu sunt decât nişte „omuleţi patibulari, taraţi”. Doamne fereşte, să înceapă să îi doară tarele că tot plaiul mioritic ar deveni un sanatoriu psihiatric. De data asta îi vede victime, prizionerii şi sclavii televizorului care îi jupoie de vii, linşează şi otraveşte cu toxina politica. Scriind acest paragraf îi citeşti suferinţa pe faţa fixată în mâna la care internautul Sandu Popescu care a exclamat: „excelentissim!” (iar ne roade invidia: om umblat domnu’ Sandu în lume, ne-a luat faţa cu suprasuperlativul). Numai că HRP se opreşte aici, înţepeneşte, când de fapt ar trebui să nominalizeze pe cei ce intoxică politic pe români, cel mai mult, în ultimii doi ani: Băsescu şi Tăriceanu, fiecare cu echipaju’ lui. (acestea dau circul toxic politic, iar telespectatorii le dau pâinea). HRP înţepenit, tace în falsa mimică meditativă: Băsescu i-a dat un scaun de preşedinte, Tăriceanu sacii cu bani, iar el, HRP, la rândul său, intoxica „cultural” telespectatorii.

Sunt un om cu lipsuri şi nu am la îndemână vorba românească cunoscută care spune că nu poţi să fii personalitate adevărată, ci doar creată artificial prin diferite metode, dacă nu ai caracter. Îmi pare rău că trebuie să-l dezamăgesc pe domnu’ Sandu. dar excelentissimul său, nu are nici personalitatea minimă de a-l nominaliza direct pe Victor Roncea, cu care ar vrea să se războiască fiindcă a avut îndrăzneala sa de-a da jos poleiala lui Gabriel Liiceanu. Reamintim că marele filosof Gabriel Liiceanu l-a declarat geniu pe HRP, înainte ca acesta să-şi scrie opera, doar după câteva articole publicate în „GDS-22” şi acum ar vrea să-i întoarcă răsplata dar nu are curajul. Simplu, e geniu, vorba internautului Şerban Picanta „Chapeau, domnule HRP” dar fără curaj (ce probleme am avea dacă teama, frica, panica, să nu zic şi laşitatea, ar durea...) aşa că îl trimite în linia întâi, să se războiască cu Victor Roncea, pe stimabilul combatant Liviu Ornea. Să scoată alţii castanele din foc, nu-i treabă de geniu, ocupat acum de spitalizarea românilor şi de verbalism ilogic, citiţi: Promiscuitatea e şi ea ubicuă: a paralizat orice instinct de separare, a inhibat orice repulsie igenică. Rugăm pe domnu’ Sandu să ne explice şi nouă, ăstora care nu gândim şi ne-am pierdut şi instinctele, motiv pentru care am putea fi spitalizaţi de excelentissimul sau, cel puţin logica dintre promiscuitate şi repulsia igenică, lăsând la o parte că promiscuitatea este peste tot în România. Asta o ştim înca din scrisorile lui HRP adresate excelenţei sale Alexandru Paleologu.

Întrebăm pe extaziaţii de verbalismul lui HRP, două lucruri. Întâi, dacă nu au impresia ca îmbătarea cu vorbe goale este tot o intoxicare publică pe malul bucureştean al Dâmboviţei, unde toţi vorbesc intelectual, le ştiu pe toate şi nu prea fac mare lucru afară de clanuri şi bisericuţe, de partide şi fundaţii, fiecare cu cotidianul ei. Şi în al doilea rând, să nu fi aflat, aşa cunoscători şi fără dureri, cum sunt ei în frunte cu HRP-ul lor, că atât în Europa cât şi în Nord America din o sute de canale cu care îţi este îndopat ecranul nu sunt mai mult de patru, cinci canale ce merita urmărite. HRP încă nu ştie că mulţi, foarte mulţi telespectatori îşi selectează programele şi drămuiesc timpul în faţa ecranelor, că nu se lasă toţi prizioneri şi jupuiţi de vii in faţa cutiei de intoxicat neuronii şi inhibat gândirea, la fel cum foarte puţini îl citesc pe el, geniul filosofului Gabriel Liiceanu, cel mai mare denigrator al României şi a românilor după 1990.

Corneliu FLOREA
Martie 2007, Winnipeg - Canada

Revista AGERO