Cu rolul declarat de a eradica „pe viu“
reflexele implantate de fostul regim comunist. În cea mai pură logică
aristotelică, adversarii lui Marius Oprea afirmă că nu are dreptate în
afirmaţiile făcute pentru că... le-a făcut la două televiziuni ai căror proprietari
sunt foşti securişti. Apoi, Cristian Preda, europarlamentar şi fost consilier
prezidenţial, afirma de pe poziţii adverse despre Marius Oprea: „... el nu este
decât o portavoce liberală. Ura lui faţă de Băsescu creează o falie (outch) în
investigarea comunismului. ... nu e în regulă că acum face această mobilizare
politică (n.a. - trimiterea la lista semnatarilor ce susţin menţinerea lui
Oprea la şefia Institutului). V. Tismăneanu nu este un no name. Tismăneanu este
parte a canonului care defineşte acest perimetru intelectual al investigării
comunismului (n.a. - adânc, poate se trece în curând de la canon la canonizare
să avem şi noi un sfânt în viaţă pe altarul anticomunismului de faţadă)“.
Si daca tot sintem la corul laudatorilor cu
staif sa mai citam la capitolul argumentatiei 'logico-stiintifice' de ce
comanda politica a Institutului trebuie predata prin capitulare absoluta lui V.
Tismaneanu si care pentru a da o lovitura de gratie frontului liberal citeaza
intentionat aprecierile (mai exact elucubratiile) din vremuri apuse ale lui
Adrian Cioroianu: "...In termeni dostoievskieni" - dixit Cioroianu,
fostul ministru liberal al afacerilor externe - "de sub mantaua lui
Vladimir Tismaneanu ne tragem cam multi din cimpul analizei istorico-sociale
din aceasta tara: Stelian Tanase, Mircea Mihaies, subsemnatul (Cioroianu,
n.a.), Marius Oprea, Stejarel Olaru, Dragos Petrescu, Dan Pavel si altii, cu
totii am receptat de-a lungul anilor 90 cartile si articolele lui cu placerea
si beneficiul cu care de regula se primeste luminarea generica". Retrag sugestia anterioara cu canonizarea
intrucit precum se vede cel in cauza e deja de esenta divina... Mea culpa. In sfirsit dar nu in cele din urma un alt
membru al fan-clubului Tismaneanu aduce un argument imbatabil in procesul
public al desfiintarii telectuale a junelui Oprea: "ma intreb" -zice
preopinentul- "daca Oprea o fi fost vreodata la o conferinta gen AAASS
(American Association for the Advancement of Slavic Studies)?" Raspunsul e
de la sine sine inteles pentru cititor adica
un devastator NU. In ce ma
privcste, cind vorba olteanului, citii pasajul cu pricina am ramas bujbei
intrucit eu fusei pe acolo de mai multe ori dar tot nu am inteles substanta
argumentului invocat, desi ulterior m-am gindit ca totul mi se trage vorba lui
Cioroianu de la absenta 'luminarii generice'. Si dai si lupta vorba lui nenea
Iancu pe acelasi ton si aceeasi partitura 'curat stiintifica'.
Să-l lăsăm însă pe V. Tismăneanu să explice el însuşi ce doreşte pentru el şi pentru „gloata“ ce trebuie adusă în modernitate prin scoaterea din mlaştina pestilenţială a istoriei. Cu propriile sale cuvinte: „... Marius Oprea să rămână preşedintele (titlul nu a fost subiect de dispută, putea fi şi acela de director general ori director executiv) IICCR unificat şi regândit strategic, cu un nou Consiliu Ştiinţific, prezidat (coordonat) de Vladimir Tismăneanu, care va cuprinde toţi membrii vechiului Consiliu IICCR şi o serie de noi membri (cercetători din Comisia Consultativă Prezidenţială, foşti membri ai Comisiei Prezidenţiale)... Una este să prezidezi un Consiliu Ştiinţific, alta să fii preşedinte de onoare etc. Prima poziţie implică munca (scrieri de cărţi recunoscute internaţional, editare de volume, elaborarea de propuneri, organizarea de conferinţe, conceperea de programe educative, integrarea în programele doctorale internaţionale cu care ai de-acum relaţii demonstrate, contacte cu marile universităţi), a doua, horribile dictu, onoruri“. Modest ca de obicei, V. Tismăneanu se autocalifică pentru poziţia de şef al Consiliului Ştiinţific, neavând probabil încredere în servanţii săi de coterie.
Tismăneanu încearcă de fapt să împuşte doi iepuri deodată: mai întâi impune discuţiei criteriul calificării poziţiei prin hiperbolizarea performanţelor sale personale şi apoi, la final, dă şi el din mers o copită la adresa proaspătului preşedinte de onoare interimar al Institutului, respectiv disidentul real, şi nu făcut pe puncte, Dorin Tudoran. După care V. Tismăneanu continuă: „Nici eu, nici prietenii mei de idei şi valori nu dorim capul, gâtul sau măruntaiele cuiva“. Miroase deja a abator ‘telectual. „Nu contrapunem morţii cărţilor, o dihotomie menită să dea frisoane (aluzie la preocupările lui M. Oprea - n.a.). Nu cerem nimănui să semneze apeluri pentru noi (dar o facem, când e nevoie, pentru Declaraţia de la Praga, pentru Liu Xiaobo ori pentru Doru Mărieş)“. Aici V. T. bate şaua ca să priceapă iapa nerecunoscătoare.
„Singurul lucru care mă şi ne interesează este continuarea consecventă a demersului de investigare onestă a dictaturii comuniste din România şi a consecinţelor sale.“ Fraza aceasta conţine în sine o contradicţie flagrantă, întrucât continuarea, repet, continuarea demersului de investigare, aşa cum a fost făcut până acum, poate fi calificat oricum, numai ca fiind onest, nu. Şi aici voi reaminti ceea ce s-a spus public în mai multe rânduri: o Comisie prezidenţială alcătuită pe principiul „găştii“ din oameni marea majoritate lipsiţi de competenţa şi reputaţia profesională necesare în raport cu tema abordată şi la care se adaugă faptul că unii membri au fost deconspiraţi ca având legături cu fosta Securitate se autodescalifică instantaneu pentru o atare întreprindere.
Ignorând această realitate şi mizând pe amnezia publicului, zice V. Tismăneanu că în noua formulă structurală e nevoie de o reorientare serioasă a activităţilor actualului Institut: „Centrul de cercetare rezultat din unificarea lor trebuie să-şi continue activitatea în spiritul unei viziuni ştiinţifice moderne asupra comunismului românesc şi a consecinţelor sale (inclusiv crimele din perioada Revoluţiei ori mineriadele), cu o fundamentare deopotrivă empirică şi teoretică, conectată la marile dezbateri din comunitatea intelectuală internaţională... Chestiunea esenţială ţine, prin urmare, de strategia conceptual-interpretativă, de filosofia şi metodologia cercetării, ... de capacitatea de a integra în discursul istoric românesc noile direcţii, inclusiv cele legate de dimensiunea anemnetic-subiectivă (Hellbeck, Figes, Merridale, Todorov, Werth, Rev)“. Cred că s-a înţeles şi subscriu: „Să trăiţi, tovarăşe Răutu!“.
Sa nu-l nedreptatim insa nici pe Marius Oprea la acest capitol desi omul a incercat atita cit l-a dus mintea sa asigure o latura cit mai pragmatica activitatilor Institutului indeosebi pe linia reabilitariiistorice a fostelor victime ale fostului regim comunist. De aici persiflarea cu schepsis de calificare a nivelului intelectual al lui Oprea de catre V. Tismaneanu atunci cind declama sententios: "nu contrapunem mortii cartilor, o dichotomie menita sa dea frisoane".
Oricum, pentru a se înscrie perfect la nivelul dezbaterii ‘telectuale a adversarilor săi, Marius Oprea se defulează public în plin acces de furie şi disperare: „Nu mi-e frică de ceea ce mi se coace. Nu mi-e frică nici de căcaţii de comunişti, nici de căcaţii ăştia de la putere...“. Se poate sesiza de către cititor în afirmaţia de mai sus găsirea cu uşurinţă a factorului denominativ comun, numai că se schimbă surprinzător cadrul de referinţă, întrucât e adevărat că ştim despre prezenţa comuniştilor la putere, dar rămâne neclară apartenenţa ideologică a actualilor guvernanţi.
După care M. Oprea simte nevoia unei explicaţii suplimentare: „Dacă nu reacţionam dur şi existau atâtea reacţii de apărare, eram deja schimbat la ora asta. Eu nu sunt ciobanul din «Mioriţa», nu aştept să-mi taie ăştia capul şi apoi să plâng de emoţie. Practic, Institutul este creaţia mea... Să zicem că mă lipsesc de funcţia de preşedinte. Bun, ştii care este viitorul meu? Mă duc la şomaj. Eu n-am alt job, part-time sau nu ştiu ce. Vânătorul de securişti ajunge şomer. Adică pentru că eu am altă opţiune politică decât guvernanţii, trebuie să fiu dat de pământ? Doar pentru că sunt simplu membru al PNL? Cum zicea chiar Tismăneanu: Stalinism pentru eternitate“. Bine zis. Numai că iată că partea competitor-adversă a găsit de cuviinţă să dezamorseze potenţialul impact afectiv la nivelul opiniei publice (aşa ca la jocul de ping-pong al capitalizării) punându-l pe acelaşi europarlamentar pedelist şi ex-consilier prezidenţial să iasă în public cu o nouă ofertă compensatorie dacă Oprea se face băiat cuminte şi acceptă să predea Institutul: „Pe Marius Oprea l-am invitat, în calitatea mea de decan al Facultăţii de Ştiinţe politice de la Universitate, să predea un curs despre comunism şi a făcut-o vreme de mai mulţi ani cu succes. A refuzat să dea un concurs, preferând să meargă la concursul organizat la Facultatea de Istorie, unde a fost, din nefericire, respins. Marius Oprea e oricând binevenit la Ştiinţe Politice“. Concluzia apud Cristian Preda este deci pentru opinia publică: M. Oprea nu va fi şomer, îi dau eu o pâine la Facultatea unde sunt decan, iar dacă refuză, o face în scop diversionist pentru a rămâne la şefia Institutului. Şi lista poate continua...
Dacă nu aş cunoaşte îndărătnicia proverbială a românului de rând la „învăţământul politic programat“, inclusiv cel clocit de sus-numiţii, mărturisesc că aş fi cutremurat la propriu. Nu este însă cazul, cu excepţia acelei părţi minore şi minoritare (statistic) a intelectualităţii aservite, care vede în alinierea la asemenea grupuri şansa unei cariere de tip oportunist. O vacă bună de muls, cu furajare asigurată din banul public. Să mai amintim că cele două structuri nu sunt singurele vaci „sacre“ ale anticomunismului de paradă. Lista e mult mai lungă, acoperind aproape întregul spectru politic al sistemului partinic. De aici şi dansul intra-grup „o mână spală pe alta“ sau „prost, prost, dar e de-al nostru“, iar când e vorba de adversari, reacţia solidară a „spiritului de haită“.
Prostia, ca şi ticăloşia, nu poate fi însă o scuză atunci când este vorba de o temă serioasă precum abordarea şi studierea obiectivă a regimului comunist. Aşa că, în final, am şi eu o modestă propunere: ocupanţii actuali ai structurilor finanţate acum de la buget să-şi ia un concediu fără plată nelimitat, lăsând locul unei noi echipe constituite din intelectuali de reală valoare, cu mare experienţă profesională şi o reputaţie impecabilă. Iar dacă acest lucru nu este posibil hic et nunc, să se amâne abordarea acestei teme atât de importantă până când criteriile de mai sus vor fi îndeplinite. Rezultatul va fi atotbinefăcător: facem şi economii financiare în plină criză economică, dar mai ales vom scuti pe români de un nou proces de alienare/îndobitocire ideologică de tip stahanovist obligând generaţiile viitoare să o ia de la capăt la costuri politice şi morale mult mai mari.
Să-l lăsăm însă pe V. Tismăneanu să explice el însuşi ce doreşte pentru el şi pentru „gloata“ ce trebuie adusă în modernitate prin scoaterea din mlaştina pestilenţială a istoriei. Cu propriile sale cuvinte: „... Marius Oprea să rămână preşedintele (titlul nu a fost subiect de dispută, putea fi şi acela de director general ori director executiv) IICCR unificat şi regândit strategic, cu un nou Consiliu Ştiinţific, prezidat (coordonat) de Vladimir Tismăneanu, care va cuprinde toţi membrii vechiului Consiliu IICCR şi o serie de noi membri (cercetători din Comisia Consultativă Prezidenţială, foşti membri ai Comisiei Prezidenţiale)... Una este să prezidezi un Consiliu Ştiinţific, alta să fii preşedinte de onoare etc. Prima poziţie implică munca (scrieri de cărţi recunoscute internaţional, editare de volume, elaborarea de propuneri, organizarea de conferinţe, conceperea de programe educative, integrarea în programele doctorale internaţionale cu care ai de-acum relaţii demonstrate, contacte cu marile universităţi), a doua, horribile dictu, onoruri“. Modest ca de obicei, V. Tismăneanu se autocalifică pentru poziţia de şef al Consiliului Ştiinţific, neavând probabil încredere în servanţii săi de coterie.
Tismăneanu încearcă de fapt să împuşte doi iepuri deodată: mai întâi impune discuţiei criteriul calificării poziţiei prin hiperbolizarea performanţelor sale personale şi apoi, la final, dă şi el din mers o copită la adresa proaspătului preşedinte de onoare interimar al Institutului, respectiv disidentul real, şi nu făcut pe puncte, Dorin Tudoran. După care V. Tismăneanu continuă: „Nici eu, nici prietenii mei de idei şi valori nu dorim capul, gâtul sau măruntaiele cuiva“. Miroase deja a abator ‘telectual. „Nu contrapunem morţii cărţilor, o dihotomie menită să dea frisoane (aluzie la preocupările lui M. Oprea - n.a.). Nu cerem nimănui să semneze apeluri pentru noi (dar o facem, când e nevoie, pentru Declaraţia de la Praga, pentru Liu Xiaobo ori pentru Doru Mărieş)“. Aici V. T. bate şaua ca să priceapă iapa nerecunoscătoare.
„Singurul lucru care mă şi ne interesează este continuarea consecventă a demersului de investigare onestă a dictaturii comuniste din România şi a consecinţelor sale.“ Fraza aceasta conţine în sine o contradicţie flagrantă, întrucât continuarea, repet, continuarea demersului de investigare, aşa cum a fost făcut până acum, poate fi calificat oricum, numai ca fiind onest, nu. Şi aici voi reaminti ceea ce s-a spus public în mai multe rânduri: o Comisie prezidenţială alcătuită pe principiul „găştii“ din oameni marea majoritate lipsiţi de competenţa şi reputaţia profesională necesare în raport cu tema abordată şi la care se adaugă faptul că unii membri au fost deconspiraţi ca având legături cu fosta Securitate se autodescalifică instantaneu pentru o atare întreprindere.
Ignorând această realitate şi mizând pe amnezia publicului, zice V. Tismăneanu că în noua formulă structurală e nevoie de o reorientare serioasă a activităţilor actualului Institut: „Centrul de cercetare rezultat din unificarea lor trebuie să-şi continue activitatea în spiritul unei viziuni ştiinţifice moderne asupra comunismului românesc şi a consecinţelor sale (inclusiv crimele din perioada Revoluţiei ori mineriadele), cu o fundamentare deopotrivă empirică şi teoretică, conectată la marile dezbateri din comunitatea intelectuală internaţională... Chestiunea esenţială ţine, prin urmare, de strategia conceptual-interpretativă, de filosofia şi metodologia cercetării, ... de capacitatea de a integra în discursul istoric românesc noile direcţii, inclusiv cele legate de dimensiunea anemnetic-subiectivă (Hellbeck, Figes, Merridale, Todorov, Werth, Rev)“. Cred că s-a înţeles şi subscriu: „Să trăiţi, tovarăşe Răutu!“.
Sa nu-l nedreptatim insa nici pe Marius Oprea la acest capitol desi omul a incercat atita cit l-a dus mintea sa asigure o latura cit mai pragmatica activitatilor Institutului indeosebi pe linia reabilitariiistorice a fostelor victime ale fostului regim comunist. De aici persiflarea cu schepsis de calificare a nivelului intelectual al lui Oprea de catre V. Tismaneanu atunci cind declama sententios: "nu contrapunem mortii cartilor, o dichotomie menita sa dea frisoane".
Oricum, pentru a se înscrie perfect la nivelul dezbaterii ‘telectuale a adversarilor săi, Marius Oprea se defulează public în plin acces de furie şi disperare: „Nu mi-e frică de ceea ce mi se coace. Nu mi-e frică nici de căcaţii de comunişti, nici de căcaţii ăştia de la putere...“. Se poate sesiza de către cititor în afirmaţia de mai sus găsirea cu uşurinţă a factorului denominativ comun, numai că se schimbă surprinzător cadrul de referinţă, întrucât e adevărat că ştim despre prezenţa comuniştilor la putere, dar rămâne neclară apartenenţa ideologică a actualilor guvernanţi.
După care M. Oprea simte nevoia unei explicaţii suplimentare: „Dacă nu reacţionam dur şi existau atâtea reacţii de apărare, eram deja schimbat la ora asta. Eu nu sunt ciobanul din «Mioriţa», nu aştept să-mi taie ăştia capul şi apoi să plâng de emoţie. Practic, Institutul este creaţia mea... Să zicem că mă lipsesc de funcţia de preşedinte. Bun, ştii care este viitorul meu? Mă duc la şomaj. Eu n-am alt job, part-time sau nu ştiu ce. Vânătorul de securişti ajunge şomer. Adică pentru că eu am altă opţiune politică decât guvernanţii, trebuie să fiu dat de pământ? Doar pentru că sunt simplu membru al PNL? Cum zicea chiar Tismăneanu: Stalinism pentru eternitate“. Bine zis. Numai că iată că partea competitor-adversă a găsit de cuviinţă să dezamorseze potenţialul impact afectiv la nivelul opiniei publice (aşa ca la jocul de ping-pong al capitalizării) punându-l pe acelaşi europarlamentar pedelist şi ex-consilier prezidenţial să iasă în public cu o nouă ofertă compensatorie dacă Oprea se face băiat cuminte şi acceptă să predea Institutul: „Pe Marius Oprea l-am invitat, în calitatea mea de decan al Facultăţii de Ştiinţe politice de la Universitate, să predea un curs despre comunism şi a făcut-o vreme de mai mulţi ani cu succes. A refuzat să dea un concurs, preferând să meargă la concursul organizat la Facultatea de Istorie, unde a fost, din nefericire, respins. Marius Oprea e oricând binevenit la Ştiinţe Politice“. Concluzia apud Cristian Preda este deci pentru opinia publică: M. Oprea nu va fi şomer, îi dau eu o pâine la Facultatea unde sunt decan, iar dacă refuză, o face în scop diversionist pentru a rămâne la şefia Institutului. Şi lista poate continua...
Dacă nu aş cunoaşte îndărătnicia proverbială a românului de rând la „învăţământul politic programat“, inclusiv cel clocit de sus-numiţii, mărturisesc că aş fi cutremurat la propriu. Nu este însă cazul, cu excepţia acelei părţi minore şi minoritare (statistic) a intelectualităţii aservite, care vede în alinierea la asemenea grupuri şansa unei cariere de tip oportunist. O vacă bună de muls, cu furajare asigurată din banul public. Să mai amintim că cele două structuri nu sunt singurele vaci „sacre“ ale anticomunismului de paradă. Lista e mult mai lungă, acoperind aproape întregul spectru politic al sistemului partinic. De aici şi dansul intra-grup „o mână spală pe alta“ sau „prost, prost, dar e de-al nostru“, iar când e vorba de adversari, reacţia solidară a „spiritului de haită“.
Prostia, ca şi ticăloşia, nu poate fi însă o scuză atunci când este vorba de o temă serioasă precum abordarea şi studierea obiectivă a regimului comunist. Aşa că, în final, am şi eu o modestă propunere: ocupanţii actuali ai structurilor finanţate acum de la buget să-şi ia un concediu fără plată nelimitat, lăsând locul unei noi echipe constituite din intelectuali de reală valoare, cu mare experienţă profesională şi o reputaţie impecabilă. Iar dacă acest lucru nu este posibil hic et nunc, să se amâne abordarea acestei teme atât de importantă până când criteriile de mai sus vor fi îndeplinite. Rezultatul va fi atotbinefăcător: facem şi economii financiare în plină criză economică, dar mai ales vom scuti pe români de un nou proces de alienare/îndobitocire ideologică de tip stahanovist obligând generaţiile viitoare să o ia de la capăt la costuri politice şi morale mult mai mari.
Scris de Dr. Liviu Turcu
Posts
No comments:
Post a Comment