Peste 40.000 de credincioşi au venit, sâmbătă, la Mănăstirea Prislop, din judeţul Hunedoara, pentru a-i aduce un omagiu părintelui Arsenie Boca, înmormântat aici în urmă cu 20 de ani.Mormântul părintelui Arsenie Boca, considerat "sfântul neîncoronat al Ardealului", a fost, sâmbătă, loc de pelerinaj, cei peste 40.000 de credincioşi ortodocşi venind din toate colţurile ţării pentru a rosti o rugăciune şi pentru a se spăla pe faţă cu apă sfinţită la Mănastirea Prislop.
Numărul mare de pelerini a produs blocaje în zona mănăstirii şi a dat mare bătaie de cap forţelor de ordine.
"Peste 40.000 de oameni au fost la mănăstire. Mulţi au venit cu maşini personale, dar au fost şi numeroase grupuri organizate. Nu sunt locuri de parcare, aşa că autoturismele au fost parcate pe un sens de mers, iar celălalt a rămas liber pentru a avea acces ambulanţele şi pompierii, dacă este cazul. La un moment dat blocajul era de aproximativ 15 kilometri şi oamenii au fost evoiţi să meargă pe jos până la mănăstire", a declarat, sâmbătă corespondentului MEDIAFAX, comandantul Poliţiei Haţeg, comisarul şef Marcel Goia.
Unii pelerini au fost nemulţumiţi de blocaj, pentru că au avut de străbătut pe jos o distanţă mare pentru a ajunge la mănăstire.
"Noi suntem din judeţul Caraş-Severin şi am venit cu microbuzul. Ne-a lăsat undeva la 13 kilometri de mănăstire şi am mers pe jos. Lângă mine era o doamnă, medic de meserie, bolnavă. Abia a reuşit să ajungă acolo şi i s-a făcut rău. Am ajutat-o eu. Acum trebuie să ne întorcem iar 13 kilometri. Sperăm că măcar ne-a aşteptat autobuzul. N-am pus nimic în gură toată ziua, am luat doar apă sfinţită", a spus una dintre femeile venite la Mănăstirea Prislop, Ioana Cetean.
O altă femeie a spus că a ajuns la mormântul părintelui Arsenie Boca după ce a parcurs pe jos peste 15 kilometri. "M-am rugat pentru familia mea, pentru copii, ca să-i ajute Dumnezeu. Am văzut mormântul şi am luat apă sfiinţită. A meritat mersul pe jos, însă acum ne cam dor picioarele, că suntem bătrâne şi nu ştiu cum ajungem înapoi la autocar. Noi venim tocmai de la Sebeş", a spus Tinca Gavril.
Pelerinajul va continua până la miezul nopţii.
"Buna desfăşurare a evenimentului a fost asigurată de 150 de jandarmi, poliţişti şi angajaţi ai Inspectoratului de Urgenţă Hunedoara, precum şi de oameni de ordine din partea organizatorilor. Nu au fost semnalate incidente", a precizat locotenentul Nicolae Răducu, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Jandarmi Hunedoara.
Sâmbătă s-au împlinit 20 de ani de la trecerea la ceruri a părintelui Arsenie Boca, fostul stareţ al Mănăstirii Prislop. Pentru convingerile sale, preotul, născut în 1910, a fost arestat, torturat de fosta Securitate şi apoi alungat de la mănăstire în timpul regimului comunist. Chiar dacă nu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, ardelenii l-au transformat pe Arsenie Boca într-un sfânt. El este "Sfântul neîncoronat al Ardealului".
Mediafax
CRINUL DE PE CRUCE
Era ascuns în neamul acesta un mare destin: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.
Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era creştină, cea din urmă strădanie a Iui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei, decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii.
Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborât din Cer între oameni, iudeii Îl răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigaşă, ei ieşiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, şi-şi băgară neamul sub roţile blestemului.
De aceea:
“Zile fără număr fiii lui Israil vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără stâlp de aducere aminte, fără efod şi fără serafimi. După aceea fiii lui Israil se vor întoarce la credinţă, iar la sfârşitul zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea Lui.”
Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care şi l-au cerut în curtea lui Pilat:
“Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri”.
De aceea sunt urâţi de toate neamurile – că ăsta e ponosul blestemului, pe care singuri şi l-au cerut peste urmaşi. Blestemul acesta îi zoreşte să ia în braţe pe toţi antihriştii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care şi-l vor pune rege. Le va sosi şi vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea antihriştilor e un destin blestemat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricoşaţi la credinţa creştină.
Deci până la capătul zilelor, când se vor întoarce şi ei, moştenirea lor este a noastră, a noului Israil, a neamurilor creştine. Până atunci pentru ei, sângele lui Iisus e blestem şi mânie. Pentru noi sângele lui Hristos, dimpotrivă, e izbăvirea de mânie. Dovada celei mai mari iubiri de oameni – trecerea Mântuitorului pentru noi prin moarte – are putere de mântuire pentru cei ce-o primesc, şi are faţă de osândă pentru cei ce nu vor s-o primească. Unii stau sub dar, alţii sub sabie.
În toată lumea lui Dumnezeu, nu este altă predică mai puternică decât a Sfântului răstignit de ură şi Care-şi iartă ucigaşii. Asta dovedeşte ceva atotputernic şi fără de sfârşit: desăvârşirea.
Ei n-au înţeles, că de aceea petrec acele “zile fără număr“, zile de foamete: “Nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la Miază-noapte la Răsărit, şi vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla”.
Asta-i foametea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vorbeşte!…
Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăşeşte de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lecţie a lui Dumnezeu pe care o arată neamurilor creştine până la sfârşitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce-au făcut ei. Aceleaşi fapte aduc aceleaşi urmări, deci pricinuiesc aceeaşi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.
RĂSPUNZĂTORII
Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută.
Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.
Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătăci întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul, decât mirosul crinului.
Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.
Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul. Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – şi doar el greşise, nu poporul.
Deci înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate, după cum ni se destăinuie aceasta prin Iezechiil, văzătorul tainelor.
Iezechiil 33:
1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis:
2. “Fiul omului, rosteşte cuvânt către fiii poporului tău şi le zi: de voi aduce sabie asupra unei ţări şi poporul ţării aceleia va lua din mijlocul său un om şi-l va pune străjer,
3. Şi el, văzând sabia venind asupra ţării, va trâmbiţa din trâmbiţă şi va prevesti poporului;
4. De va auzi cineva sunetul trâmbiţei, dar nu se vă păzi, când va veni sabia şi-l va prinde, sângele aceluia va fi asupra capului său.
5. Pentru că a auzit glasul trâmbiţei şi nu s-a păzit, sângele lui asupra lui; iar cel ce se va păzi îşi va mântui viaţa sa.
6. Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi n-a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost prevestit, atunci când va veni sabia şi va ridica viaţă cuiva, acela s-a răpit pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului.
7. Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israil, şi tu vei auzi cuvântul din gura Mea, şi-i vei vesti din partea Mea.
8. Când Eu voi zice păcătosului: “Păcătosule, vei muri!”, şi tu nu vei grăi nimic, ca să prevesteşti pe păcătos, ca să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta.
9. Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui, şi să se întoarcă de la ea şi el nu s-a întors din calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit sufletul tău”.
Slujba cea anevoioasă şi plină de primejdii o au însă drepţii, când trebuie să dea pe faţă păcatele poporului. “Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi”. De aceea trebuie să fie deodată şi stâlp de fier şi zid de aramă şi faţă de cremene; şi, pe deasupra tuturora, trebuie să fie păstorul cel bun, care-şi pune viaţa pentru oile sale.
Într-adevăr, slujba aceasta n-o poate face decât un lepădat de viaţă şi un îndrăgostit de Dumnezeu.De aceea zice Petru, că şi dreptul abia se mântuieşte, socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de la Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut. Mântuirea dreptului e condiţionată de împlinirea destinului său de la Dumnezeu, şi e primejduită de cruţarea vieţii proprii, când o face în dauna intenţiei divine.
Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinţei şi iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între voinţa divină şi libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimişi în fiecare veac de oameni, tot El e Cel ce-şi repetă cuvântul, şi aduce aminte preţul pe care-l are omul înaintea lui Dumnezeu. El, trăit din toată sinceritatea fiinţei, e singura cale care mai poate aduce pace între oameni şi bună învoire; toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea creştinismului grăbesc apocalipsul. Ştiinţa fără Dumnezeu şi împotriva omului, s-a apucat să facă şi nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea şi aprinderea stihiilor.
2 Petru 3:
10. Ziua Domnului va veni ca un fur. Atunci cerurile pieri-vor cu vuiet mare: stihiile, arzând se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde de istov.
extrase din cartea Părintelui Arsenie Boca - CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI
Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.
Eşti fericit când te ceartă un om sfânt
E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.
Veghea, Publicaţia Generaţiei Neaşteptate
Posts
No comments:
Post a Comment