DE CE E CRESTIN EMINESCU. Scrisoare Deschisa a Doamnei Aspazia Otel Petrescu la 160 de ani de la nasterea Romanului Absolut

Raspuns unui frate mai tanar, contrariat ca il consider pe Mihai Eminescu crestin

Mă interoghezi cu un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.
Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.
Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.
Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.
Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.
Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

PESTE 40.000 de romani la Parintele Arsenie Boca, Sfantul Ardealului, la 20 de ani de la plecarea sa. VIZIUNEA PARINTELUI si marturia Dnei Aspazia

Peste 40.000 de credincioşi au venit, sâmbătă, la Mănăstirea Prislop, din judeţul Hunedoara, pentru a-i aduce un omagiu părintelui Arsenie Boca, înmormântat aici în urmă cu 20 de ani.
Mormântul părintelui Arsenie Boca, considerat "sfântul neîncoronat al Ardealului", a fost, sâmbătă, loc de pelerinaj, cei peste 40.000 de credincioşi ortodocşi venind din toate colţurile ţării pentru a rosti o rugăciune şi pentru a se spăla pe faţă cu apă sfinţită la Mănastirea Prislop.

Numărul mare de pelerini a produs blocaje în zona mănăstirii şi a dat mare bătaie de cap forţelor de ordine.

"Peste 40.000 de oameni au fost la mănăstire. Mulţi au venit cu maşini personale, dar au fost şi numeroase grupuri organizate. Nu sunt locuri de parcare, aşa că autoturismele au fost parcate pe un sens de mers, iar celălalt a rămas liber pentru a avea acces ambulanţele şi pompierii, dacă este cazul. La un moment dat blocajul era de aproximativ 15 kilometri şi oamenii au fost evoiţi să meargă pe jos până la mănăstire", a declarat, sâmbătă corespondentului MEDIAFAX, comandantul Poliţiei Haţeg, comisarul şef Marcel Goia.

Unii pelerini au fost nemulţumiţi de blocaj, pentru că au avut de străbătut pe jos o distanţă mare pentru a ajunge la mănăstire.

"Noi suntem din judeţul Caraş-Severin şi am venit cu microbuzul. Ne-a lăsat undeva la 13 kilometri de mănăstire şi am mers pe jos. Lângă mine era o doamnă, medic de meserie, bolnavă. Abia a reuşit să ajungă acolo şi i s-a făcut rău. Am ajutat-o eu. Acum trebuie să ne întorcem iar 13 kilometri. Sperăm că măcar ne-a aşteptat autobuzul. N-am pus nimic în gură toată ziua, am luat doar apă sfinţită", a spus una dintre femeile venite la Mănăstirea Prislop, Ioana Cetean.

O altă femeie a spus că a ajuns la mormântul părintelui Arsenie Boca după ce a parcurs pe jos peste 15 kilometri. "M-am rugat pentru familia mea, pentru copii, ca să-i ajute Dumnezeu. Am văzut mormântul şi am luat apă sfiinţită. A meritat mersul pe jos, însă acum ne cam dor picioarele, că suntem bătrâne şi nu ştiu cum ajungem înapoi la autocar. Noi venim tocmai de la Sebeş", a spus Tinca Gavril.

Pelerinajul va continua până la miezul nopţii.

"Buna desfăşurare a evenimentului a fost asigurată de 150 de jandarmi, poliţişti şi angajaţi ai Inspectoratului de Urgenţă Hunedoara, precum şi de oameni de ordine din partea organizatorilor. Nu au fost semnalate incidente", a precizat locotenentul Nicolae Răducu, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Jandarmi Hunedoara.

Sâmbătă s-au împlinit 20 de ani de la trecerea la ceruri a părintelui Arsenie Boca, fostul stareţ al Mănăstirii Prislop. Pentru convingerile sale, preotul, născut în 1910, a fost arestat, torturat de fosta Securitate şi apoi alungat de la mănăstire în timpul regimului comunist. Chiar dacă nu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, ardelenii l-au transformat pe Arsenie Boca într-un sfânt. El este "Sfântul neîncoronat al Ardealului".
Mediafax

CRINUL DE PE CRUCE

Era ascuns în neamul acesta un mare destin: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.

Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era creştină, cea din urmă strădanie a Iui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei, decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii.

Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborât din Cer între oameni, iudeii Îl răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigaşă, ei ieşiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, şi-şi băgară neamul sub roţile blestemului.

De aceea:

“Zile fără număr fiii lui Israil vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără stâlp de aducere aminte, fără efod şi fără serafimi. După aceea fiii lui Israil se vor întoarce la credinţă, iar la sfârşitul zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea Lui.”

Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care şi l-au cerut în curtea lui Pilat:

“Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri”.

De aceea sunt urâţi de toate neamurile – că ăsta e ponosul blestemului, pe care singuri şi l-au cerut peste urmaşi. Blestemul acesta îi zoreşte să ia în braţe pe toţi antihriştii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care şi-l vor pune rege. Le va sosi şi vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea antihriştilor e un destin blestemat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricoşaţi la credinţa creştină.

Deci până la capătul zilelor, când se vor întoarce şi ei, moşte­nirea lor este a noastră, a noului Israil, a neamurilor creştine. Până atunci pentru ei, sângele lui Iisus e blestem şi mânie. Pentru noi sângele lui Hristos, dimpotrivă, e izbăvirea de mânie. Dovada celei mai mari iubiri de oameni – trecerea Mântuitorului pentru noi prin moarte – are putere de mântuire pentru cei ce-o primesc, şi are faţă de osândă pentru cei ce nu vor s-o primească. Unii stau sub dar, alţii sub sabie.

În toată lumea lui Dumnezeu, nu este altă predică mai puternică decât a Sfântului răstignit de ură şi Care-şi iartă ucigaşii. Asta dove­deşte ceva atotputernic şi fără de sfârşit: desăvârşirea.

Ei n-au înţeles, că de aceea petrec acele “zile fără număr“, zile de foamete: “Nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvin­tele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la Miază-noapte la Răsărit, şi vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla”.

Asta-i foametea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vor­beşte!…

Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăşeşte de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lecţie a lui Dumnezeu pe care o arată neamurilor creştine până la sfârşitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce-au făcut ei. Aceleaşi fapte aduc aceleaşi urmări, deci pricinuiesc aceeaşi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.

RĂSPUNZĂTORII

Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută.

Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.

Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătăci întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul, decât mirosul crinului.

Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.

Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul. Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – şi doar el greşise, nu poporul.

Deci înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate, după cum ni se destăinuie aceasta prin Iezechiil, văzătorul tainelor.

Iezechiil 33:

1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis:

2. “Fiul omului, rosteşte cuvânt către fiii popo­rului tău şi le zi: de voi aduce sabie asupra unei ţări şi poporul ţării aceleia va lua din mijlocul său un om şi-l va pune străjer,

3. Şi el, văzând sabia venind asupra ţării, va trâmbiţa din trâmbiţă şi va prevesti poporului;

4. De va auzi cineva sunetul trâmbiţei, dar nu se vă păzi, când va veni sabia şi-l va prinde, sân­gele aceluia va fi asupra capului său.

5. Pentru că a auzit glasul trâmbiţei şi nu s-a păzit, sângele lui asupra lui; iar cel ce se va păzi îşi va mântui viaţa sa.

6. Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi n-a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost prevestit, atunci când va veni sabia şi va ridica viaţă cuiva, acela s-a răpit pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului.

7. Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israil, şi tu vei auzi cuvântul din gura Mea, şi-i vei vesti din partea Mea.

8. Când Eu voi zice păcătosului: “Păcătosule, vei muri!”, şi tu nu vei grăi nimic, ca să preves­teşti pe păcătos, ca să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta.

9. Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui, şi să se întoarcă de la ea şi el nu s-a întors din calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit sufletul tău”.

Slujba cea anevoioasă şi plină de primejdii o au însă drepţii, când trebuie să dea pe faţă păcatele poporului. “Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi”. De aceea trebuie să fie deodată şi stâlp de fier şi zid de aramă şi faţă de cremene; şi, pe deasupra tuturora, trebuie să fie păstorul cel bun, care-şi pune viaţa pentru oile sale.

Într-adevăr, slujba aceasta n-o poate face decât un lepădat de viaţă şi un îndrăgostit de Dumnezeu.De aceea zice Petru, că şi dreptul abia se mântuieşte, socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de la Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut. Mântuirea dreptului e condiţionată de împlinirea destinului său de la Dumnezeu, şi e primejduită de cruţarea vieţii proprii, când o face în dauna intenţiei divine.

Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinţei şi iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între voinţa divină şi libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimişi în fiecare veac de oameni, tot El e Cel ce-şi repetă cuvântul, şi aduce aminte preţul pe care-l are omul înaintea lui Dumnezeu. El, trăit din toată sinceritatea fiinţei, e singura cale care mai poate aduce pace între oameni şi bună învoire; toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea creştinismului grăbesc apocalipsul. Ştiinţa fără Dumnezeu şi împotriva omului, s-a apucat să facă şi nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea şi aprinderea stihiilor.

2 Petru 3:

10. Ziua Domnului va veni ca un fur. Atunci cerurile pieri-vor cu vuiet mare: stihiile, arzând se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde de istov.

extrase din cartea Părintelui Arsenie Boca - CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI

In memoriam. 20 de ani de la înveşnicirea Părintelui Arsenie Boca. Fosta deţinută politic Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie era numai lumină

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

Veghea, Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

VIATA LA MANASTIRE. Doamna Aspazia Otel Petrescu la Parintele Justin Parvu discutand despre vrerea detinutilor politic la AIUD. FOTO/VIDEO

DOAMNA Aspazia Otel ii cere Mitropolitului Anania, in numele detinutilor politic, sa gireze la Aiud Manastirea "vrednicului Parinte Justin" VIDEO

http://www.vlad-mihai.blogspot.com/ Vezi si

Vezi APEL: FOSTI DETINUTI POLITIC cu peste 350 de ani de temnita comunista ii cer IPS Bartolomeu sa respecte "ultima lor dorinta": Manastire la AIUD

DOAMNA Aspazia OŢEL PETRESCU la Nistru: "De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce"

Florin Palas, VEGHEA: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?
Aspazia Oţel Petrescu, 14 ani de temnita grea: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.
Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.
F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.
A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

Stricară talpa ţării

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?
A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.
F.P.: Şi nu numai a satelor...
A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare
Continuarea interviului din VEGHEA, an II, nr 2 la
http://vlad-mihai.blogspot.com/

Vezi si
Dna Aspazia Otel Petrescu despre vremurile cipului biometric

MARTURIE. Doamna Aspazia Otel Petrescu despre vremurile insemnarii biometrice VIDEO

Vezi si Procesul Comunismului - Aspazia Otel - STRIGAT-AM CATRE TINE, DOAMNE!...

DOCUMENT. Doamna Aspazia Otel Petrescu, dupa 14 ani de temnita grea, despre dusmanii lui Eminescu, ai Ortodoxiei si neamului romanesc

Vezi transcrierea la ADEVARUL DESPRE INFILTRATI Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Razvan Adolf Codrescu: STRAINII SPIRITUALI SUNT MAI DUSMANI DECAT HOARDELE COTROPITOARE - O scrisoare lămuritoare

Fragment din lucrarea memorialistica "Strigat-am catre Tine, Doamne..."

Eliberarea

"...un plâns zguduitor se dezlănţui pe întinderi mari de suflet.
Plânsul mi-a făcut bine. Mă simţeam atât de singură aruncată în celula aceasta fără să ştiu ce mai vor prigonitorii noştri de la mine. Pelerinajul meu m-a scos din decrepitudinea la care m-au osândit - a câta oară? - şi mi-a încălzit inima copleşită de spaimă cu un firicel de speranţă. Cât de adevărat este că poţi să-ţi pierzi minţile dacă te părăseşte speranţa! Cineva îmi vorbea din nou, în gând sau în inimă:
"Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! în lucrarea ce se face în numele Lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu am acceptat Calvarul. Ca să faceţi din inima voastră altarul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate."
Am putut să mă rog îndelung şi m-am liniştit. Am înţeles mai mult ca oricând cât de neînsemnată este suferinţa mea pentru un dar atât de mare: să suferi "ad majorem Dei gloriam".
În după amiaza zilei de 14 iulie am auzit fluierele răsunând prin temniţă, am simţit clar că sunt pentru mine şi că, în sfârşit, voi afla ce mi s-a mai pregătit. Am intrat într-un birou unde mă aştepta o anchetatoare (pentru prima oară o femeie, pe parcursul celor 14 ani!). A fost o anchetă lungă, foarte minuţioasă, de genul celor numite "de verificare". Persoana se arăta când incisivă, când amabilă, era versată în astfel de anchete. Mi-a strecurat pe parcurs câteva informaţii despre familie; nu ştia nimic despre tatăl meu, ştia despre mama că e pensionară pe undeva, prin Moldova (lucru ce mi s-a părut ciudat, eu o credeam în Transilvania), ştia despre fratele meu că e în Bucureşti, că e căsătorit cu Angela, care nu mă agreează şi că au un băieţel. Mi-a dat şi numele străzii unde locuiau. (S-a dovedit a fi o adresă veche). În final mi-a spus că, de fapt, venise cu avizul favorabil al "tov. colonel" pentru eliberarea mea. M-a întrebat ce mâncare voi cere mai întâi şi a fost uluită să afle că voi cere pâine.
Imediat ce am terminat această obositoare anchetă am fost introdusă în biroul comandantului. Era îmbrăcat în uniformă şi avea biletul meu de eliberare în faţă. M-a pus să-l citesc şi am aflat că Tribunalul Militar Cluj m-a condamnat la 14 ani. Astfel, cei patru ani erau ascunşi într-o sentinţă care a fost, de fapt, de zece ani, dar îmi era indiferent cum erau botezaţi anii aceştia, adevărat era că i-am executat aşa cum scria acolo: "temniţă grea". Comandantul mi-a spus că în noaptea aceea voi dormi încă în penitenciar, dar speră să nu am coşmaruri. Îmi înmânase actul cu câteva ore mai devreme ca să pot pleca dimineaţa înainte de a se deschide birourile. Era politicos, mă trata ca pe un om liber. Am trecut pe la casierie unde mi s-a eliberat strict costul unui bilet până la Bucureşti.
Vecinul a fost îngrijorat că am lipsit atât de mult din celulă. A fost foarte emoţionat să afle că, în sfârşit, plecam în libertate după ce făcusem atâta amar de ani "pe degeaba" (mi s-a părut pitorească expresia şi am reţinut-o).
Într-adevăr, la ora cinci dimineaţa, am fost scoasă din celulă, dusă dincolo de poartă unde am fost lăsată în stradă în totală nedumerire. Din fericire, în poartă era sergentul care mă cunoştea. "Eşti liberă", mi-a spus; "Ştii să te duci la gară?"
"- Nu cunosc deloc oraşul.", i-am răspuns.
Sergentul s-a gândit puţin şi apoi mi-a spus:
"- E dimineaţă tare şi acum nu e nimeni care să mă controleze. Dacă renunţi să aştepţi pacheţelul cu hrană pentru drum, te conduc eu până la lina de tramvai, de acolo mergi pe lângă linia de tramvai până ai să vezi gara."
Şi sergentul a riscat să părăsească postul ca să-mi uşureze drumul spre gară! La linia de tramvai mi-a întins mâna milităreşte şi mi-a urat noroc, că voi avea nevoie de el. Ştia omul bine că aşa era!
Nu era lume multă pe stradă, dar nu exista persoană care să nu se uite la mine ca la urs. Oare scria pe fruntea mea "ieşită din temniţă"?
Nu realizam că eram, de fapt, o apariţie bizară. Aveam părul foarte alb şi faţa foarte tânără, fără nici un rid. Deşi eram în luna lui Cuptor, faţa mea era albă şi ea ca o coală de hârtie, nici urmă de bronz. Toată lumea avea în picioare sandale uşoare, eu aveam pantofii închişi, primiţi de la Stanca, cu cel puţin un număr mai mare decât purtam eu. Femeile aveau fuste uşoare, foarte largi, purtate pe jupoane, aşa era moda. Eu aveam, în plină vară, o fustă dreaptă, din stofă, tot de la Stanca. În plus, mai aveam în mână o sacoşă ciudată, confecţionată dintr-o bluză galbenă peste găurile căreia brodasem crenguţe de liliac. Cum să nu întoarcă privirile după mine?
În drum spre gară cineva pierduse o splendidă caisă şi era cât pe ce să mă plec fulgerător să o ridic. N-am făcut-o, nu pentru că mi-a fost ruşine, ci pentru că n-aş fi putut să o împart la toate câte erau în celulă!
M-am speriat şi, până la gară, mi-am repetat obsedant:
Eşti liberă, eşti liberă, învaţă că eşti liberă! Învaţă să uiţi!
Casiera de la gară şi-a dat imediat seama ce este cu mine şi m-a întrebat câtă închisoare am făcut. Când i-am spus numărul anilor a rămas un moment blocată şi apoi a exclamat:
"- Tulai, Doamne, cum de-ai putut să-i găteşti?!"
La Timişoara trenul trebuia schimbat. Aveam o întrerupere de câteva ceasuri. Am căutat o biserică şi am găsit acolo un preot în vârstă. Tocmai terminase liturghia. I-am spus că n-am nici un bănuţ dar că îl implor să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru eliberarea Aspaziei, pentru însănătoşirea Elenei şi pentru izbăvirea din temniţă a celor pe care Blândul Iisus îi cunoaşte după nume şi după iubire.
Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură!
Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi, poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu paisprezece ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate:

... "Puteri, ce puneţi între noi hotare!
Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă şi blândeţe vă primim.
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: NOI IUBIM."

Aspazia Otel Petrescu

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm

www.mihai-eminescu.ro

www.veghea.ro

ADEVARUL DESPRE INFILTRATI Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Razvan Adolf Codrescu: STRAINII SPIRITUALI SUNT MAI DUSMANI DECAT HOARDELE COTROPITOARE

O scrisoare lămuritoare a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu

Noul/vechi detractor al lui Eminescu a emis ipoteza că distinşii noştri colaboratori au fost „atraşi în această afacere fără voia lor şi oarecum în necunoştinţă de cauză”. Pentru a spulbera acuzele nefondate, la îndemnul doamnei Aspazia Oţel Petrescu, public această scrisoare integral.
Şi încă ceva, tot spre ştiinţa detractorului respectiv: nu există niciun colaborator al revistei Veghea cu numele Traian Mija. Poate se referă la distinsul doctor octogenar Teofil Mija, care a suportat 15 ani de temniţă grea în regimul comunist. (Crina Palas, redactor al revistei Veghea )

Roman, 30 ianuarie 2008

Dragă Crina,

Te rog frumos, dă-mi voie să te numesc aşa, în felul acesta mă simt mai aproape, mai înrudită în spirit eminescian, cu voi, superbii tineri, care nu vă lăsaţi “îndoiţi” de “nefârtate”.
Vă mulţumesc din toată inima şi vă rog să mă credeţi, cu lacrimi în ochi, pentru frumoasa revistă, omagiu superb şi în acelaşi timp o elocventă rectificare a unei mari nedreptăţi (a câta oare o fi?) aduse “românului absolut”.
Sunt atât de copleşită de faptul că am fost primită şi eu în rândul celor aleşi să rostească un cuvânt răspicat în afirmarea unui mare adevăr: Eminescu este duhul acestui popor şi al acestui pământ, este suflul esenţial al “spaţiului mioritic” ce se exprimă româneşte chiar şi în rătăcitoarele sale cântări. Şi dacă este român, este şi creştin, pentru că aceasta este fiinţa neamului; români şi creştini altfel nu poate fi; ce o fi aşa de greu de înţeles?
Am citit textul lui R. Codrescu nu cu revoltă ci cu o mare tristeţe. De puţine ori mi-am simţit inima atât de îngheţată pentru că în general mă feresc să citesc pe detractori oricât ar fi de “geniali”. Acest fel de lecturi îmi îngheaţă “sângele”, atât de îndepărtată mă simt de “concepţiile lor”. Îi simt atât de străini în sensul duhovnicesc al cuvântului, încât mi se face frică. Străinii spirituali sunt mai duşmani decât hoardele cotropitoare. Acelea ne râvneau pământul, aceştia ne omoară spiritul. Vor să stingă în noi ICOANA, care este creştină şi română sau nu este deloc.
Aş dori mult să vă trimit prin mandat costul revistelor. Pot? Nu vă supăr? Cred că v-a costat mult tipărirea lor în condiţii atât de frumoase. M-am bucurat enorm că pot să le dăruiesc unor preoţi pe care-i preţuiesc mult.

Vă îmbrăţişez cu drag,

Domnul să vă apere şi să vă întărească.
Aspazia Oţel Petrescu

Vezi si

Razvan Codrescu o face pe doamna Aspazia Otel Petrescu "stupida si ridicola", o "analfabeta isterizata" de Eminescu
Dna Aspazia Otel Petrescu: Apostolul Eminescu, fratele din inchisoarea comunista - Aviz celor fara de rost
DESPARTIREA APELOR PRIN NEDESPARTIREA DE EMINESCU

Dna Aspazia Otel Petrescu: Apostolul Eminescu, fratele din inchisoarea comunista - Aviz celor fara de rost

Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie

De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si "sfintii", frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea "Epigonii"). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu "Rugaciunea" sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui "imparat si proletar". Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte "Rugaciunea" eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile "inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie". A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc "clipa mea Mihai Eminescu". Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa "Rugaciune" si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc "de profundis" cuvantul "iarta-ma!".

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat "Rugaciunea" Eminului pentru cei inchisi: "ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc". Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu "adevarate file de acatist". Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: "sa faceti tot ce va spune El", cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca "in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista". Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: "Cine este curat sa ridice piatra". Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!
Aspazia OTEL PETRESCU

VEGHEA si ZIUA: Apostolul Eminescu, fratele din inchisoarea comunista

La mulţi ani, Doamnă Aspazia Oţel Petrescu! La mulţi ani, Domnule Nicolae Purcărea! O carte de vieţi

Cununa vieţii doamnei Aspazia Oţel Petrescu se îmbogăţeşte luna aceasta cu încă o floare - acum sunt 85 la număr. Ce cunună frumoasă! Crinii purităţi, ai nevinovăţiei, mari, maestuoşi, parfumaţi, îşi reclamă întâietatea, aruncându-şi cu dărnicie culoarea asupra întregului buchet. Trandafirii roşii, ce ascund între petalele fine mirosul sângelui, al durerii, al suferinţei, îşi îmblânzesc spinii, cuminţindu-i cu blândeţe. Cale sfioase îşi înalţă rugătoare spre cer glasurile mute ale dorurilor mutate dincolo. Dalii voluptuoase, crizanteme romantice, flori ale soarelui îşi respectă, tăcute, locul de vază pe care îl au în cunună. Şi ghiocei, şi narcise, şi garofiţe fragede - din toate găseşti, cu bucurie, flori în grădina semănată de o minune de om. Dar cele mai multe sunt lăcrămioarele - lângă fiecare fir de floare, un fir de lăcrămioară îşi picură, smerit, roua dimineţii, făcând ca totul să pară poleit.
Este un spectacol de lumină, culoare, parfum, duioşie şi frumuseţe viaţa aceasta a doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Lumină pentru sine şi alţii în catacombele deznădejdii, culoare în bezna necredinţei, parfum între hoiturile satanei, duioşie în bestialitatea bolşevică, frumuseţe în hidoşenia „epocii de aur” fără Dumnezeu.
Întru mulţi, sănătoşi şi frumoşi ani, Doamnă!

„Mi-e dor de Piteşti”

Nu i-a împrumutat doar numele, ci şi firea Sfântului Moş Nicolae. E de o blândeţe nesfârşită, de o dărnicie greu de imaginat, de o dragoste fără limite. Şi totuşi, de o fermitate în faţa căreia dezarmezi.
Se înfăţişează lumii rar, căci smerenia ce i s-a întipărit în suflet e mare. Dar atunci când o face, din simţul acut al datoriei, ne apare asemeni Coloanei fără sfârşit a lui Brâncuşi: simplă dar măreaţă, romboidală dar verticală, tăcută dar atât de grăitoare, imaterială şi totuşi de stâncă în credinţă, ideal în mărturisire.
O soartă chinuită i-a fost hărăzită, prin temniţe şi persecuţii inimaginabile. A învins iadul Piteştiului, îngenunchindu-l pe satan prin umila ridicare a mâinii la întrebarea torţionarului: „Şi acum să vă văd, care mai crede, bă, în Dumnezeu?”. Trupul său unic, aproape imaterial, a îndurat suferinţe şi boli cumplite, despre care însă foarte rar vorbeşte.
Ba chiar...”mi-e dor de Piteşti!” ne-a mărturisit domnul Nicolae Purcărea într-o seară, la piciorul scării sculptate cu măiestrie şi dragoste chiar de dânsul. „Mi-e dor de Piteşti” îmi răsuna în urechi, şocant, de neînţeles. Cum să îţi fie dor de suferinţă, de tortură, de moartea pe care clipă de clipă o pipăi în faţa ta? „Mi-e dor de Înviere”, spuneau de fapt vorbele domnului Purcărea, „mi-e dor de Hristos, cel care dormea cu mine pe rogojină; şi mi-e dor să aleg bucata de pâine cea mai mică”.
Câtă smerenie, câtă dragoste, câtă credinţă!
Şi toate acestea în tăcere, căci doar în tăcere poate asculta glasul lemnului care-i cântă balada haiducului în timp ce se lasă dezmierdat de dalta meşterului şi prefăcut în troiţă. Şi doar în tăcere poate auzi, răzbătând din lumea drepţilor, „Balada” lui Porumbescu fluierată de glasul domol al soţiei.
Vă facem, din tot sufletul, aceeaşi urare ca şi camaradei dumneavoastră de suferinţă, doamna Aspazia Oţel Petrescu: Să ne trăiţi întru mulţi, sănătoşi şi frumoşi ani!

O carte de vieţi

În mănunchiul de mărturii despre detenţia şi rezistenţa anticomunistă a românilor s-a adăugat anul acesta o floare unică, blândă, pe cât de necesară, pe atât de valoroasă, oferită nouă de Aspazia Oţel Petrescu: cartea intitulată „În memoriam Spice”. Spun unică pentru că alta asemeni ei nu este; blândă, căci multă dragoste cuprinde; necesară şi valoroasă, căci e un mănunchi de portrete iscate, şi nu creionate, sub penelul aurit al Aspaziei Oţel Petrescu. Mai presus de talentul literar incontestabil, de ştiinţa limbii dobândită în timpul studiilor filologice, de uşurinţa folosirii ei însuşită într-o viaţă întreagă, mai presus de toate acestea răzbat din paginile cărţii sentimentele cele mai curate ce definesc virtuţile creştine; credinţa, nădejdea şi dragostea.
Credinţa este cea care a aliniat suferinţele inimaginabile prin care a trecut, în iadul închisorilor comuniste, generaţia de la 1948, pe care Aspazia Oţel Petrescu o surprinde aici în câteva portrete cu chipuri de icoană: părintele Arsene Boca, părintele Liviu Brânzaş, părintele Constantin Voicescu, Lucian Blaga, Valeriu Gafencu, Victor Leahul, dar şi Elena Ilinoiu Codreanu, maica Teodosia Zorica Laţcu, Maria Leşeanu, Maria Muscalu Baicu, Eugenia Fuică Purcărea şi mulţi, nenumăraţi alţii.
Nădejdea le-a luminat sufletele: nădejdea că Dumnezeu Drăguţul, cel înviat a treia zi din morţi, va zdrobi din nou lacătele iadului şi îi va muta pe ei, prizionerii înlănţuiţi ai Satanei, la lumina binefăcătoare a mântuirii.
Iar Dragostea... mi-e greu mie să vorbesc despre dragostea lor. Nu neg bogăţia limbii române, ci doar îmi recunosc neputinţa vorbirii şi, cu smerenie, mă plec în faţa acestui sentiment măreţ ce răzbate din fiecare slovă a cărţii. Căci, spune autoarea, „prin noi s-a demonstrat că e o nebunie lupta lui satan împotriva iubirii”. Este iubire până la lacrimi, iubire până la jertfă, iubire curată, sinceră, adâncă, pe care nici satanalogia comunistă, nici moartea nu au putut-o risipi. Dimpotrivă, ea a sporit cu fiecare za a lanţului, cu fiecare strop de suferinţă, cu fiecare rugăciune.
Nu este o carte de povestiri, ci una de vieţi. Am cunoscut personal doar trei dintre chipurile evocate aici şi mărturisesc cu uimire şi curată mulţumire sufletească că dorul mi s-a mai potolit. Căci Aspazia Oţel Petrescu i-a readus în faţa ochilor mei trupeşti pe cei trei, atât de vii, atât de „la fel” cu cei de odinioară, încât cei 15 ani de când i-am mai văzut îmi par doar clipe. S-au dus puţin să se odihnească, iar Pazi - cum o cunosc toţi - i-a chemat cu dragostea-i nesfârşită, şi au răspuns, luminoşi, demni, cuminţi.
Pe toţi ceilalţi pe care nu îi cunoscusem acum îi simt, îi văd cu ochii sufletului atât de clar, încât parcă îi ştiu de o viaţă.
Portrete împletite cu gânduri şi sentimente - acestea ne oferă cartea Aspaziei Oţel Petrescu. Cu delicateţe feminină şi dârzenia soldatului, autoarea realizează o radiografie spirituală a ceea ce a însemnat generaţia de sacrificiu a neamului românesc în secolul XX.
Nu este întâmplător faptul că portretele sunt precedate de câteva versuri inedite, create de Eugenia Indreica Damian în temniţele comuniste, versuri care susţin aceleaşi trei virtuţi: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea.
„In memoriam Spice”, apărută la editura Elisavaros, este un mănunchi de făclii aprinse „în cimitirul meu intim, printre mormintele dragi”; un snop de spice din care Aspazia Oţel Petrescu a împletit o frumoasă cunună aşezată pe creştetul unei generaţii de sacrificiu, ca un răspuns la întrebarea lui Nichfor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Cartea Aspaziei Oţel Petrescu a făcut în aşa fel încât aceştia să fie pentru eternitate în sufletele noastre.
Crina PALAS

VEGHEA - http://www.veghea.ro/
Publicatia Generatiei Neasteptate
Foto dreapta: http://grigorasicristian.blogspot.com/