MOSTENIREA URSS Zoe Petre si cooperativa de papagali

Zilele trecute, Zoe Petre, fosta consiliera a presedintelui Emil Constantinescu, militanta pentru bombardarea civililor din Serbia si co-autoare a vanzarii Basarabiei de sud, Bucovinei de nord, Tinutului Herta si, da, si a Insulei Serpilor, catre succesoarea URSS, Ucraina, prin Tratatul tradator din 1997, a reusit sa se lateasca pe vreo doua-trei posturi TV. Am prins-o pe fosta secretara de Partid la Realitatea Tv, in timp ce-si sustinea cu sarg pupilul, pe Adrian Cioroianu, cel mai prost ministru de externe roman al tuturor timpurilor. Oare cat tupeu poti sa ai ca dupa ce ai ucis o parte dintr-o natie sa te intorci la locul crimei si sa mai si dai lectii?

Hai sa vedem doua opinii despre "doamna" Zoe Petre, de pe doua pozitii diferite: Valerian Stan cu o scrisoare catre "Romania literara", nepublicata de redactia lui Nicolae Manolescu, si un mic comentariu, si Ioan Talpes, cu o punere la punct.

Despre Secretarul Partidului Comunist din Facultatea de Istorie

Redactiei “România literara” (un text trimis redactiei la 20 mai 2000)

Domnului Alex Stefanescu

Redactor sef

Stimate domnule Alex Stefanescu,

În numarul 19 al “României literare”, la rubrica “Revista revistelor", s-a scris ca “Valerian Stan a acuzat-o de curând pe Zoe Petre ca pe vremea lui Ceausescu l-ar fi persecutat oral”. Daca referirea pe care “Cronicarul” dvs o face la mine nu este cumva o ironie, atunci sigur este o formulare din care cititorul nu are cum sa înteleaga ceva. Pentru ca, în definitiv, ce ar putea sa însemne o afirmatie ca aceasta: “Pe timpul lui Ceausescu X a fost persecutat de Y”? Va voi ruga, de aceea, sa fiti de acord cu publicarea rândurilor de mai jos. În vara anului 1989, am sustinut examen de admitere la Facultatea de istorie din Bucuresti. Am fost declarat respins, lucrarile fiindu-mi depunctate sever, atât la istorie cât si la filosofie. Contestatia pe care am facut-o mi-a fost “judecata” de d-na Zoe Petre, care mi-a respins-o si mi-a cerut sa nu mai insist pentru ca “aveam probleme de dosar” (între altele, fratele meu era preot). Pentru ca în ce ma privea decizia “cadristilor” era deja irevocabila, d-na Petre a venit la întâlnirea cu mine fara ca macar sa aduca cu ea lucrarile a caror notare o contestam (recent domnia sa a recunoscut, “cu stânjeneala”, ca regulile de atunci o obligau sa procedeze astfel). Prin urmare, în acest mod am fost “persecutat oral” de d-na Petre pe vremea lui Ceausescu. În toti anii de dupa 1989 am preferat sa nu vorbesc despre acest episod, pâna recent când o interventie publica a d-nei Petre, care ma implica, m-a obligat s-o fac.

Cu multumiri,

Valerian Stan

"Procesul comunismului”: o noua amânare

Raportul si “condamnarea comunismului”: la ce bun?

Într-un articol scris imediat dupa ce Raportul a fost publicat, fostul consilier al presedintelui Constantinescu, Zoe Petre, a sarit sa-l apere “preventiv-descurajator" de "detractorii lui de varii obediente fundamentaliste". Daca mai e cineva care sa nu stie, Zoe Petre a fost si ea, la Universitatea Bucuresti, o activista de nadejde a Partidului; ba înca si mai mult “si o stiu pe pielea mea “o “cadrista” zeloasa si neînduratoare. De asemenea, un om care a facut mult rau, dupa 1990, partidelor istorice si celor ce încercau sa limiteze consecintele actiunilor antidemocratice ale Sistemului instaurat dupa înlaturarea lui Ceausescu. (Dupa 1989, putine cazuri am întâlnit în care “anticomunismul” sa fie mai sinonim cu impostura decât în cel de fata.) Tatal dumisale, academicianul ceausist Emil Condurachi, a fost un “oportunist aliniat conceptiilor de abrutizare a societatii prin cultura” (ne-o spune un martir al luptei împotriva comunismului, Cicerone Ionitoiu, dar si Paul Goma). Sa nu se îndoiasca nimeni ca gestul doamnei se explica altfel decât prin aceea ca Raportul Tismaneanu nu a retinut absolut nimic din toate acestea, desi ar fi trebuit sa o faca. Din punctul acesta de vedere, Raportul Tismaneanu a multumit pe practic toata lumea la Bucuresti. Pentru cei vii, meritele au fost multiplicate ca sa ajunga la toti iar responsabilitatile au fost trecute cu vederea de nimeni nu a zis nici pâs (Vadim Tudor, sa nu fie nimeni naiv, a fost, ca de fiecare data, diversionistul de servici al Sistemului). Liniste a fost si în tabara celor trecuti la cele vesnice: victimele si calaii nu puteau decât sa taca daca primele au fost uitate “si, vai, cât de mult au fost uitate “iar ceilalti daca o judecata venita prea târziu le-a pus în cârca, poate, si ce facusera cei în viata astazi.

V.S.

www.valerianstan.ro

Cine i-a "rezolvat" trecutul "doamnei" Petre?

Intre profesorii de morala ai societatii civile din Romania se afla si etern zambitoarea dulceata de la pag. 17 a cotidianului Ziua. Neschimbata fotografia ce-i autentifica "panseurile" o probeaza pe deplin actuala septuagenara Zoe Petre, fosta celebritate a Cotroceniului prin tandemul "vaca si prizonierul" cu care a gratulat în imensa-i bunavointa "hulitul fost Palat de Vara, al Pionierului, al ... mai stiu eu cui, din buza dealului taberei lui Tudor Vladimirescu. Cine dracu o mai fi fost si acesta, ca nu-si mai aminteste nimeni!
Ingenua si zglobie, ca acum 45 de ani la absolvirea facultatii, respectiva doamna n-are de gand sa paraseasca tribuna de constiinta a altora, desigur; despre a domniei sale, pare a considera ca si-a rezolvat-o prin bunavointa generalului Tanasescu.
Exemplu de moralitate si corectitudine familiara, tandemul "vaca si prizonierul" a reusit sa uluiasca pe toti negociatorii si analistii occidentali printr-o performanta greu de egalat. Aflat în celebra vizita la Bucuresti, pentru a-i linisti pe romanii refuzati sa adere la NATO în vara anului 1997, fostul presedinte american, domnul Clinton, garanta cu convingere ca urmatorul val va avea în frunte, pe locul 1, Romania.
Cum au reusit, respectiva doamna si fiul, este drept nu numai ei, sa lase Romania, în anul 2000, în afara "valului" numai ei o stiu, este drept nu singuri.
As fi lasat-o în plata domnului - rautatile nu ma mai pot deranja chiar si produse de personaje ce nu-si pot clama prostia; fiind obligat sa-mi informez alegatorii asupra adevaratului Ioan Talpes, nu-mi pot permite clementa, mai ales cand este vorba de scorpii inteligente.
Deci, stimata doamna profesoara, va rog sa va informati cititorii si pe mine cum l-am servit, fara sa clipesc pe presedintele Basescu:
- "în obscura afacere Hayssam";
- "în apriga vendeta contra dlui Patriciu". Asta, ca si cum dosarele din instanta si "aranjamentele" de la Bursa publicate chiar si pentru ochii dvs., le-ar fi comis presedintele Basescu si Ioan Talpes, într-o "apriga vendeta" contra iepurasului constiintei economice, financiare si politice romanesti, d-nul Patriciu.
Trecand peste inspiratul termen de "trabant al d-lui Iliescu" - cu care ma gratulati, nu de altceva dar as fi obligat sa mentionez "trabantuta" d-lui Constantinescu - nu pot sa nu mentionez faptul ca mi-am dat demisia, în scris, de patru ori de la sefia Serviciului de Informatii Externe, de la prima întalnire cu domnul Constantinescu, din decembrie 1996 si pana în iulie 1997.
Dupa ce mi-am dat demisia din functia de ambasador al Romaniei la Sofia, m-am alaturat d-lui Ion Iliescu, cu aceeasi simpatie, încredere si respect, fiind convins ca vom reusi sa relansam negocierile pentru NATO si UE, chiar daca aveam mari rezerve fata de moralitatea si patriotismul unor personaje din conducerea Partidului Social Democrat. Nu vad unde, distinsa doamna, gaseste motive de acuza: sa fie oare reusita intrarii în NATO sau recomandarea de deschidere a negocierilor pentru UE, actiuni si momente ce au consemnat si o importanta contributie a lui Ioan Talpes?
Cat despre "vendeta" purtata de presedintele Basescu, ajutat de Ioan Talpes, fara sa clipesca, sa fi ajuns respectiva doamna în faza unei amnezii cronice? Sau este vorba de fondurile fundatiilor d-lui Patriciu, Marin si nu numai, acordate distinselor persoane din "elita" purtatoare de zgarda finantata?
Sa fie "solutia morala" anularea dosarelor aflate în instanta?
Nimic mai usor pentru constiinta fanariotilor, dintotdeauna.

Cu aceeasi consideratie,

Ioan Talpes

Sursa: http://www.talpes.ro/

Cazul Patapievici-ICR. Valerian Stan devoaleaza RETEAUA PCR-GDS-ICR - profitorii tuturor regimurilor

„Boierii minţii” şi sistemul clientelar
Sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. D-l Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară” ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care de aproape trei săptămâni au sărit în apărarea d-lui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi de grăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al d-lor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă”) din presa „studenţească” – revistele” „Viaţa studenţească”, "Echinox", „Opinia studenţească” şi „Dialog”, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii”. Parte dintre ei – unii dovediţi deja iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990 membri ai GDS.
Concret, printre cei care în săptămânile din urmă i-au atacat pe criticii ICR şi care au făcut zid în jurul echipei d-lui Patapievici – după ce în ultimii patru ani au beneficiat cel mai adesea clientelar de tot felul de stipendii din banii publici gestionaţi de Institut – s-au numărat:
- Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas”, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu.”, iar despre criticii Institutului: „mistificatori”, „slujnicarii lui Ceauşescu” ş.cl.)
- Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond
- Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România”; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii; l-a atacat foarte dur în schimb pe ziaristul care se dovedise cel mai eficace în critica făcută ICR pentru colaborarea cu cei doi, numindu-l, între altele, „respingătoar personaj de subterană”
- Traian Ungureanu, comentator al revistei GDS, „22”, fost şi el ziarist în presa studenţească de propagandă, publicînd inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; a beneficiat de finanţări repetate din banii ICR (între altele, a fost de două ori invitatul ICR New York iar „conferinţele” sale, extrem de politizate, i-au scandalizat pur şi simplu pe participanţi, membri ai comunităţii româneşti locale); a apărat cu exaltare ICR şi a insultat comunitatea românească new-yorkeză – „inadaptaţi care se exprimă prin golănii tricolore”, „grup de mitocani” etc etc
- Ioan T. Morar, fost ziarist în presa studenţească de propagandă, unde a publicat inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; de vreun an sau doi romancier celebru, a fost finanţat prin ICR New York ca să-şi „lanseze” în Statele Unite, împreună cu Mircea Mihăieş, vicepreşedinte ICR, aşa zisul roman „Lindefeld”, scos la editura „Polirom” a lui Silviu Lupescu; a apărat şi el necondiţionat ICR şi a insultat comunitatea românescă din New York – „golanii de la New York”, „echipă de zgomote”, „spioni ai serviciilor româneşti sau ai altor servicii” etc
- marele scriitor Ioan Groşan (ruşine cui n-a auzit nici de el!), ca şi ceilalţi, „publicist” mulţi ani la rând în presa de propagandă comunistă s-a numărat de asemenea printre avocaţii ICR – şi bineînţeles tot ca beneficiar şi el, după aceleaşi criterii foarte neclare, al generozităţii echipei Institutului
- Dan Perjovschi, membru al GDS, a beneficiat (asemeni soţiei) de foarte multe şi consistente finanţări clientelare; în apărarea necondiţionată a conducerii ICR, i-a caracterizat pe ziariştii de la „New York Magazin”, cu nişte sintagme inepte intrinsec, drept "naţional-comunişti", "legionaroizi-securişti", "aceeaşi mână care l-a ucis şi pe Ioan Petru Culianu"
Cristian Mungiu a fost mobilizat şi el în apărarea echipei de la conducerea ICR. Nu putea fi uitată recunoştinţa pe care regizorul ieşean o datora d-lui Patapievici pentru că pe banii Institutului, pe sume foarte mari din banii Institutului, îi fusese „promovat” nu demult, în Statele Unite, filmul „432”. Achitîndu-se cu brio de misia la care a fost chemat, tânărul regizor se prea poate să-şi fi plătit datoriile inclusiv faţă de distinsa sa soră, d-na Alina Mungiu-Pippidi – înainte de 1990 a ocupat şi ea poziţii cheie în presa comunist-studenţească iar după din întâmplare colegă la GDS cu d-nii Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Ungureanu, Perjovschi şi ceilalţi, şi tot din întâmplare membră şi a Consiliului de Conducere al ICR (numită bineînţeles tot de d-l Patapievici însuşi). Imparţial ca Dealul Copoului, Cristian Mungiu le-a zis-o de la obraz celor care şi-au permis să-i critice pe mărinimoşii săi finanţatori: „Propagă mistificări şi calomnii fără nici un fel de scrupule, de dragul scandalului”.
Bineînţeles că în apărarea d-lor Patapievici şi Mihăieş au sărit chiar şi ei înşişi. Primul de o manieră care măcar a sugerat grija de a-şi salva statutul intelectual şi oficial, în timp ce al doilea, în nota obişnuită, patentată de Vadim Tudor – „ziarişti aserviţi”, „imbecili” şamd. Şi bineînţeles că revista „22”, „organul de presă” al GDS, a fost şi ea la datorie, în frunte cu redactorul şef Rodica Palade. Şi bineînţeles că e un mare naiv cel care crede că lucrul acesta nu a fost făcut, aşa cum noi ştim sigur că a fost făcut, în contul unor mari obligaţii de genul celor despre care am vorbit.
În sfârşit, două cuvinte ar merita spuse şi despre tratamentul cu totul privilegiat pe care ICR l-a rezervat în toţi aceşti ani şi editurii „Polirom” de la Iaşi a lui Silviu Lupescu – personaj care de asemenea înainte de 1989 a deţinut funcţii cheie în conducerea publicaţiilor „studenţeşti” de propagandă comunistă, iar după a devenit membru al GDS şi – iarăşi pură întâmplare – şi membru al Consiliului de Conducere al ICR (dintre cei numiţi de asemenea de d-l Patapievici).
Cam asta ar fi, deci. Acum sigur că, ştiind şi eu bine cam ce şi cum s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, prea mari speranţe nu-mi fac că în cele din urmă lucrurile vor fi puse în ordine. Costurile gestionării corupte, netransparente şi arbitrare a instituţiilor publice sunt cel mai adesea de natură materială şi financiară. În cazul unei instituţii precum ICR, însă, consecinţele sunt infinit mai serioase. Ele înseamnă nu numai delapidarea banului public, ci şi, mult mai grav, pervertirea competiţiei valorilor culturale. Ceea ce, pentru destinul în istorie al oricărei naţiuni, reprezintă răul maxim. Iar argumentul acesta mi se pare suficient pentru cei care ar fi tentaţi să se consoleze şi în faţa acestui scandal cu gândul că România e oricum ţara în care totul e posibil şi nimic nu are consecinţe.
P.S. În primăvara aceasta, cineva de la Curtea de Conturi care confunda ceva prin CV-ul meu mi-a spus: „Domnule, dacă aţi şti la ce se pretează, la ICR, colegii dvs de la GDS, v-aţi lua cu mâinile de cap”. Norocul meu e că nu ştiu.

http://www.valerianstan.ro/a602-scandalul-icr-boierii-minii--ca-hrebenciuc-i-miki-pag.html