PUSCA SI CUREAUA LATA, ce bine se-mpusca odata: DELICIUL IMPOSTATIEI de "dreapta". "Gaozarii" lui Tismaneanu

DELICIUL IMPOSTAŢIEI
de Iulian Capsali

Sunt indivizi pe care, dacă îi întrebi ce cusur au, îţi răspund fără să răsufle: sunt prea sincer. Nu au alte păcate, nu tu mândrie, invidie, pofte sau altele asemenea, decât cel inevitabil al expunerii permanente a plăpândului lor suflet pe tava festinului unor lacomi devoratori de ingenuitate. Cred că aşa se vede pe sine Mihail Neamţu în acest moment. O victimă a propriei sincerităţi. Aşa şi este. Amoralitatea acestuia are când virtuţi de maestru, când pudori de margaretă. Să introduci în discuţia despre „cazul Corneanu” evocarea abruptă a „cazului Stelescu” (via Corneliu Zelea-Codreanu), lipindu-l cu aparentă inocenţă peste imaginea lui Mircea Platon, asta este dovada măiestriei pe care ar fi putut să şi-o desăvârşească în regimul trecut, când cei de această teapă se cocoţau pe cadavre pentru vreo promovare sau ieşire în străinătate. Te acuzau că eşti legionar, te înfundau şi îşi astfel asigurau viza pentru Occident. Slavă Domnului, acum există această „şansă providenţială în darul libertăţii”, şi nu se mai pune problema... Dar rămâne juisarea între oglinzile paralele ale carierei. Trebuie să nu dai nici o secundă impresia că nu eşti de partea oglinzii care împarte fericirea. Oricum, nu te poţi nici ascunde şi nici opri. Îţi place şi devii bulimic. Traiectoria ţi-o manageriezi atent, dar cu o mină indiferentă, de creştin care se lasă în voia Domnului. Din când în când, te uiţi cu coada ochiului la oglindă şi îţi dregi vocea. O scurtă impostaţie, o solfegiere caldă, pot să fie debutul unei cariere de prim-solist.
Sunt oameni care simt perfect vremurile, adulmecă stârvul societăţii şi muşcă acolo unde trebuie să muşte. În timp ce zeama i se scurge pe la colţurile gurii, un astfel de om trage cu coada ochiului la stăpân, cu rânjet satisfăcut, dar nu pe deplin. Are o frică atavică şi este tensionat: oare ar fi putut dăuna mai mult şi nu a făcut-o? De cele mai multe ori stăpânii nici măcar nu-l observă, ceea ce-i trezeşte nedumeriri pline de frustrare. Poltronul simte permanent nevoia de ocrotire.
Dupa o (altă) scurtă impostaţie, Mihail Neamţu reuşeşte să extragă din arsenalul (greco-)catolic altă etichetă obosită, care se lipeşte din ce în ce mai greu, chiar dacă este ajutată cu spor de umezeala limbii: slavofilism. Urmează o scurtă cutremurare dezgustată: în popor slavofilismul este de ocară din pricina istoriei. În ochii intelighenţiei occidentalizante este de asemenea de ocară, dar din alte considerente: culturale. Nu contează că nu argumentează nici măcar anemic această presupusă „vina” a celui vizat. A pus eticheta, limba este rulată iar în gură printr-un plescăit scurt, gata să fie folosită iar la lipit următoarea etichetă. Impostaţia nu poate ţine permanent loc de arie. Dar mai contează? Coada începe să i se unduiască şerpeşte. Este porţiunea mai consistentă a prelungirii unei coloane flasce. Degeaba încearcă să şi-o tragă încurcat sub falduri; coada este mai puternică decât jena. Demonizarea adversarului este înfăptuită, instinctul satisfăcut... de ce să-i fie ruşine? Până la urmă, de ce să vrea să fie altfel decât este? Pustiirea poate să înceapă a rodi deplin. Golul are ecouri vagi de muzică psaltică şi amiroase vag a tămâie. Este greu până te obişnuieşti, apoi urmează rutina, iar bucuria minciunii ajunsă la climax devine efervescentă. Dacă ai casa pusă la buza unui mic vulcan noroios, cu timpul clipocitul sec al bulelor gazoase devine o muzică indispensabilă. Din aceste două acuze mizerabilissime (legionarism şi slavofilism) reiese evident un fapt limpede: moralistul nostru are în calomnie o cronică lipsă de imaginaţie. Clevetirile lui se confundă cu bulele gazoase. Clipocesc...

„Este tânăra generaţie... o generaţie pierdută?”

În noiembrie 1994, Mihai[l] George Neamţu – numele întreg al prelungirii cozii – scria în Puncte cardinale (anul IV, nr. 11/47, p. 14) un articol sub rubrica „Este tânăra generaţie... o generaţie pierdută?”, din care vă ofer în treacăt următorul fragment: „Să ne mai întrebăm atunci de ce aceşti numeroşi «intelectuali», mulţi dintre ei gazetari, istorici sau analişti politici [...], nu pot înţelege Legiunea şi pe Căpitanul ei? Nu pot înţelege de ce Garda de Fier a fost înainte de toate o mişcare spirituală, o şcoală de refacere a sufletului românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultând povaţa lui Hristos, Marcu 11, 23), «intră cel ce crede nelimitat» şi rămâne afară «cel ce are îndoieli»”. Sau, acelaşi, în „Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»”, tot din Puncte cardinale (anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995), în care îl elogiază pe Codreanu, certându-i pe legionarii şi neolegionarii care se poartă fără tact şi compromit idealurile, şi în care conchide: „Fără a fi excesiv de pesimişti, ghidându-ne doar după realităţile imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi înăbuşit din nou fără nici un scrupul [de puterea politică a vremii – n. mea]. Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni o turmă şi un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte să o putem înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos şi Ţara aceasta”.
Oricât o să pară de ciudat, îl prefer pe liceanul Neamţu, cu toate năzbâtiile vârstei de atunci, dar ale cărui porniri sincere sunt de înţeles în acel context ingrat, nocivului Neamţu de acum, care siluieşte şi intoxică imaginea publică a unui om care nu i s-a arătat niciodată ostil, ba dimpotrivă. Motivele sunt evidente: oricât s-ar şterge la colţurile gurii, zeama deja i-a săpat obrazul. Începe să capete trăsăturile unui Ţurcanu mai cultivat, care nu îşi mai reneagă trecutul prin excesul de tortură fizică, ci prin turpitudine. Adolescentul naiv şi sensibil a fost întors pe dos, fără resentimente. Excitaţia dată de atingerea epidermică cu zonele de influenţă şi putere (politice şi/sau culturale) a devenit, între timp, mai puternică decât greaţa dată de posibilitatea unui eşec etic. Oricum, pielea şi-o păstrează, precaut, în interior. Greaţa nu; ea este afişată, ca un dat nobiliar, în afară.

De la Puncte Cardinale la I(u)dei in dialog, o trecere ne-simtita

Ce a făcut, în fapt, Mihail Neamţu? Vine, la finalul controversei legate de împărtăşirea Mitropolitului Corneanu în biserica greco-catolică „Sf. Maria – Regina Păcii şi a Unităţii” din Timişoara, îşi revendică, în subtext, impostaţia ca pe o profunzime de reflecţie izbăvitoare şi detensionantă, dar în fapt nu aduce modificări de substanţă la chestiune; toate fuseseră spuse şi răspuse dinainte. Poate doar mici amănunte din trecutul dezonorant al Mitropolitului, mai ales cele din timpul revoltei anti-comuniste, erau mai puţin cunoscute marelui public; în rest, cazul fusese dezbătut pe toate feţele. Nici din punct de vedere teologic nu aduce vreo nuanţă în plus. Mai mult decât atât, nu există nici o diferenţă de substanţă în tratarea subiectului între autorul articolului „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică” (Idei in Dialog, nr. 8/ 47, august 2008) şi Mircea Platon, iar acesta o şi recunoaşte: „Deşi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic şi ortodox sub aspect teologic…”
Trebuie recunoscut faptul că paranteza spune totul despre felul rapid în care se distanţează de adversar, ca un peşte curentat, chiar şi atunci când se hrăneşte, în mare, cu aceleaşi idei. În cazul unui om al cărui demers îl susţii tu însuţi cu argumente în prima parte a eseului, dar care nu este în „fosa muzicienilor perfecţi”, deci trebuie defăimat prin inserţii dezonorante în cea de-a doua – de dragul viitorului, ce faci? Te produci! Dirijorul te poate atinge graţios cu bagheta pe umăr, semn că poţi merge cu orchestra în turneu dacă la cheie îţi păstrezi bemolul care face din tine un ales. Trebuie doar să ai grija ca, din când în când, coada să ţi se zbată brusc şi să lovească acolo unde este „neapărată nevoie”. Fără să ţi se spună. Din proprie iniţiativă. De fapt, coada reacţionează aproape reflex, independentă de (ne)voinţa purtătorului. Orchestra o să acopere la timp zgomotele. Şefii de partidă vor încuviinţa zâmbind vag. Dirijorul o să-l atingă cu bagheta pe umăr. Iar ciclul poate reîncepe...
Acum eseistul nostru, într-un puseu de gândire globalizantă, denunţă cu glas de castratto (sic!) preocupat: „Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabilă a continentului african?”. Dacă scoatem sintagma „Biserici ortodoxe” şi o înlocuim cu „cetăţenii noştri”, ai putea jura că este un fragment de discurs al unui euro-deputat socialist de la Bruxelles. Sunt curios de câte ori pe zi se gândeşte Mihail Neamţu la soarta continentului negru? Dar, să zicem, la faptul că, din pricina defrişărilor, triburi din jungla amazoniană îşi pierd arealul şi sunt ameninţate cu extincţia? Dar la copiii mutilaţi de războiul din Irak? Sau la traficul de carne vie care afectează şi tinere din ţara noastră? Îi văd îngrijorarea tot aşa de sinceră ca şi restul finalului de eseu. Ea nici nu contează, atâta timp cât dă bine în context. Demagogia planetară face bine la C. V. (ba, la o adică, poate să-l şi suplinească).

C0drescu disparut de pe listele lui Neamtu

Dar să vedem sarabanda bizară de nume care se succed în finalul articolului, aduse în scenă pentru ca autorul să-şi sprijine – vorba unui prieten – gonflaţia morală. Deci, în ordinea aparitiei: Mihai Stelescu, Corneliu Zelea-Codreanu, Pascal, Padre Pio, Matta El-Maskine, Rocco Buttiglione, Joseph Ratzinger, José Manuel Barroso, Andrei Pleşu, Dan Ciachir, Victor Roncea, Nicolae Steinhardt, Virgil Ierunca, pr. Dumitru Stăniloae, Donald Allchin, diac. Ioan I. Ică jr, Tristram Engelhardt jr, Slavoj Žižek, Lev Trotzki, Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Adrian Păunescu şi – cu voia dumneavoastră – "actualul Patriarh al B.O.R.". Această foame bulimică şi psihanalizabilă poate să dea măsura în care Mihail Neamţu îşi impropriază nume de persoane rejectabile ori oneste (în accepţiunea sa), pe care le foloseşte doar ca să-şi permită piruete sau fandări, în funcţie de interesele tranzacţionale care or să-i dea beneficii în procente de prestigiu. Şi este evidentă decontextualizarea – pe care o forţează până la falset – prin care introduce în miză personalităţi care nu au nici o legătura cu subiectul, fie doar pentru a-şi insufla autoritate şi/sau din linguşeală (pe lângă coadă, nici limba nu poate fi stăpânită în permanenţă), ori pentru a-şi introduce adversarul în zone mai mult sau mai puţin defăimătoare, în ochii aceloraşi beneficiari ai umezelii mucede mihailnemţene, sau chiar ai publicului larg, acolo unde sufragiile sunt indiscutabile. De atâta plăcere, coada are acum miscări scurte, de metronom, încât şi orchestra, şefii de partidă, dirijorul însuşi, toţi sunt uimiţi de precizia tempo-ului. Extazul este însă şi al prelungirii cozii; ochii lui mari au ceva din jubilaţia precară a ochilor unei plătici care crede că a prins o larvă de mal, cînd, de fapt, se opinteşte cu mustăţile unui somn care se odihnea pe lângă ţărm. Chiar dacă dirijorul începe să tuşească insistent, uneori impostaţia dusă până la deliciu are rolul perfid că nu te mai lasă să auzi contextul. Iar din pricina cozii nestăpânite, nimeni nu o să rişte să-şi mai pună instrumentele scumpe prea aproape. Chiar dacă o să mai muşte, o să pleznească din coadă spasmodic, iar limba rulată va fi cu greu împinsă în bolta palatină – în timp ce o să caute să-şi păstreze (tot mai dificil) aparenţele de onorabilitate. Văzută de sus, imaginea dă să semene cu un cerc. Vicios. Ca al unui ochi de plătică rămas uimit.
Iulian CAPSALI

Nota mea: Intertitlurile imi apartin iar articolul a fost publicat initial de Razvan Codrescu, personaj care nu a gasit de cuvinta a explica cum a ajuns cu atat lejeritate acest "gaozar" (apud Basescu) insignifiant, Mihai Neamtu, catelusul lui Plesu si Tismaneanu, de la Puncte cardinale in haos la I(u)dei in dialog. Oare nu cumva pentru ca amandoua revistele sunt de fapt fete murdare ale aceleiasi monede? Voi reveni.

PS: Intrebare la Radio Erevan: Este adevarat ca "draga Volo" a iubit odata, cu nebunie neresentimentara, pe malurile Tibrului? Si daca da, ce?

Raspunsul la urmatoarea auditie...

CORNELIU VLAD despre „Geopolitica Matrioşkai” si Ciorapeanu, scuzati, Cioroianu, de la Scoala de Cadre Noua Europa: Metafora face diferenta

Metafora face diferenta

de Corneliu Vlad

Orice carte despre Rusia care apare în România este binevenită. Promoţiile de români care au citit, de plăcere sau în lipsă de altceva, cărţi editate de „Cartea Rusă” (într-un total de milioane de exemplare) au îmbătrânit şi se împuţinează. Românii de azi ştiu, de la televizor şi din ziare, mai multe nume de oraşe din Irak şi din Afganistan decât din Rusia şi Republica Moldova.
Cu atât mai notabilă este o apariţie editorială consacrată Rusiei avându-l ca autor pe un fost ministru de Externe al României. Dl. Adrian Cioroianu a lansat, la Târgul de carte din vara lui 2009, cartea „Geopolitica Matrioşkai”, la Curtea Veche Publishing, editură la care este şi coordonator de colecţii.
De ce Matrioşka ? Winston Churchill vedea Rusia ca pe „o ghicitoare ascunsă într-un mister încastrat într-o enigmă”. Adrian Cioroianu lansează figura de stil „Geopolitica Matrioşkâi”.
Churchill a fost premier al Marii Britanii şi laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Adrian Cioroianu este istoric şi publicist, dar a fost, pentru un an, şi ministrul de Externe al României. Diferenţa nu o face demnităţile exercitate şi distincţiile obtinute, diferenţa o face metafora. Primul se exprimă elegant, maliţios şi plastic, celălalt recurge la un simbol facil şi pe care ruşii îl pot considera cel puţin ireverenţios. E ca şi cum (dacă s-ar scrie despre România pe o asemenea temă), cineva ar pune un titlu de tipul „Geopolitica lui Păcală”, sau „a lui Dracula”. În fond, cei doi autori se referă la o aceeasi realitate, problema e cum o face unul, cum celălalt.
Optica pe care o tradeaza această metaforă a Matrioskai, superior persiflantă, ce împinge spre luarea în derizoriu, afectează şi coeficientul de rigoare ştiinţifică, şi credibilitatea unei cărţi scrisă, totuşi, de un istoric şi un fost şef al diplomaţiei româneşti. Care, cu studii la o serie de universităţi francofone, ţine şi un curs de masterat dedicat istoriei Rusiei postsovietice. Că mentorul nu ştie ruseşte, dacă tot se consacră unei asemenea întreprinderi, mai treacă-meargă, dar că în bibliografia expres menţionată a cărţii nu figurează, în afară de Gorbaciov şi o serie de dizidenţi ruşi (vreun istoric, politolog, economist, sociolog etc. mai de seamă din Federaţia Rusă), se cunoaşte. Autorul rămâne cantonat într-o viziune unilaterală, trunchiată, partizană, rămâne tributar pe de-antregul kremlinologilor occidentali mai vechi sau mai noi. În ciuda unei asemenea armături bibliografice mediate, „la mâna a doua”, autorul reuşeşte performanţa unei naraţiuni interesante pentru cititor a primului deceniu postsovietic din istoria Rusiei şi oferă analize subtile privitoare la întâlnirea de la Malta (episod atât de sulfuros), poziţia lui Gorbaciov despre reunificarea Germaniei, puciul nereuşit de la Moscova din august 1991 etc.
Remarcabilă este şi prezentarea sintetică a „noii ideologii” a Rusiei postsovietice, caracterizată drept naţional-capitalistă, nostalgică, marcată de complexul „cetaţii asediate” şi de teoria „jocului cu sumă nulă”. Dar a vorbi, în context, despre o „ideologie a revanşei” e cam prea mult şi chiar riscant. O asemenea afirmaţie, dacă ar fi vorba de un ministru de Externe în funcţie, ar duce la un conflict diplomatic cert iar Moscova n-ar uita prea repede afrontul.
Sunt şi diverse detalii (dar nu numai) ce ţin de un deficit de acribie, de rebotezarea în Igor a unora pe care-i cheamă Egor, până la situarea greşită, în timp, a momentului apariţiei strategiei vecinătăţii apropiate (citeşte de salvgardare a sferei de influenţă a Rusiei) : nu în timpul lui Elţân, ci încă din vremea lui Gorbaciov; generalul Lebed conducea operaţiuni de pacificare în Transcaucazia încă din 1989-1990, iar preşedintele Parlamentului sovietic Andrei Lukianov vorbea de „mici republici” de tipul Transnistriei, Nagorno-Karabah etc. cam tot de pe atunci.
Volumul al doilea – promis – al cărţii urmează a se ocupa, într-adevăr, şi de esenţa, într-adevăr, a problematicii anunţată în titlul cărţii : „Geopolitica...”. Geopolitică însemnând, în primul rând, relaţiile Rusiei cu SUA, cu Europa occidentală (mai ales Germania), cu China, cu Ucraina, pentru români - şi cu Republica Moldova etc. Aşteptăm, de la volumul al doilea şi o analiză a dinamicii după care funcţionează enigmaticul şi (până acum) inexpugnabilul tandem Putin-Medvedev. E greu de spus dacă autorul – fost ce-a fost la MAE de la Bucureşti - ar putea veni cu ceva nou (nu neapărat anecdotică de senzaţie) în ce priveşte actualele relaţii româno-ruse. Bine ar fi daca măcar ne-am putea alege cu ceva idei despre cum s-ar putea ieşi din fundătura în care s-au împotmolit aceste relaţii, deloc de neluat în seamă, cel puţin în ce ne priveşte.
Dar, pentru Dumnezeu, domnule istoric, universitar, publicist, diplomat, om politic Adrian Cioroianu, de la dv. nu se aşteaptă piruete stilistice prin care-l descrieţi pe ursuleţul Mişa, „cu toate conotaţiile sale de jovialitate, haz şi lene sau, dimpotrivă, de violenţă, instinctualitate şi imprevizibil”. Nu sunteţi neapărat cel chemat să proclame că „ursul rusesc sperie din nou” şi că „la extremitatea labelor ursului Mişa al Rusiei par să fi apărut din nou gheare”. Suntem, nu-i aşa, geopoliticieni. Iar unii dintre noi şi foşti miniştri de Externe. Iar unul dintre noi şi şef de masterat la prima universitate a ţării, în probleme de istorie a Rusiei postsovietice.

(14.07. 2009 - http://www.inforusia.ro/)

REMEMBER ZIUA:

Ciorapeanu

Dialogul cu purtatorul de cuvant al MAE: (WAV, 17658 kB) Descarca »

-- Ministrul roman de Externe a trecut granita SUA in ciorapi si cu pantalonii in vine * Cioroianu a fost lasat fara curea, descaltat, amprentat, scanat si fotografiat ca un imigrant oarecare

Ministrul Afacerilor Externe al Romaniei a fost umilit la intrarea in Statele Unite ale Americii. Adrian Cioroianu a fost silit sa-si scoata cureaua si sa se descalte de pantofi in cadrul procedurilor de primire in SUA. El nu a fost tratat ca un inalt demnitar aflat in vizita oficiala, ci ca un imigrant oarecare, fiindu-i luate amprentele digitale, scanata retina si fotografiat pentru dosarul securitatii interne a SUA. Sursele ZIUA mai afirma ca ofiterii americani l-au intrebat pe Cioroianu si care este scopul vizitei sale in Statele Unite, nefiind impresionati de faptul ca e vorba de un inalt demnitar. Vizita, in care s-a remarcat prin comportamentul de papagal, a debutat prost: Cioroianu a trecut granita in ciorapi pentru a spune "da", "desigur" si "va multumesc foarte mult" in dialogul cu secretarul de Stat Condoleezza Rice, avut in fata presei.
Ilie Banica, purtatorul de cuvant al MAE, a refuzat sa raspunda la intrebarile ZIUA: Cine l-a asteptat la aeroport la sosirea in SUA pe ministru? Unde a fost asteptat? A fost supus controalelor de securitate? In ce au constat acestea? Discutia cu oficialul MAE a continut zeci de secunde lungi de tacere. Ilie Banica a refuzat sa raspunda pe loc la intrebarile simple adresate, in ciuda faptului ca l-a insotit pe Cioroianu in vizita din SUA si a vazut cu ochii lui ce s-a intamplat acolo. Banica a solicitat un e-mail cu aceste intrebari, la care urma sa raspunda "cat de repede posibil". Puteti asculta dialogul pe www.ziua.ro.
Ieri, vicepresedintele PNL Puiu Hasotti a avut, la sedinta Biroului Politic Central al PNL, un schimb dur de replici cu premierul Tariceanu, caruia i-a reprosat ca are in Guvern "ministri-papagali", dar fara sa dea nume. Papagal e porecla data de ZIUA ministrului de Externe, dupa ce s-a facut de ras in fata lui Rice.
George DAMIAN
Afisari: 8182 Comentarii: 66 Afiseaza toate comentariile