Prefata lui Mircea Eliade la Noaptea de Sanziene - editia Portugheza, 1963Fiecare autor este partinitor în privinta cartilor sale. Poate ma însel, dar cred ca Padurea interzisa - Noaptea de Sânzienet este cea mai importanta dintre operele mele literare. De aceea, sunt fericit ca este si prima care apare în traducere portugheza. Cred ca, mai mult decât oricare alta lucrare de-a mea, acest roman ar putea sa-l intereseze pe cititorul portughez. Am petrecut aproape cinci ani în Portugalia, iar o parte din actiunea romanului se petrece la Lisabona, Cascais si Coimbra si, dupa cât mi se pare, este întotdeauna interesant sa-ti regasesti peisajul natal si pe compatrioti reflectati prin sensibilitatea unui scriitor strain. Si mai e ceva: daca i-am înteles bine, portughezii au o anumita conceptie a Timpului, a Mortii si a Istoriei care le permite sa intuiasca tema centrala (si „secreta") a romanului. Ar fi nepotrivit sa analizam aici pe îndelete aceasta conceptie. Dar mi se pare ca pentru portughezi, ca si pentru români, Timpul, Istoria, Moartea si Dragostea îsi mai pastreaza caracterul de mister; timpul istoric nu este cu desavârsire desacralizat, asa cum e, de exemplu, în marxism sau existentialism. Cu alte cuvinte, omul nu este în exclusivitate o fiinta istorica; existenta lui nu decurge în mod exclusiv în timpul istoric. O existenta cu adevarat umana, o existenta integrala, cunoaste, de asemenea, timpul extatic al dragostei si al mortii.
Padurea interzisa nu este un „roman filosofic" în sensul restrâns al cuvântului, adica un roman în care autorul îsi expune conceptiile sale teoretice. Personajele sunt în mare parte intelectuali, iar timpul în care se petrece actiunea – 1936-1948 – nu a fost doar o epoca tragica pentru Europa, ci si o epoca în care teroarea istoriei nu mai îngaduia somnolenta spirituala de altadata. Niciodata „sensul existentei" nu a fost mai problematic, iar cautarea acestuia mai grabnica cum a fost în acei ani. Aceasta carte nu putea deci sa nu se resimta din cauza tensiunii epocii pe care o evoca. Cum nu îmi propun în aceste pagini preliminare sa fac un comentariu critic la Padurea interzisa, nu voi discuta niciuna din temele sau problemele ei. Deopotriva, nu voi insista asupra aspectelor simbolice ale romanului. Dar vreau sa precizez totusi ca nu am scris aceasta carte pentru a ilustra o anumita conceptie simbolica. Stiam de mult, din cercetarile mele asupra simbolismului religios, ca în experienta sau imaginatia unui om autentic totul poate deveni simbol; poate asadar însemna un mod de a fi superior sau o realitate transcendenta. As putea spune ca, într-o anumita masura si în mod misterios simbolul se ascunde în realitatea imediata; el se afla aici, dar noi nu-l putem descoperi întotdeauna pentru ca lumea moderna nu mai este „deschisa" la experienta simbolica. Orice rataciri – într-o padure, într-un oras necunoscut – pot „simboliza" rataciri initiatice în labirint. Oricare „exilat" poate fi un Ulisse în drum spre Itaca, în drum spre „Centrul" existentei sale, iar toate obstacolele pe care le întâlneste pe drumul reîntoarcerii sale „acasa" (= Centrul Lumii) pot fi valorizate ca tot atâtea încercari initiatice. De asemenea, orice „vehicul"? (un automobil, de exemplu) poate simboliza trecerea de la o forma de a fi la alta: trecerea de la profan la sacru, de la ignoranta la cunoastere (initiere), de la singuratate la nunta, de la viata la moarte etc. (Si asta pentru ca automobilul joaca un rol capital în acest roman si as vrea sa adaug aici ca unul dintre titlurile care mi-au trecut prin cap a fost Marele Vehicul, traducerea literala a termenului mahayana. Nu am pastrat însa acest titlu pentru ca atmosfera spirituala din Padurea interzisa este foarte îndepartata de cea din budismul mahayanic).
As vrea sa pot spune mai mult cititorilor mei portughezi despre constructia si redactarea acestui roman, început la Paris pe 27 iunie 1949 si terminat la Ascona pe 7 iulie 1954. In Jurnalul meu întâlnesc destule însemnari, dar ele nu constituie în realitate un „jurnal de roman" în sensul în care, de exemplu, André Gide a scris Le Journal des Faux-monnayeurs. Nu am avut un caiet destinat reflectiilor, observatiilor, planurilor consemnate pe masura ce scriam romanul. Cu alte cuvinte, nu aveam un „jurnal-atelier", singurul care ar fi putut sa prezinte interes atât pentru scriitorii, cât si pentru cititorii curiosi sa afle cum se construieste un roman. In ciuda acestui fapt, regasesc totusi în caietele mele din acei ani unele însemnari privitoare la conceptia romanului ca gen literar, iar asupra acestei chestiuni voi insista putin.
Ma numar printre scriitorii care cred în necesitatea – mai mult, în insubstituibilitatea – „romanului-roman", a romanului-naratiune pentru ca acesta depaseste, în lumea moderna, miturile. Naratiunea constituie o experienta literara autonoma si ireductibila, iar aceasta din simplul motiv ca naratiunea epica corespunde, în constiinta omului modern, mitologiei, în constiinta omului arhaic. Imi propuneam cândva sa scriu un eseu intitulat Despre necesitatea romanului-roman. As fi demonstrat în acest eseu ca omul modern, ca si omul societatilor arhaice, nu poate exista fara mituri, adica, fara „naratiuni" exemplare. Pentru simplul motiv ca ne spune ca ceva s-a întâmplat si ca aceste întâmplari au influenta în existenta anumitor oameni, naratiunea dobândeste o functie metafizica. Semnificatia metafizica a naratiunii nu putea fi presimtita de generatiile realiste si psihologizante, care atribuiau cea mai mare importanta analizei psihologice si apoi analizei spectrale, pentru a ajunge, în cele din urma, la procese facile de filmare a automatismelor psihomentale. Demnitatea metafizica a naratiunii însa este pe cale de a fi redescoperita de catre omul modern.
S-a vorbit mult de criza „romanului-roman" si s-a profetizat chiar definitiva lui disparitie. Chestiunea este mult prea complexa pentru a putea fi discutata în câteva pagini. Oricum, este vorba de o neîntelegere. S-a afirmat: dupa Proust, dupa James Joyce , dupa John dos Passos nu se mai poate scrie „roman-roman" precum Balzac, Stendhal sau Zola. Nimeni nu contesta aceasta, dar distrugerea limbajului epic, traditional, si în primul rând abolirea cliseelor si procedeelor la moda în secolele XIX-XX, nu au însemnat discreditarea definitiva a naratiunii. Au însemnat, cel mult, obligatia pentru scriitorii moderni de a readapta la tehnica naratiunii sensibilitatea literara contemporana. In zadar am încerca sa abolim naratiunea, substituind-o printr-un monolog interior sau printr-o notare laborioasa a fluxului psihomental: rezultatul poate fi orice altceva – psihologie, analiza lingvistica, poezie – dar cu siguranta roman nu.
Dezinteresul multor tineri scriitori si critici europeni fata de romanul-naratiune este o reactie împotriva saraciei intelectuale si a trivialitatii unei bune parti a prozei epice contemporane, dar banalitatea sau lipsa de originalitate a atâtor scriitori contemporani se explica prin mediocritatea lor artistica si nu trebuie atribuita tehnicii romanesti pe care o utilizeaza si care e, în general, cea a „romanului-roman". Naratiunea îsi redobândeste cu adevarat demnitatea metafizica daca întâmplarile pe care le descrie corespund – în chip misterios si fara ca autorul sa fie constient – întâmplarilor exemplare din mitologie. Cum se ajunge aici, prin ce mijloace si apoi prin câte încercari reuseste un autor modern sa redescopere – fara sa o stie – sursa obscura si inepuizabila a miturilor si simbolurilor, este dificil de spus. Un lucru e cert: nu este vorba de o operatie abstracta si nici de o tehnica usor de învatat.
Recitind aceste pagini, am impresia ca nu am abordat multe din problemele pe care as fi dorit sa le discut. Dar asta se întâmpla întotdeauna când un autor îsi prezinta opera unui public strain si totusi foarte cunoscut. Nu vreau sa închei aceasta Prefata fara sa-i multumesc prietenei dedicate Maria Leonor Buescut care a muncit din greu atâtea luni ca sa traduca în portugheza acest roman românesc.
Mircea Eliade
Pusa in circulatie romaneasca de Mircea Handoca
Posts
