O vorbă a Marchizului de Custinede Ion Cristoiu
21 sep 2009
21 sep 2009
Pericolul diplomaţiei ruseşti e un adevăr de o valabilitate stupefiantă azi, când Rusia, după refluxul care a fost prăbuşirea URSS, a trecut la o ofensivă diplomatică agresivă.
Motivele acestei aventuri sunt şi azi controversate. După unii, marchizul a fost incitat de succesul cărţii lui Alexis de Tocqueville, apărută în 1835, Democraţia în America. Autorul profetiza în ultimul capitol că lumea viitoare va fi împărţită între Rusia şi America. Cunoscut drept semnatar al unor note de călătorie din Spania, marchizul va fi socotit că un voiaj în ţinutul despre care concurentul său spunea că va fi unul dintre stăpânii lumii i-ar putea aduce un răsunător succes. După alţii, marchizul de Custine s-a dus în Rusia anului 1839 pentru a obţine graţierea de către ţarul Nicolae I a unui tânăr conte polonez, Ignasy Gurowski, refugiat la Paris.
Indiferent de motivele călătoriei, sigur e că volumul Rusia 1839, publicat de marchiz în 1843, se constituie într-o lucrare capitală pentru a înţelege Rusia tuturor veacurilor şi nu numai cea a ţarului Nicolae I.
La vremea sa, volumul s-a bucurat de un succes răsunător. Interzis în Rusia, el a fost tipărit în Franţa (şase ediţii), în Anglia şi în Germania. Uitat apoi timp de un secol şi ceva, Rusia 1839 cunoaşte o redescoperire spectaculoasă în anii Războiului Rece. Observaţiile despre Rusia ţaristă erau de o actualitate surprinzătoare pentru Rusia sovietică.
Războiul Rece s-a încheiat de aproape două decenii. Rusiei sovietice i-a luat locul Rusia zisă şi democratică. Şi-au pierdut actualitatea observaţiile marchizului de Custine? Nici vorbă.
Pentru că Rusia de azi rămâne, cel puţin în politica sa externă, Rusia ţarilor şi Rusia secretarilor generali ai PCUS. Într-un cuvânt, Rusia dintotdeauna. Spune la un moment dat marchizul de Custine:
„Chiar dacă dominaţia Rusiei s-ar mărgini doar la pretenţii diplomatice, fără a merge până la cuceriri, tot ni s-ar părea cel mai de temut lucru din lume“.Comunismul a ridicat pe culmi nebănuite această ştiinţă a inteligenţei, a calculului rapid, a intuirii următoarei mişcări a adversarului, care e diplomaţia rusă. Nu sunt oare ruşii mari maeştri la şah? În „Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX“, Soljeniţîn confirmă vorba marchizului de Custine. Principalele instrumente puse la lucru: realismul, cruzimea, cinismul. Nu în ultimul rând spoiala numită ideologia progresistă, sub puterea căreia mulţi inşi din Occident au acceptat să lucreze pentru KGB:
„Conducătorii comunişti au ştiut întotdeauna foarte precis ce urmăresc şi de ce au nevoie, demersurile lor fiind îndreptate numai spre realizarea unui scop lucrativ. N-au făcut niciodată niciun pas din mărinimie sau dezinteres; fiecare pas era calculat în modul cel mai realist posibil, «evaluarea» adversarului fiind făcută cu maximum de perspicacitate, de cruzime, de cinism. Pentru prima dată în îndelungata istorie rusească diplomaţia sovietică a lucrat ingenios, fără concesii, perseverent, impertinent, depăşind-o întotdeauna pe cea occidentală.“
Pericolul diplomaţiei ruseşti e un adevăr de o valabilitate stupefiantă azi, când Rusia, după refluxul care a fost prăbuşirea URSS, a trecut la o ofensivă diplomatică agresivă. Ofensivă cu rezultate deja palpabile: timorarea Occidentului prin şantajarea energetică, recuperarea sferei de influenţă nu numai asupra fostelor republici sovietici, dar chiar şi asupra unor ţări din Est, dar, mai ales, constrângerea Americii la concesii majore, cum e, de exemplu, renunţarea la Scutul antirachetă.
Se apropie scrutinul prezidenţial. În buna tradiţie a oportunismului valah, vor fi fiind candidaţi dispuşi a se lăsa seduşi de cântecele de sirenă ale Kremlinului, tentat să folosească bătălia care pe care de la noi pentru a reuşi cu mijloacele diplomaţiei ceea ce nu mai poate reuşi cu mijloacele tancurilor.
Aviz amatorilor!
Motivele acestei aventuri sunt şi azi controversate. După unii, marchizul a fost incitat de succesul cărţii lui Alexis de Tocqueville, apărută în 1835, Democraţia în America. Autorul profetiza în ultimul capitol că lumea viitoare va fi împărţită între Rusia şi America. Cunoscut drept semnatar al unor note de călătorie din Spania, marchizul va fi socotit că un voiaj în ţinutul despre care concurentul său spunea că va fi unul dintre stăpânii lumii i-ar putea aduce un răsunător succes. După alţii, marchizul de Custine s-a dus în Rusia anului 1839 pentru a obţine graţierea de către ţarul Nicolae I a unui tânăr conte polonez, Ignasy Gurowski, refugiat la Paris.
Indiferent de motivele călătoriei, sigur e că volumul Rusia 1839, publicat de marchiz în 1843, se constituie într-o lucrare capitală pentru a înţelege Rusia tuturor veacurilor şi nu numai cea a ţarului Nicolae I.
La vremea sa, volumul s-a bucurat de un succes răsunător. Interzis în Rusia, el a fost tipărit în Franţa (şase ediţii), în Anglia şi în Germania. Uitat apoi timp de un secol şi ceva, Rusia 1839 cunoaşte o redescoperire spectaculoasă în anii Războiului Rece. Observaţiile despre Rusia ţaristă erau de o actualitate surprinzătoare pentru Rusia sovietică.
Războiul Rece s-a încheiat de aproape două decenii. Rusiei sovietice i-a luat locul Rusia zisă şi democratică. Şi-au pierdut actualitatea observaţiile marchizului de Custine? Nici vorbă.
Pentru că Rusia de azi rămâne, cel puţin în politica sa externă, Rusia ţarilor şi Rusia secretarilor generali ai PCUS. Într-un cuvânt, Rusia dintotdeauna. Spune la un moment dat marchizul de Custine:
„Chiar dacă dominaţia Rusiei s-ar mărgini doar la pretenţii diplomatice, fără a merge până la cuceriri, tot ni s-ar părea cel mai de temut lucru din lume“.Comunismul a ridicat pe culmi nebănuite această ştiinţă a inteligenţei, a calculului rapid, a intuirii următoarei mişcări a adversarului, care e diplomaţia rusă. Nu sunt oare ruşii mari maeştri la şah? În „Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX“, Soljeniţîn confirmă vorba marchizului de Custine. Principalele instrumente puse la lucru: realismul, cruzimea, cinismul. Nu în ultimul rând spoiala numită ideologia progresistă, sub puterea căreia mulţi inşi din Occident au acceptat să lucreze pentru KGB:
„Conducătorii comunişti au ştiut întotdeauna foarte precis ce urmăresc şi de ce au nevoie, demersurile lor fiind îndreptate numai spre realizarea unui scop lucrativ. N-au făcut niciodată niciun pas din mărinimie sau dezinteres; fiecare pas era calculat în modul cel mai realist posibil, «evaluarea» adversarului fiind făcută cu maximum de perspicacitate, de cruzime, de cinism. Pentru prima dată în îndelungata istorie rusească diplomaţia sovietică a lucrat ingenios, fără concesii, perseverent, impertinent, depăşind-o întotdeauna pe cea occidentală.“
Pericolul diplomaţiei ruseşti e un adevăr de o valabilitate stupefiantă azi, când Rusia, după refluxul care a fost prăbuşirea URSS, a trecut la o ofensivă diplomatică agresivă. Ofensivă cu rezultate deja palpabile: timorarea Occidentului prin şantajarea energetică, recuperarea sferei de influenţă nu numai asupra fostelor republici sovietici, dar chiar şi asupra unor ţări din Est, dar, mai ales, constrângerea Americii la concesii majore, cum e, de exemplu, renunţarea la Scutul antirachetă.
Se apropie scrutinul prezidenţial. În buna tradiţie a oportunismului valah, vor fi fiind candidaţi dispuşi a se lăsa seduşi de cântecele de sirenă ale Kremlinului, tentat să folosească bătălia care pe care de la noi pentru a reuşi cu mijloacele diplomaţiei ceea ce nu mai poate reuşi cu mijloacele tancurilor.
Aviz amatorilor!
Posts
No comments:
Post a Comment