Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, când se împlinesc 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră va trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei. În episoadele următoare, istoricul şi cercetătorul Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, oferă perspectiva unui investigator scufundat în documentele Securităţii, autor al volumului „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980“, lucrare ce cuprinde 132 de documente preluate din dosarul anchetei, coordonate la vremea aceea de generalul Iulian Vlad. (G. Roncea)Pacepa, cel mai controversat personaj al spionajului român
Ion Mihai Pacepa este, fără îndoială, cel mai controversat personaj al spionajului român şi, după mai bine de 30 de ani, rămâne în istorie ca unul dintre cei mai înalţi demnitari din blocul sovietic căruia i s-a acordat azil politic într-o ţară NATO. Acesta face „carieră“ şi astăzi prin interviurile sau articolele pe care le publică în ţară sau în afară.
De curând, fostul adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe (DIE) a anunţat că este pe punctul de a finaliza o nouă carte autobiografică „semnată de doi autori: generalul român care la 24 iulie 1978 a cerut azil politic la ambasada SUA din Bonn şi americanul de origine vest-europeană care la 28 iulie 1978 a coborât din uriaşul avion militar Hercules pe aeroportul prezidenţial de la Andrews Air Force Base, de lângă Washington“. Este partea de biografie a lui I.M. Pacepa cea mai puţin cunoscută de publicul românesc.
Din 1989 încoace, presa a scris despre el foarte mult, fiind editată şi o largă serie de cărţi, îndeosebi de memorii, în care subiectul Pacepa este amplu tratat. În timp ce unii autori îl laudă pentru anticomunismul său şi sunt convinşi de lovitura de graţie pe care i-a dat-o lui Nicolae Ceauşescu, alţii au vorbit despre faptul că Pacepa ar fi responsabil de moartea unor subordonaţi, înainte şi după defectarea sa.
Profilul Pacepa - „jumătăţi de adevăr cu falsuri şi fantezii personale“
Folosirea acestor izvoare, confruntate cu lucrările semnate chiar de Ion Mihai Pacepa, necesită un amplu efort critic pentru istoric, din cauză că în ele se utilizează strategia clasică, deosebit de eficace, a împletirii unor jumătăţi de adevăr cu falsuri şi fantezii personale.
Referiri la activitatea fostului adjunct al şefului spionajului românesc până la defectare se fac în mai multe lucrări care au apărut România având drept subiect principal sau colateral trădarea lui I.M. Pacepa. Practic, orice carte scrisă pe tema serviciilor de informaţii abordează acest subiect. O asemenea lucrare, bazată pe documente de arhivă, este cea semnată de Mihai Pelin şi intitulată „Culisele spionajului românesc“. D.I.E. 1955-1980. Stilul jurnalistic adoptat în scrierea cărţii, datorită formaţiei autorului, o face accesibilă nu însăşi riguroasă, deşi autorul a avut privilegiul de a naviga nestingherit mai mulţi ani prin arhivele Securităţii.
Ion Mihai Pacepa s-a născut în Bucureşti la 28 octombrie 1928 într-o familie relativ înstărită, tatăl său fiind de origine cehă. A urmat cursurile Facultăţii de Chimie Industrială din Bucureşti, fiind încadrat în Securitate cu puţin timp înainte de absolvire, la recomandarea organizaţiei UTM, în 1951, ca sublocotenent. Devine apoi şef serviciu în Direcţia a IV-a (Contrasabotaj) a Securităţii, datorită îndeplinirii cu succes a unor misiuni la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Odată cu mutarea sa în Direcţia I (1 ianuarie 1956) a avut o ascensiune rapidă, fiind numit şef adjunct al grupului operativ din cadrul Biroului Comercial Român din Republica Federală Germania (1956-1959), deţinând practic funcţia de şef al rezidenţei de spionaj a României în RFG. Este rechemat în ţară şi numit mai întâi locţiitor şef serviciu, iar după un an, şef al structurii care se ocupa cu procurarea de tehnologie avansată din Occident (compartimentul TS şi apoi direcţia Ştiinţă-Dezvoltare - SD). În 1963, deja colonel, este numit adjunct al şefului DGIE, pentru ca în 1967 să fie avansat general-maior.
Cinci ani mai târziu, este numit secretar de stat la Consiliul Securităţii Statului şi prim-adjunct al şefului DIE. În 1974, este din nou avansat, la gradul de general-locotenent, Ion Mihai Pacepa fiind cotat ca potenţial succesor al lui Nicolae Doicaru la conducerea DIE. La şefia spionajului avea să fie, însă, instalat, în martie 1978, un general din Colegiul MI, Alexandru Dănescu, care nu avea nicio tangenţă cu munca operativă şi, cu atât mai puţin, cu cea de informaţii externe. Aceste schimbări ar putea constitui, între altele, un posibil motiv al defectării generalului Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978). Aflat în misiune în RFG, la finele lunii iulie 1978, Ion Mihai Pacepa ia legătura cu reprezentanţii CIA de la Ambasada americană de la Bonn şi solicită azil politic în Statele Unite.
Scenarii privind motivele şi momentul trădării
Pentru a cerceta condiţiile în care s-a produs actul trădării fostului adjunct al şefului DIE, la mijlocul lunii august 1978 a fost creată o comisie formată din generalii Iulian Vlad şi Emil Macri şi doi colonei - Vasile Gheorghe şi Ion Moţ. Această comisie şi-a desfăşurat activitatea până în primăvara anului 1980, audiind peste 500 de ofiţeri care, prin activitatea lor, au avut tangenţă sau au activat în spionajul românesc între 1956-1978. În cele peste 2500 de rapoarte, numărând mai bine de 10.000 de pagini, sunt prezentate, în amănunt, o serie de operaţiuni ale DIE, executate cu sau fără aprobarea organelor de partid.
De asemenea, din declaraţiile celor audiaţi de comisie reiese faptul că, timp de mai bine de un deceniu, I.M. Pacepa şi Nicolae Doicaru au deturnat DIE de la obiectivele sale - ceea ce nu este regretabil până la un punct - proliferând corupţia în rândul structurilor de comandă, al unor înalte oficialităţi de partid şi de stat, compromiţând, totodată, o bună parte a diplomaţiei româneşti.
Din momentul în care pentru oficialităţile de la Bucureşti a fost clar că I.M. Pacepa nu este nici răpit şi nici asasinat în RFG, ci era vorba de o fugă la inamic, a început judecarea în lipsă a generalului, iar la 17 august 1978 Secţia Militară a Tribunalului Suprem l-a condamnat pentru „trădare prin ajutarea unor puteri străine, transmiterea unor secrete de stat, dezertare şi pentru refuzul de a se înapoia în ţară“. Magistraţii au hotărât atunci condamnarea la moarte a generalului, degradarea militară şi confiscarea tuturor bunurilor acestuia.
În prezent, generalul este repus în toate drepturile militare şi civile, averea urmează să i se restituie, iar pensia aferentă întregii perioade se recalculează.
În acest context, au fost exprimate opinii conform cărora trădătorilor români din epoca Războiului Rece trebuie li se spună simplu şi definitiv că ei nu au trădat un regim politic, care de altfel s-a şi dovedit trecător, ci au trădat România, poporul român şi interesele sale.
În spatele unor asemenea afirmaţii se ascund întrebări mai grave şi profunde pe care şi le pun foştii ofiţeri de informaţii externe: dacă Ion Mihai Pacepa este erou, atunci noi, cei care am îndurat consecinţele actului său „eroic“, ce suntem? Şi întrebările nu se opresc aici.
Pacepa, instrument şi produs politic al comunismului
Generalul a trădat un regim politic al cărui instrument şi produs a fost. El a funcţionat în cadrul structurilor de informaţii timp de 27 de ani, parcurgând ierarhia militară de la gradul de sublocotenent până la cel de general şi având o contribuţie însemnată la toate marile acţiuni de spionaj ale DIE până în 1978, de pe urma acestora beneficiind economia românească (îndeosebi industria chimică).Atât prin intermediul spionajului industrial, cât şi prin aducerea de valută în ţară prin diferite mijloace, inclusiv prin taxarea celor care voiau să emigreze în Israel sau în RFG, regimului politic din acea vreme i-a fost asigurată, între altele şi prin aceste contribuţii, supravieţuirea şi chiar prosperitatea pentru aproape un deceniu. Generalul a participat la organizarea şi la reuşita mai multor vizite ale cuplului prezidenţial, dar şi la recuperarea din străinătate a unor bunuri din patrimoniul naţional. Îi sunt recunoscute faptele atât în documentele de arhivă, cât şi în memorialistica unor generali. În toate aceste cazuri şi în multe altele, iniţiativa nu a pornit numai de la „conducătorul suprem“ (aşa cum susţine Ion Mihai Pacepa în cărţile sale), ci şi de la cei doi „aşi“ ai spionajului românesc, Nicolae Doicaru şi generalul defector, afirma in concluzie cercetatorul CNSAS Liviu Taranu (foto).
(va urma)
„Curva“ Pacepa - afacerea trădării (VII)
Curentul - joi, 23 iulie 2009
© Curentul
Posts
No comments:
Post a Comment