IURIE ROSCA contra-ataca: EXERCIŢII DE LUCIDITATE PE TIMP DE PSIHOZĂ COLECTIVĂ

EXERCIŢII DE LUCIDITATE PE TIMP DE PSIHOZĂ COLECTIVĂ
Lecţii post-electorale pentru cei cu inimă şi minte
sau
Despre folosul de a-ţi păstra capul rece şi inima fierbinte

Acum este limpede. Întreaga operaţiune de luptă împotriva instituţiilor statului de drept şi a democraţiei reprezentative, derivate din alegeri libere şi bazate pe exprimarea voinţei majorităţii cetăţenilor de a-i acorda puterea unei anumite forţe politice, capătă în Moldova forme de-a dreptul monstruoase.
Cele trei grupări zis liberale, care s-au aliat în a contesta rezultatele alegerilor din 5 aprilie, s-au bucurat de o susţinere isterică şi oarbă din partea unei întregi reţele de presă şi ONG-uri finanţate masiv din exterior. S-a văzut că devastarea violentă şi criminală a celor două clădiri ale principalelor instituţii ale statului a fost o acţiune planificată din timp pentru cazul eşecului electoral al câtorva grupări politice controlate şi ele din exterior.
Rolul simpaticei şi dubioasei dudui Natalia Morari, a năbădăiosului Oleg Brega şi a celor îngăşcuiţi cu ei şi ghidaţi din umbră în declanşarea revoltelor a fost unul de comandou specializat în destabilizări. Nu a mai contat cum au votat alegătorii. Planul trebuia realizat cu orice preţ. Iar provocatorii din cele trei partide zis liberale au şi inundat centrul capitalei în ziua de 7 aprilie, incitând mulţimea la violenţă şi distrugere. Filmaţi de zeci de camere de luat vederi şi fotografiaţi de şi mai multe aparate foto, găştile de gangsteri şi infractori, conduse de căpeteniile aventurierilor din AMN, PLDM şi PL, după ce au organizat devastarea sediilor Preşedinţiei şi a Parlamentului, au dat vina pentru întregul dezastru iniţial pe Voronin şi pe autorităţi în ansamblu, apoi au extins-o asupra PPCD şi a organizaţiei de tineret creştin-democrat Noua Generaţie. Iar uneltele de presă, hrănite şi ele din exterior sau din bani murdari ai bandiţilor care şi-au tras câte un partid ca să ajungă la putere pentru a continua să fure, au tirajat minciunile respective fără nici o ruşine şi fără a se mai complica să afle sau să publice şi opinia celor vizaţi. Care a doua sursă, ce fel de norme profesionale mai contează atunci când stăpânii le ordonă o anume politică editorială lefegiilor din presa zis independentă?
Logica maladivă a acestei reţele de tip mafiot, concrescute sub masca de partide, structuri media şi ONG-uri, este simplă. Dacă exponenţii lor nu au ajuns la guvernare, restul nu mai contează. În acest caz orice crimă ori minciună e justificată. Scopul scuză mijloacele, cunoaştem stilul. Mulţimea de adolescenţi şi tineri, aduşi la culmea agresivităţii, au fost o simplă masă de manevră. Pentru conspiratorii acestei acţiuni mârşave viaţa lor nu a mai avut nici o valoare. Nici cea a poliţiştilor, nici valoarea simbolică şi materială a celor două instituţii vandalizate, dar nici imaginea externă a ţării sau efectele dezastruoase asupra climatului investiţional sau asupra pieţei financiare.
Dezinformarea, armă de război

Niciodată până acum dezinformarea ca procedeu de luptă în spaţiul public şi pe plan internaţional contra unor oponenţi politici, cum sunt în cazul dat comuniştii, nu a cunoscut asemenea proporţii. Cine declară că Voronin ar fi organizatorul acestei distrugeri fără precedent ori e manipulator conştient de rolul care îi revine în distorsionarea adevărului, ori e incapabil să priceapă un lucru absolut evident. Vorinin nu putea să aibă nici un interes să-şi taie creanga de sub picioare. După ce a obţinut un scor atât de mare în alegeri, ce rost avea să dea foc acelor clădiri şi birouri din care guvernarea urma să exercite puterea încă patru ani? Şi de ce ar fi urmărit să îşi şifoneze atât de grav imaginea în faţa comunităţii internaţionale? E absurd, evident. Dar iată că această minciună e repetată cu insistenţă de vreo zece zile.
Şi ca să producă o şi mai mare confuzie, ca să şteargă urmele adevăraţilor făptaşi ai crimelor comise la 7 aprilie, aceiaşi capi ai partidelor pretins liberale, secondaţi de presa aservită acestora sau, mai bine zis, aservită aceloraşi forţe din exterior, au lansat minciuna precum că de fapt instigatorii acţiunilor violente şi autorii dezastrului din 7 aprilie ar fi – cine alţii?– PPCD şi Noua Generaţie. Cum vine asta? – vă veţi întreba. Doar organizatorii au apărut în imagini la toate posturile TV. Dar, contrar tuturor evidenţelor, contrar bunului simţ şi a logicii elementare, apostolii minciunii repetă ca papagalii şi pe la conferinţe de presă, şi prin instrumentele media care fac acelaşi joc murdar că anume creştin-democraţii ar fi făptaşii crimelor respective. Gazetele lor dezinformează lumea zilnic, trucând imagini, inventând situaţii, calomniind fără nici un scrupul. Ion Duminică, unul din fotoreporterii FLUX, este dat în imagini trunchiate, aşa ca să nu i se vadă aparatul de fotografiat în mâini, în preajma intrării în Preşedinţie în momentul atacului din 7 aprilie. Vlad Cubreacov, care a reuşit să iasă în ultimul moment prin flăcări din clădirea Parlamentului, împreună cu câţiva colaboratori, salvând din dezastru câteva angajate ale Legislativului care au sărit prin geamuri ca să scape de mâna vandalilor, este prezentat şi el ca participant la acele acţiuni criminale. Până şi individul care a instalat drapelul pe clădirea Preşedinţiei îmi este pus mie în cârcă, insul respectiv apărând în preajma Nataliei Morari la acea întâlnire de pomină de la ASEM, când am fost atacat de vreo treizeci de tineri dresaţi să mitralieze întrebări fără a aştepta răspunsuri în prezenţa camerelor celor două posturi TV care fac jocul străinilor, PRO TV şi TV 7, ultimul fiind al fiului lui Petru Lucinschi, Chiril, cu care enigmatica Natalia Morari a avut mai multe proiecte media comune. M-a întrebat cineva de la instrumentele media respective dacă insul cu pricina îmi e cunoscut sau dacă l-am avut cândva în pază? Nici pomeneală! Pentru că sarcina acestor şacali şi hiene de presă nu e să informeze, ci să dezinformeze, să-i cauzeze cât mai multe prejudicii de imagine celui care le-a făcut atâtea probleme foştilor demnitari corupţi (tot ei sponsorii gazetarilor vânduţi), pe care i-a demascat şi cu care s-a confruntat dur ani de zile.
Mitingurile paşnice ale PPCD,
cu rugăciuni şi pledoarii pentru valori
Acum, când PPCD nu a depăşit pragul de 6%, spre satisfacţia tuturor inamicilor noştri, mercenarii de presă, slugarnici şi perverşi, continuă să lovească în noi. Bestializarea imaginii noastre, hăituirea publică, incitarea opiniei publice contra PPCD, crearea unui sentiment de ură şi intoleranţă în jurul nostru sunt ţintele urmărite de grupările de tip mafiot, organizate în partide, ONG-uri şi structuri media. Dar nu mor caii când vor câinii. Am plătit cu un rezultat modest riscul de imagine asumat acum patru ani, când am votat pentru candidatura lui Vladimir Voronin la 4 aprilie 2005 ca să menţinem stabilitatea politică, să evităm o lovitură de stat şi să asigurăm o dezvoltare evolutivă a ţării noastre. În alegerile care s-au consumat alegătorii şi-au polarizat opţiunile: unii au optat pentru stabilitate şi caracterul previzibil al guvernării, alţii -- pentru discursul populist, pentru isterii anticomuniste, pentru pomeni electorale. Valorile creştine, faptele bune, proiectele concrete, viziunea strategică nu au contat pentru prea mulţi. Astfel încât loc pentru o a treia opţiune, care oferea abordări pragmatice, punea accentul pe eficienţa managerială, dar şi pe moralitatea demnitarilor, nu prea a rămas.
Dar astăzi, când lumea începe să îşi revină din beţia electorală, care a oferit prilejuri multiple de consum excesiv de mituri şi imagini seducătoare ale unor „forme fără fond”, reprezentate de păpuşile electorale, decupate ba din revista VIP Magazin, ba din poveştile cu Feţi-Frumoşi, când apare perspectiva şi se pot face comparaţii, devine clar pentru tot mai multă lume rolul jucat de PPCD în momentele critice pentru ţară. În 2005, prin votul din 4 aprilie, anume PPCD a îndepărtat ţara de dezastrul, haosul şi criza politică fără precedent, care s-ar fi prăbuşit atunci asupra societăţii noastre, aşa cum s-a întâmplat acum ca urmare a atacului banditesc asupra instituţiilor statului din 7 aprilie 2009. Aventurierii politici care au comis aceste crime au aruncat ţara într-o instabilitate şi o incertitudine, al căror capăt nu se vede. Niciodată până acum societatea nu a fost mai divizată, niciodată ura şi setea de a nimici fizic adversarii politici nu a copleşit atât de grav mentalul colectiv. Din 1988 şi până în 2005 eu personal şi prietenii mei am organizat mii de mitinguri şi demonstraţii, autorizate şi neautorizate. Şi de fiecare dată noi, organizatorii, ne-am asumat toată răspunderea pentru acele întruniri. Adunările noastre au fost întotdeauna paşnice, non-violente, iar scopul lor a fost de fiecare dată afirmarea şi apărarea unor valori şi idealuri naţionale şi democratice.
Protestele noastre stradale erau pline de dragoste pentru Hristos şi pentru Neam. Am rostit de mii de ori rugăciuni în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi în Oraşul Libertăţii. Abuzurile şi politicile antinaţionale ale guvernărilor respective nu trezeau în noi setea de răzbunare violentă, de distrugere şi de nimicire a oponenţilor. Caracterul paşnic, democratic şi moral al demonstraţiilor noastre sublinia un stil politic: nici un abuz şi nici chiar o crimă a puterii nu pot fi justificate printr-un alt abuz sau crimă, iar un scop politic nobil nu poate fi atins prin mijloace ignobile, murdare. Atunci când minţile mai aprinse încercau să împingă mitingurile noastre spre confruntare sau violenţă, eu personal eram cel care le opream pornirile agresive. Îmi asumam răspunderea personală pentru tot ce se întâmpla acolo.
Rinocerii în spaţiul public
sau cinismul şi nesimţirea ca arme ale opoziţiei corupte
Dar iată că organizatorii de azi ai unor acţiuni de protest politic procedează cu totul altfel. Filat, Chirtoacă/Ghimpu, Urechean şi alţii, după ce au convocat mulţimile la miting, după ce le-au instigat la violenţă, s-au ascuns ca nişte laşi, lăsând mulţimile înfuriate pe seama provocatorilor. După care – culmea cinismului! - se spală pe mâini şi dau vina pe alţii. Această manieră făţarnică şi dezonorantă de a fugi de răspundere şi de a denigra pe alţii pentru crimele pe care ei înşişi le-au comis ne-a pus pe gânduri. Nu ei ne miră. Unii ca ei care îşi zic liberali au minţit mereu: şi atunci când au pretins că nu sunt corupţi, şi atunci când au susţinut că nu sunt ghidaţi din exterior de forţe oculte, şi atunci când au pretins că nu ar fi parte al acestor organizaţii de tip secret, numite loji masonice, despre care marele public nu prea ştie nimic. Ne-a uimit şi ne-a întristat profund uşurinţa şi chiar savoarea cu care s-a lăsat sedus şi manipulat un număr atât de mare de oameni, mulţi dintre ei intelectuali, care parcă ar fi trebuit să aibă ceva mai mult discernământ. Cum să nu mă întristez când văd oameni, mulţi dintre ei altfel destul de bicisnici în viaţa lor de filistini pe care şi-o petrec pentru micile lor interese private, care şuşotesc răutăcios şi ricanează triumfal pe la colţuri: da bine au făcut ăştia că au distrus cele două clădiri, mai bine îl prindeau şi îl ucideau şi pe Voronin.
Iată o logică a urii, soră cu ura de clasă a comisarilor lui Lenin, pe care au cultivat-o cu atâta zel PRO TV, Vocea Basarabiei, Timpul, Jurnal de Chişinău, Unimedia şi toţi aceşti campioni ai minciunii şi ai perversiunii morale, erijaţi în postura de atleţi ai europenismului şi ai democraţiei. Intoxicarea regulată şi supradozată a opiniei publice cu intoleranţă tipic atee şi bolşevică, practicarea unui iacobinism de croială provincială a şi fost principala cauză a dezastrului din 7 aprilie. Trauma psihologică produsă de acţiunile barbare din acea zi va marca pentru lung timp conştiinţa publică.
Cine compromite românismul la Chişinău
sau orice leac supradozat devine otravă
Acele evenimente zguduitoare au avut şi încă vor mai avea timp îndelungat efecte nefaste asupra procesului politic din ţară. Exacerbarea românismului, arborarea drapelului naţional al României pe clădirea Preşedinţiei, scrijelirea pe peretele sălii de şedinţe a Parlamentului, transformată în ruine, a cuvântului România, discursul contondent despre inutilitatea existenţei autorităţilor Republicii Moldova şi despre imperativul refacerii imediate a României Mari alimentează dintr-o dată, simetric, teza răsuflată a moldovenismului şi, implicit, a Moldovei Mari, precum şi vine drept fundament ideologic pentru separatismul transnistrean. Tot aici se conturează şi riscul, derivat din aceeaşi intoleranţă ideologică reciprocă, şi „modelul latino-american”, care divizează societatea în două tabere beligerante: dreapta de factură extremă şi stânga radicală de factură marxistă. În astfel de societăţi nu prea este loc pentru dialog social, pentru polemici civilizate, pentru o platformă a unui larg consens naţional în probleme de ordin strategic. Conştiinţa deţinerii adevărului în ultimă instanţă, ura până la setea de sânge a duşmanului politic devin ticuri mentale şi comportamentale generalizate.
Orice abuz ar comite autorităţile, de orice ilegalitate s-ar face vinovate acestea, militanţii pentru drepturile omului, luptătorii pentru democraţie şi libertate nu au dreptul să comită în replică vreun abuz sau crimă şi nici să uzeze minciuna ca instrument de luptă politică. Însă iată că Republica Moldova dezminte cu ocazia recentelor evenimente modelul clasic al dihotomiei autorităţi (cripto)comuniste versus opoziţia democratică, pe care am cunoscut-o din perioada Perestroika şi până în prezent în întreg spaţiul URSS şi al ţărilor Pactului de la Varşovia. În Republica Moldova de azi nuanţele contează mai mult decât ambalajul ideologic şi discursul public al actorilor politici. O guvernare a unui partid care îşi zice comunist din raţiuni electorale, deoarece acest brand încă e în vogă pentru o parte importantă a publicului, a promovat o mulţime de reforme politice şi economice, dar şi menţine cursul proeuropean. Bineînţeles, inconsecvenţele în promovarea reformelor, discrepanţa între legislaţie şi practici, progresele limitate, toate aceste aspecte regretabile, caracteristice actualei guvernări, au fost criticate pe bună dreptate de organismele internaţionale şi de opoziţie. Dar ele nu justifică sub nici o formă faptul ca în calitate de replică opoziţia să apeleze la violenţă şi să pună în aplicare tentative de lovitură de stat.
Statul de drept şi masca democraţiei pe chipuri de impostori

Obsesia de a-şi arăta muşchii, manifestată de „balaurul cu trei capete” al liberalismului autohton, Filat-Chirtoacă/Ghimpu-Urechean, insistenţa de a convoca chiar şi după ziua de 7 aprilie mitinguri în capitală, provoacă reacţii simetrice din partea guvernării. Acele mitinguri din centrele raionale, organizate la iniţiativa comuniştilor, sunt tot atâtea replici la comportamentul opozanţilor războinici de la Chişinău. Acum se zvoneşte că vajnicii anticomunişti, îmbătaţi de rezultatul electoral şi dornici să se manifeste, planifică şi ceva de genul unei mari adunări naţionale. Iar în replică, comuniştii ar pregăti şi ei un mare miting, şi tot în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Dacă aşa ceva se va produce, e lesne de presupus până unde poate ajunge o astfel de escaladare a tensiunilor politice. O eventuală prezenţă masivă a adepţilor comuniştilor în centrul capitalei poate determina uşor câteva zeci, sute sau mii de tineri exaltaţi să se lase ispitiţi de dorinţa de a-i agresa, de a-i sfida cu orice preţ. Spiritul de frondă, maximalismul adolescentin şi simpla dorinţă de a epata, atât de caracteristică tinerilor, poate să îi împingă pe unii dintre ei spre gesturi radicale. Iar de aici până la un final tragic nu e decât un pas.
Aroganţa, nesăbuinţa şi trecerea peste orice limite pe care au arătat-o opozanţii agresivi în ultimele săptămâni ne sugerează ideea că aceştia sunt alimentaţi din exterior nu doar cu bani, ei sunt inspiraţi să meargă până la capăt, sfidând legea, normele democratice şi cele ale luptei politice civilizate. E adevărat, instigatorii dinafară rămân în umbră. Unii au văzut în aceste evenimente „mâna Moscovei”, alţii – „uneltirile Bucureştiului”, iar alţii – şi umbra Washingtonului. Vom lăsa pentru altă ocazie identificarea păpuşarilor din exterior. Ceea ce, însă, se impune să subliniem acum este faptul că forţele care au inspirat aventurierii de la Chişinău la revoltă şi la răsturnarea puterii de stat prin violenţă nu le-au garantat nimic în caz de eşec al operaţiunii. Adică se pare că planul „B” nu a existat. În circumstanţele de faţă, pentru cei care au încălcat legea toate consecinţele, inclusiv cele de ordin penal, sunt posibile. Iar eventualele presiuni din exterior asupra autorităţilor riscă să le împingă spre ispita „strângerii şuruburilor”, a restrângerii libertăţilor democratice, de care s-a abuzat atât de grav în ultima vreme. Astfel, un posibil deficit de democraţie ar trebui să şi-l asume tot cei care au transformat lupta pentru libertăţi democratice în libertatea de a sfida normele legale şi spiritul democratic.
„Non idem est si duo dicunt idem” (Eminescu. Glossă)
Ar trebui spuse câteva cuvinte şi despre realităţile etnolingvistice şi etnopsihologice din Republica Moldova. Faptul că populaţia românească, vorbitoare de limbă română din Republica Moldova, ca urmare a două secole de ocupaţie rusească şi de asimilare, se autoidentifică în proporţii semnificative drept moldoveni vorbitori de limbă moldovenească este o realitate. Iată de ce etnonimul român versus moldovean şi, respectiv, glotonimul limba română versus limba moldovenească trebuie privite cu îngăduinţă şi înţelepciune, mai ales de către cei care au mai multă pregătire academică sau, ca în cazul românilor din România, nu au fost supuşi unui crunt proces de deznaţionalizare. Atunci când aceeaşi realitate etnolingvistică, existentă în mod obiectiv, este interpretată în mod subiectiv diferit, tactul şi bunăvoinţa, respectul pentru sensibilitatea fiecărui purtător al limbii şi culturii noastre ar trebui să devină atitudini cu adevărat frăţeşti. Revenirea din coma identitară, după lungul coşmar sovietic, necesită timp, răbdare şi efort pedagogic şi de culturalizare. Iar orice tentativă de a forţa lucrurile va naşte şi de acum încolo reacţii virulente, inflamări ale moldovenismului şi fracturi şi mai dureroase între conducătorii Republicii Moldova şi ai României.
Bârna din ochiul tău şi paiul din ochiul fratelui
Aici aş aduce un exemplu pe care am încercat să îl prezint unui înalt demnitar de la Bucureşti, căruia încercam să îi explic urmările dramatice asupra conştiinţei naţionale a românilor de la Răsărit de Prut. Faptul că unii se autoidentifică drept moldoveni nu constituie vreo vină sau culpă a oamenilor de acelaşi sânge cu noi, nici măcar atunci când ei încearcă să îşi afirme identitatea etnică în opoziţie cu cea românească. Nu este vina, ci drama lor. „Imaginaţi-vă, - i-am zis, - că doi fraţi gemeni merg în viteză mare într-un automobil care suferă un accident deosebit de grav. Din acel impact violent unul dintre fraţi iese întreg şi nevătămat, iar altul îşi face capul zob. Cel rănit supravieţuieşte ca prin minune, doctorii reuşesc să îl adune din bucăţi. Şi uite aşa, stând el în rezerva de la spital timp îndelungat, gemând în neştire, într-o bună zi medicii îi permit fratelui său să îl viziteze. El intră în rezervă şi îşi priveşte fratele zăcând în stare de inconştienţă pe patul de suferinţă. Dar iată că după lungi şi chinuitoare aşteptări, fratele lungit în pat, cu capul bandajat, îşi deschide ochii şi priveşte nedumerit către fratele care stă lângă el în picioare. Îl priveşte pierdut, absent, pare a nu-l recunoaşte. Ce credeţi, excelenţă, că ar trebui să facă şi ce să îi zică fratele teafăr fratelui suferind de amnezie?- l-am întrebat pe înaltul demnitar? - Să îl trateze cu dragoste, înţelegere, milă şi dorinţa de a-l ajuta sau să se răstească la el, să vocifereze, să se zborşească urât către el, supărat că nu e recunoscut ca frate?”. Demnitarul m-a privit cumva nedumerit. Ori pilda mea a fost deplasată, ori dânsul nu a avut urechi să o audă. Ori poate era grăbit, cu gândul la grijile ţării. Iar eu, naivul de mine, am încercat să spun că fratele cel traumat eram chiar noi, cei de dincoace de Prut, iar cel teafăr – fratele din Patria noastră istorică, de la care aşteptăm dragoste, îngăduinţă, răbdare şi ajutor. Chiar atunci când noi suntem răi, nedrepţi sau ingraţi. Noi venim dintr-un grav accident istoric, care ne-a mutilat conştiinţa identitară. Am supravieţuit cu greu, chiar dacă ne-au izbit cu capul de ziduri. Starea de convalescenţă mai durează. Deja ne-am ridicat în picioare, mergem copăcel, ne-am îndreptat spatele încovoiat şi ne-am ridicat frunţile şi privirile spre cer. Tare aş vrea ca prin faptă bună şi gând curat să putem dezminţi de ambele părţi vechiul proverb românesc, care zice aşa:
„ -- Cine ţi-a scos ochiul?
--- Frate-meu.
-- A, de aia ţi l-a scobit aşa de adânc.”
În Republica Moldova este nevoie să se afirme politonimul de moldovean drept element identitar care ar defini orice cetăţean al statului nostru, iar autoidentificarea etnică şi culturală trebuie lăsată la latitudinea fiecăruia în funcţie de educaţia şi de percepţia subiectivă a acestuia. Dar teamă mi-i că astfel de abordări pozitive interesează din ce în ce mai puţin părţile aflate în conflict, care se văd ca părţi beligerante, tentate să urmărească anihilarea manifestării publice a celuilalt.
Sus fruntea, fraţilor!

Şi încă ceva foarte important. Fac un apel către toţi groparii şi duşmanii PPCD. Nu vă grăbiţi să ne înmormântaţi. Şi lăsaţi-o mai moale cu satisfacţia maliţioasă prilejuluită de scorul modest acumulat de PPCD la ultimele alegeri. Foarte repede, mai repede decât vă închipuiţi, veţi vedea şi voi cum o mişcare politică viguroasă, care îşi soarbe seva din tradiţia naţională şi din credinţa creştină a neamului la care ţine mai mult decât la orice pe lumea asta, ştie să transforme o înfrângere de moment într-o victorie de mâine. În douăzeci şi unu de ani de luptă, câţi numără mişcarea noastră politică, am trecut prin tot felul de cumpene, urcuşuri şi coborâşuri. Dar niciodată n-am dat înapoi, nu am renunţat la crezul nostru politic şi nici la lupta pentru Libertate, pentru Adevăr şi pentru Dreptate. „Cu noi este Dumnezeu, de cine ne vom teme?”
Râul de munte curge năvalnic, ba revărsându-se în cascade, ba dispărând sub stânci, dar torentul lui nu poate fi stăvilit de nimeni şi de nimic.
Mai ţineţi minte cât de frumos exprima Radu Gyr aspiraţia firească a creştinului spre înălţare sufletească, urcuşul pe care îl urmăreşte un cruciat al zilelor de azi, aţintindu-şi privirea spre culmile celeste?
„Sus ne-aşteaptă vulturii în ciocuri,
Cu cununa spaţiilor sfinte!”
Sus fruntea, fraţilor!
Lupta continuă.
Căci, iată, HRISTOS A ÎNVIAT!
Iurie ROŞCA,
acelaşi

Replică Jurnalului de bulevard din Chişinău
FLUX Ediţia de Vineri Nr.200929 din 17 iulie 2007
Pe data de 7 aprilie 2009, fiind corespondent al publicaţiei periodice „FLUX”, am pregătit un amplu material documentar (imagini foto şi video) de la manifestaţiile „opoziţiei democratice” din centrul capitalei. Însă, „cuiva” nu i-a plăcut pe semne „să fie surprins în cadru” de mine, de aceea, peste o săptămână, Jurnalul de bulevard din Chişinău m-a numit „provocator-atacator-vandal”. Personal nu sunt ras pe cap, nu port pantalonii suflecaţi, nu am rucsac şi nu vorbesc cu nimeni prin semne codificate.
Însă, deoarece trăim în epoca războiului mediatic, vinovaţii distrugerii patrimoniului naţional (arhiva istorică, politică şi legislativă a Parlamentului Republicii Moldova) s-au ascuns în tufari, în spatele protestatarilor şi au arătat cu degetul spre subsemnatul strigând: „Iată hoţul!” (provocatorul – n.n.). Mult stimabile ziarist necunoscut, autor al publicaţiei „Portretul robot al provocatorilor”, urmând logica dumneavoastră, reiese că jurnaliştii care stăteau în primele rânduri cu camera video (şi nu cu pietre), inclusiv eu, erau provocatori, iar politicienii „din spate”, cu mâinile în buzunare, au fost eroi. „Revoluţionarii” inocenţi sau provocatorii pot fi şi cu plete lungi, cu pietre în sân, pantalonii traşi la dungă şi cu pantofii din piele de crocodil. De aceea, este bine ca prin imaginile prezentate mai jos, opinia publică să cunoască feţele verzi şi nevinovate a „revoluţionarilor” inocenţi, „eroii” democraţiei moldoveneşti ascunşi prin tufari şi marionetele lor din avangarda „revoltei liberale”. Regret faptul că „presa democratică” a uzurpat misiunea organelor de anchetă şi-i taxează pe martorii şi cronicarii acestor evenimente politice obscure cu apelative denigratoare.
Ion DUMINICĂ, FLUX

www.flux.md