Concentraţi în exclusivitate pe bătălia cu Puterea de la Chişinău, jurnalele şi televiziunile, dar şi partidele din Opoziţie au împins în plan secund ceea ce ar fi trebuit să fie preocuparea lor fundamentală: comportamentul Puterii de la Bucureşti faţă de evenimentele de la Chişinău.de Ion Cristoiu
După violenţele de la 5 aprilie 2009, au apărut declaraţii ale Opoziţiei de la Chişinău, susţinute plenar de jurnaliştii şi de politicienii de la Bucureşti, potrivit cărora totul ar fi fost o diversiune a autorităţilor comuniste: de la incendierea Parlamentului şi Preşedinţiei până la înfigerea steagului României pe Parlament. Deşi aceste afirmaţii nu sunt susţinute şi de surse independente (pentru a le considera perfect întemeiate pe realităţi), înclin să cred că aşa a fost. Partidul de guvernământ (evit să spun Partidul Comuniştilor, deoarece ar însemna să introduc în analiză un fals, pentru că Partidul lui Voronin n-are nici o legătură cu comunismul) a folosit la 5 aprilie 2009 şmecheria partidului lui Ion Iliescu la 18 februarie 1990.
În ziua de 18 februarie 1990, are loc în Piaţa Victoriei o demonstraţie anti-FSN şi antiguvernamentală. Se strigă lozinci semnificative precum Jos Securitatea! Jos Comunismul! Ultima soluţie, înc-o revoluţie! La un moment dat, un grup violent de demonstranţi pătrunde în sediul Guvernului, spărgând barajul forţelor de ordine, şi-l devastează pur şi simplu, agresându-l pe vicepremierul Gelu Voican Voiculescu. TVR transmite imagini ale vandalilor, repede scoşi afară de paraşutişti. A doua zi, 19 februarie 1990, descind în Bucureşti minerii. Aşa cum scriam la vremea respectivă în Expres (2 martie 1990), sub titlul "O masă de manevră: minerii", proletariatul din Valea Jiului a folosit pretextul devastării pentru a veni la Bucureşti să pledeze în favoarea FSN. Chiar din zilele respective, puţinele publicaţii de Opoziţie (România liberă, Expres) au avansat ipoteza unei diversiuni. Forţele de ordine mimaseră slăbiciunea pentru a lăsa loc vandalilor.
În politică însă are importanţă ceea ce se vede la televizor. La 18 februarie 1990, românii au văzut la televizor demonstranţi anti-FSN dedându-se la vandalisme. Între lozincile din piaţă şi distrugeri s-a făcut o legătură. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre evenimentele de la Chişinău. Pentru cancelariile occidentale, pentru opinia publică din Europa, au avut importanţă imaginile. Ele au înfăţişat demonstranţi scandând lozinci unioniste, urmate de incendierea Parlamentului şi de înfigerea steagului românesc pe clădirea Parlamentului. Uşor de înghiţit sugestia unei legături între vandalism şi steagul României de pe Parlamentul incendiat. Mai ales când televiziunile din România s-au grăbit să catalogheze violenţele drept Revoluţia de la Chişinău. Abilul Vladimir Voronin şi ruşii din spatele său au dat o lovitură măiastră. La televiziunea publică au transmis seara imagini ale vandalismului şi ale sloganurilor unioniste. Lesne de sugerat electoratului din Moldova că PCRM a avut dreptate când a susţinut în campanie acuzaţia potrivit căreia partidele de Opoziţie vor să distrugă statalitatea R. Moldova prin unirea cu România imperialistă. Interesant de remarcat pentru starea de spirit de peste Prut că Barometrul de opinie publică de la 28 februarie-4 martie 2008 sponsorizat de fundaţia Soros arată că 60% din cetăţenii Moldovei consideră că partenerul strategic de bază trebuie să fie Rusia, în timp ce doar 6% consideră că trebuie să fie România. Cancelariilor şi opiniei publice occidentale li s-au sugerat că România s-a amestecat în evenimentele violente.
Cum putea fi contracarată lovitura?
Printr-o intervenţie rapidă a Ministerului nostru de Externe prin care România să se delimiteze de sloganurile pro-Unire şi de prezenţa steagului românesc pe Parlamentul incendiat.
Dacă ar fi făcut-o ministrul de Externe sau chiar preşedintele, ar fi riscat să contrazică emoţiile unei părţi a românilor, care mai cred încă într-o unire a Basarabiei cu patria-mamă. Omul politic deosebit se defineşte însă şi prin capacitatea de a sfida stările emoţionale de moment în numele unor interese pe termen lung.
N-a fost singura ciudăţenie în comportamentul autorităţilor de la Bucureşti din aceste zile.
O altă ciudăţenie, şi cea mai surprinzătoare, o constituie reacţia la expulzarea ambasadorului Filip Teodorescu sub acuzaţia de implicare ca ofiţer acoperit al serviciilor secrete româneşti în bătălia electorală de partea Opoziţiei.
Din scandalul spionajului ucrainean în România, am văzut că în astfel de situaţii ţara ai cărei diplomaţi sunt expulzaţi se burzuluieşte rău de tot. În cele mai multe cazuri, dacă nu aplică măsuri de retorsiune, face scandal - cere dovezi, amână numirea unui nou ambasador. Cum a procedat România? Într-un chip mai mult decât straniu. În chiar seara anunţului făcut de Vladimir Voronin, e trecut cât ai clipi prin toate procedurile, inclusiv cele parlamentare, un nou ambasador la Chişinău. Ministrul nostru de Externe se mulţumeşte să declare că respinge categoric acuzaţiile. Nici vorbă să ceară dovezi? Să nu creadă cancelariile şi opinia publică occidentală că România s-a temut ca nu cumva Vladimir Voronin să prezinte dovezi?
Ce mai încolo şi încoace, Vladimir Voronin ne-a făcut muci. De fapt, nu Vladimir Voronin, ci KGB-ul!
În ziua de 18 februarie 1990, are loc în Piaţa Victoriei o demonstraţie anti-FSN şi antiguvernamentală. Se strigă lozinci semnificative precum Jos Securitatea! Jos Comunismul! Ultima soluţie, înc-o revoluţie! La un moment dat, un grup violent de demonstranţi pătrunde în sediul Guvernului, spărgând barajul forţelor de ordine, şi-l devastează pur şi simplu, agresându-l pe vicepremierul Gelu Voican Voiculescu. TVR transmite imagini ale vandalilor, repede scoşi afară de paraşutişti. A doua zi, 19 februarie 1990, descind în Bucureşti minerii. Aşa cum scriam la vremea respectivă în Expres (2 martie 1990), sub titlul "O masă de manevră: minerii", proletariatul din Valea Jiului a folosit pretextul devastării pentru a veni la Bucureşti să pledeze în favoarea FSN. Chiar din zilele respective, puţinele publicaţii de Opoziţie (România liberă, Expres) au avansat ipoteza unei diversiuni. Forţele de ordine mimaseră slăbiciunea pentru a lăsa loc vandalilor.
În politică însă are importanţă ceea ce se vede la televizor. La 18 februarie 1990, românii au văzut la televizor demonstranţi anti-FSN dedându-se la vandalisme. Între lozincile din piaţă şi distrugeri s-a făcut o legătură. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre evenimentele de la Chişinău. Pentru cancelariile occidentale, pentru opinia publică din Europa, au avut importanţă imaginile. Ele au înfăţişat demonstranţi scandând lozinci unioniste, urmate de incendierea Parlamentului şi de înfigerea steagului românesc pe clădirea Parlamentului. Uşor de înghiţit sugestia unei legături între vandalism şi steagul României de pe Parlamentul incendiat. Mai ales când televiziunile din România s-au grăbit să catalogheze violenţele drept Revoluţia de la Chişinău. Abilul Vladimir Voronin şi ruşii din spatele său au dat o lovitură măiastră. La televiziunea publică au transmis seara imagini ale vandalismului şi ale sloganurilor unioniste. Lesne de sugerat electoratului din Moldova că PCRM a avut dreptate când a susţinut în campanie acuzaţia potrivit căreia partidele de Opoziţie vor să distrugă statalitatea R. Moldova prin unirea cu România imperialistă. Interesant de remarcat pentru starea de spirit de peste Prut că Barometrul de opinie publică de la 28 februarie-4 martie 2008 sponsorizat de fundaţia Soros arată că 60% din cetăţenii Moldovei consideră că partenerul strategic de bază trebuie să fie Rusia, în timp ce doar 6% consideră că trebuie să fie România. Cancelariilor şi opiniei publice occidentale li s-au sugerat că România s-a amestecat în evenimentele violente.
Cum putea fi contracarată lovitura?
Printr-o intervenţie rapidă a Ministerului nostru de Externe prin care România să se delimiteze de sloganurile pro-Unire şi de prezenţa steagului românesc pe Parlamentul incendiat.
Dacă ar fi făcut-o ministrul de Externe sau chiar preşedintele, ar fi riscat să contrazică emoţiile unei părţi a românilor, care mai cred încă într-o unire a Basarabiei cu patria-mamă. Omul politic deosebit se defineşte însă şi prin capacitatea de a sfida stările emoţionale de moment în numele unor interese pe termen lung.
N-a fost singura ciudăţenie în comportamentul autorităţilor de la Bucureşti din aceste zile.
O altă ciudăţenie, şi cea mai surprinzătoare, o constituie reacţia la expulzarea ambasadorului Filip Teodorescu sub acuzaţia de implicare ca ofiţer acoperit al serviciilor secrete româneşti în bătălia electorală de partea Opoziţiei.
Din scandalul spionajului ucrainean în România, am văzut că în astfel de situaţii ţara ai cărei diplomaţi sunt expulzaţi se burzuluieşte rău de tot. În cele mai multe cazuri, dacă nu aplică măsuri de retorsiune, face scandal - cere dovezi, amână numirea unui nou ambasador. Cum a procedat România? Într-un chip mai mult decât straniu. În chiar seara anunţului făcut de Vladimir Voronin, e trecut cât ai clipi prin toate procedurile, inclusiv cele parlamentare, un nou ambasador la Chişinău. Ministrul nostru de Externe se mulţumeşte să declare că respinge categoric acuzaţiile. Nici vorbă să ceară dovezi? Să nu creadă cancelariile şi opinia publică occidentală că România s-a temut ca nu cumva Vladimir Voronin să prezinte dovezi?
Ce mai încolo şi încoace, Vladimir Voronin ne-a făcut muci. De fapt, nu Vladimir Voronin, ci KGB-ul!
Posts
No comments:
Post a Comment