Fenomenul Piața Universității 1990 expus de fotojurnaliștii Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea la Palatul Suțu și în Cetatea Râșnov. FOTOGRAFII EXCLUSIVE

Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piața Universității 1989-1990.
După prezentarea acestora pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului București – Palatul Suțu din inima Capitalei, în perioada 13 iunie – 13 iulie 2020, expoziția face parte acum din Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2020 și este disponibilă spre vizitare între 18 – 26 iulie în Piața Unirii din Râșnov și între 27 iulie – 30 august 2020 chiar în Cetatea Râșnov, transmite EVZ.

Fotojurnaliști, participanți și organizatori ai manifestației, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea și-au răscolit negativele și amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât și cercetătorilor, istoricilor și publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european și chiar internațional: o demonstrație-maraton pentru libertate, de 52 de zile.
Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacția „României libere”, care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărți de fotografie, membru și fost președinte al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist și producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și publicist la „Evenimentul Istoric”, „Evenimentul Zilei” și „Bursa”, informează Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni.
Expoziția organizată de Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2020 se desfășoară sub auspiciile Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Artiștilor Fotografi din România și a Primăriei orașului Râșnov, publică și ziarul Bursa.

Martori oculari ai crimelor din iunie 1990

Prof Nae Constantinescu de Cristina Nichitus Roncea

Crimele de la Mineriada din 13 – 15 iunie 1990 au fost dezvăluite și rememorate dureros la vernisajul de la București al expoziției „Fenomenul Piața Universității – 30 de ani”, de către arh. Tomnița Florescu, profesor la Arhitectură, prof. dr. Nicolae Constantinescu, medicul care a primit la Spitalul Colțea morții și răniții evenimentelor, Corneliu Vlad, pe atunci jurnalist la România liberă, George Roncea, organizator al Pieței Universității, arestat în Arhitectură și încarcerat de mineri și organe la Măgurele, Miron Manega, maltratat brutal alături de poetul Cezar Ivanescu, Eugen Negrea, fotograf și autorii Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea, prin cuvinte și fotografii.
VIDEO AICI:

Martorii vorbesc:

Video cu Expoziția și două interviuri la Trinitas și Radio România Cultural:

Cine sunt și ce cred cei trei:

Nic Hanu și cum „Să Învățăm Fotografia de la Maeștri”

Nic Hanu in Piata Universitatii 1900

Autorul Nic Hanu este absolvent cu Diplomă al Facultății de Electronică, Inst. Politehnic București.
Practică fotografia ca freelancer. Este distins cu titlul de „Artist al Federației Internaționale de Artă Fotografică”. A publicat numeroase articole pe teme fotografice și a efectuat expertize tehnice și testări de materiale și tehnică foto pentru Azomureș, I. O. R. și Ministerul Comerțului.
A primit distincții pentru lucrări fotografice atât în Romania cât și în străinătate în urma expozițiilor sale. Lector de fotografie la Universitatea Cultural Științifică, susține seminare cu profil fotografic.
Cărți publicate: – Fotografia și fotoaparatele Orizont, Ed. Tehnică, București;
„Să Învățăm Fotografia de la Maeștri”, volumul 1 – partea de tehnică fotografică, Editura Tehnică;
„Să Învățăm Fotografia de la Maeștri”, volumul 2 – partea de exprimare artistică, Editura Tehnică
„Temeiurile Imaginii cu maeștrii fotografiei” – 354 pagini. editată în regie proprie, 2016
Este membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România (AAFR) și a fost primul președinte al acesteia după 1989.

Piața Universității 1990 și România lui 2020

Fenomenul Piața Universităţii 1989 – 1990 a reprezentat cu adevărat readucerea la București a axei lumii, extirpate din spațiul public al României după ocupația bolșevică a Rusiei sovietice. Nicicând nu se mai văzuse în Agora țării o asemenea manifestare de credință și luptă deschisă și non-violentă, pentru libertate, nicicând nu s-a mai văzut de atunci un astfel de fenomen ingenuu. Unicitatea Fenomenului declanșat în aprilie 1990 de tinerii care fuseseră deja pe baricadele din 1989 în același loc sacru constă și în caracterul ei profund cultural și moral. Acolo, sub icoana Maicii Domnului adusă de la Putna și între portretele „Românului Absolut” din Balconul Universității, s-a recitat Doina lui Eminescu interzisă de ocupanții sovietici, de acolo s-a transmis salutul de solidaritate al dramaturgului “academician–golan” Eugen Ionescu, acolo au cuvântat poetul creștin Ioan Alexandru și Părintele Constantin Galeriu, de acolo a binecuvântat manifestația cel mai mare teolog al secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, acolo s-a cântat „Imnul Golanilor” și „Doamne, vino, Doamne”, în emoția de masă a elitei active a României și acolo a răsunat vibrant, pentru prima oară în libertate după 45 de ani, din pieptul a 100.000 de români, troparul Învierii Domnului: „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând!”. Totodată, la fel de important, Piața Universității s-a constituit în prima resursă de informații reale a României, prin fațada Institutului de Arhitectură, transformată de studentul la Arte Plastice, viitorul ziarist George Roncea, într-un portal de comunicare directă cu românii. Pe lângă mesajele dispuse pe frontispiciul clădirii lui Grigore Cerchez ce poartă numele lui Ion Mincu, acolo a fost difuzată pentru prima oară în România, pe un ecran gigant plasat cu greu dar reușită din baza de la ultimul etaj, filmarea ascunsă de regim în care conspiratorul GRU/KGB Nicolae Militaru, afirma în sediul CC al PCR, către fiul de agent NKVD Petre Roman, agentul sovietic Silviu Brucan și școlitul la Moscova Ion Iliescu, că „Frontul Salvării Naționale ființează de șase luni de zile!”.
„Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câștiga libertatea noastră”, era refrenul preferat al zecilor de mii de participanți din „Zona Liberă de Neocomunism a României”. Într-adevăr, ultimii plecați nu au făcut-o de bună voie ci numai ridicați pe sus în cătușele milițienilor transformați peste noapte în polițiști, loviți sub paturile de armă ale jandarmilor proaspăt redenumiți din trupeți ai Securității și, apoi, mai ales, însângerați de bâtele și chiar topoarele minerilor manipulați de conducătorii vizibili sau din umbră ai FSN. Cei arestați și maltratați – elevi, studenți, intelectuali sau simpli bucureșteni revoltați – au fost încarcerați ilegal în condiții de lagăr și torturați, uneori bestial.
Finalul dramatic al manifestației nu mai are nimic de a face cu energia demonstrației pașnice de 52 de zile. Este o evidență pentru orice om informat că operațiunea din 13 iunie 1990 a fost jocul mai multor servicii speciale, din România și de aiurea, fiecare cu interesul lui. Pentru cei mai tineri amintim doar fraza interceptată dintr-o transmisiune a Ministerului de Interne: „Va rog sa-l informati pe domnul presedinte: dam foc la toate autobuzele. Aceasta a fost intelegerea”. Pe de altă parte, astăzi cunoaștem că la subsolul și primele nivele ale sediului Poliției Capitalei se afla o parte din arhiva Securității Municipiului București în care se stocaseră monitorizările evenimentelor din decembrie 1989 – audio, video și scrise – care puteau afecta serios interesele Armatei conduse acum de capi din agentura sovietică din România. Fotograful Nic Hanu a înregistrat în imaginile sale mai multe evidențe care demonstrează indubitabil pentru un specialist că modul uniform și puternic în care au ars autobuzele nu poate fi datorat doar unor sticle incendiare (și ele venite de unde?). La fel, mai ales, explozia a cărei ciupercă se ridică până la etajul 4 al clădirii Poliției.
Ce a urmat, până azi, se știe, se vede cu ochiul liber și se simte, din păcate, pe spatele bietului român și în dauna resurselor pământurilor lui dumnezeiești milenare: menținerea României, conform înțelegerilor secrete de la Malta, în sfera de influență sovietică, atunci, ruso-germană, acum. Doar un cutremur venit de la Washington, pe care îl așteptau și manifestanții din Piața Universității 1989 – 1990, urmat de un vulcan a cărui lavă să topească toate nodurile rețelei planetare anti-umane comunist-progresiste, mai poate surpa, poate, acest eșafodaj nefast pentru România.
Victor Roncea, Iunie 2020

Victor Roncea, „Golan” pentru toate regimurile din România

Victor Roncea in Piata Universitatii 1900

Victor Roncea era în 1990 elev la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și, din pasiune, fotograf la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților. A debutat în presă chiar în timpul Fenomenului Pieței Universității, cu fotografii în săptămânalul „Expres” și, apoi, ca reporter la ziarul „România liberă”. A înregistrat fotografic din Institutul de Arhitectură intrarea minerilor în Piața Universității și spargerea ușilor Facultății de Geologie cu topoarele dar filmele au fost ulterior confiscate în timp ce se număra printre primii cetățeni ai României maltratați, răpiți, arestați și încarcerați ilegal, alături de studenții de la Arhitectură și Universitate. În timpul manifestației a contribuit la organizarea ei prin crearea și montarea lozincilor din spațiul Pieței și înregistrarea fotografică a fenomenului cultural și civic, totodată îndeplinind funcția de liant între cele două grupuri organizatorice, Liga Studenților și Asociația Studenților Arhitecți. A emigrat ca refugiat politic în Statele Unite ale Americii unde a studiat și lucrat în domeniul fotografiei și a revenit definitiv după 5 ani, pentru a contribui la răsturnarea democratică a regimului Iliescu. Din nefericire pentru România, rezultatul a fost doar schimbarea unei gărzi de agenți sovietici cu o alta, ceea ce tinerii anilor ’90 nu au mai putut controla. În continuare lucrează în presă, la ziarele ZIUA, Curentul, Bursa, Evenimentul Zilei, revistele Tribuna și Evenimentul Istoric și portalul ZiaristiOnline.Ro, unde este reporter special, corespondent în zone de conflict și Basarabia, redactor, Șef Departament Externe, editorialist, Senior Editor, Redactor Șef Adjunct, publicist. A fost corespondent ocazional pentru BBC World Service și BBC Scotland, a primit burse și a participat la cursuri de jurnalism și fotojurnalism în SUA, Europa Centrală și Occidentală, Consiliul Europei, Parlamentul European și NATO și a fost declarat persona non grata în Ucraina pentru articolele sale. A primit numeroase premii de presă și este fondator, membru și membru de onoare al mai multor organizații civice și profesionale, naționale, europene și internaționale. Preocupat de devoalarea rețelelor „deschise” ex-sovietice din România a câștigat mai multe procese de presă cu membri ai acesteia din societatea în civil.
Autor, co-autor, coordonator și editor al unor lucrări despre România și amenințările Rusiei la Marea Neagră, Dictatura Biometrică, Dosarele distrugerii elitei româneşti, Corneliu Zelea Codreanu în Arhiva CNSAS (împreuna cu Gheorghe Buzatu), Mihai Eminescu și Părintele Justin Pârvu.
Expoziții de fotografie la New York, Stanford University, California, Chicago Public Library, SUA; Cottbus Film Festival, Germania; Galeriile Teatrului National – ArtExpo, România.
Detalii pe Roncea.wordpress.com și Roncea.Ro.

Unde sunt românii?

Nu știa nici necuratu’ în aprilie ’90, sper să fiu iertat că pornesc atât de abrupt, însă e strigătul meu de durere, că acea formă de protest care începea era împotriva unui dușman care apoi se va fi dovedit a fi reprezentantul unei dictaturi mult mai ticăloase și nenorocite decât cea care se terminase cu câteva luni mai înainte. Dușmanul dictatorial era tot de stânga, de extracție bolșevică accentuată, trădător de țară, criminal. Avea să-și trădeze poporul, să-l mintă și să-l jefuiască, să-și bată joc de el și, în același timp, ceea ce e și mai rău, să-i dea speranță.
Așadar, nu puteam ști atunci că marșul de protest de la care a pornit totul, pe care îl fotografiam, însoțindu-l de la sediul televiziunii din Dorobanți până în Piața Universității (am evitat sintagma mincinoasă de televiziune liberă) se va transforma într-un model unic de rezistență împotriva oricărei forme de totalitarism, în ciuda tuturor manifestărilor de fanatism fesenist de pe toată durata manifestației. De la aruncarea în prima zi, la acel marș de protest, a unui ghiveci cu pământ în coloana cu manifestanți pașnici de pe Calea Dorobanți – femeia lovită grav în creștetul capului a supraviețuit, la fel ca gestul acelui criminal necunoscut în conștiința și memoria celor care au văzut și auzit totul- și până la violențele de neimaginat din iunie, ale forțelor de represiune polițienească, civile (imeghebiști coordonați de foști securiști, viitori sereiști), și culminând cu atrocitățile minerilor.
Ziarul “România liberă”, pentru care lucram atunci, a fost singurul loc din presa centrală unde se spunea și se arăta, prin imagini netrucate, adevărul. Arăta ce se întâmplă în Piața Universității. TVR și Radioul public mințeau și dezinformau. Ziarul meu era incendiat sau era aruncat din trenurile care îl distribuiau în țară. Adevărul nu trebuia să fie cunoscut. Dictatura se instala, o dictatură a trădării, hoției și jafului de țară instituționalizat, a mitocăniei, a manipulării celor cu creiere manipulabile (pentru că manipularea, trebuie să spunem clar, se face în principal la mințile leneșe și chiar lipsite de orice activitate), a înjosirii poporului român și a distrugerii sale planificate.
După aproape două luni de rezistență anticomunistă, dictatura fesenistă abjectă a învins și s-a perpetuat în diferite forme. A reușit în deceniile următoare să transforme o țară cu oameni civilizați și buni într-una cu cea mai mare rată a emigrației din lume în timp de pace, într-una cu oameni răi, mânioși, egoiști, hoți și mitocani, conform modelului conducătorului emanat de partid. Și a mai reușit (sau va reuși) distrugerea unei națiuni prin inhibarea ei demografică, astfel încât prognozele au ajuns să estimeze că doar peste două-trei decenii poporul român nu va mai fi majoritar în România.
Oare, dacă ați fi știut, în aprilie-iunie 1990 ați fi fost mai mulți în Piața Universității?
Pascal Ilie Virgil, Iunie 2020

Pascal Ilie Virgil – regizor, scenarist și producator independent

Pascal Ilie Virgil in 1990

Pascal Ilie Virgil are Studii de Regie film, UNATC (cu un an doctoral) și Filosofie, Universitatea București, și este regizor, scenarist și producător independent (http://www.imdb.com/name/nm5381307).
A regizat filmele de lung metraj Desperate Ghosts (2018) și Delfin Pentagon (co-regizor)(2018). A scris scenarii pentru: The Jester from Transylvania (2020, post-producție); Desperate Ghosts (2018); Delfin Pentagon (2018); Femeia cu cravată neagră (2016); Crimă inocentă (2015); Brâncuși, din eternitate (2014)(2009, Moondance Atlantis Award); Toți copiii Domnului (2012); Liceenii în 53 de ore și ceva (2011);
Ca Regizor, Scenarist și Director de imagine (ficțiune, docudrame) a realizat: Transilvania – Istorie, legendă și mister (2001), 52 min.; Pontus Euxinus (1999), 47 min.; Kogaion (1998), 35 min.; București (1997), 42 min.; Pelerinaj în Țara Sfântă (1996), 35 min.; Trezirea (1996), 26 min.; Tismana și Prislop (1995), 26 min.; Mănăstiri din Moldova (1995), 30 min.
A fost Regizor secund (2006-2011) pentru: Puzzle – Brâncuși din eternitate; Se caută o mamă; Liceenii în 53 de ore și ceva; Luna verde; Schimb valutar; Logodnicii din America (asistent regie).
În perioada 2005 – 2007 a fost Asistent universitar la Universitatea Media, catedra Arta Regiei.
A lucrat în presă ca Reporter special și fotoreporter la “România liberă” și a fost corespondent de razboi în fosta Iugoslavie pentru BBC si Europa Libera (1990-1994), Director de știri Amerom TV – actuala Prima TV (1995-1997), Reporter special „Cotidianul” (1994-1995) și Șef secție Religie și Minorități la Agenția de stiri Mediafax (1994-1995).
Expoziţii personale de fotografie: Roma, Florenţa şi Bucureşti.
Înainte de 1989 a fost Asistent scenograf la Centrul de Producţie Cinematografică Bucureşti (1985-1989).
Premii: ”Brâncuși, din eternitate”, cel mai bun scenariu de film de ficțiune, Moondance Atlantis Award, SUA, 2009;
“Transilvania”, premiul ziarului “România liberă” – EcoTourIndFilm, 2001;
“Pontus Euxinus”, premiul special al Filmservice International – EcoTourIndFilm, 1999
“Kogaion”, premiul special – EcoTourIndFilm, 1998.
Căderea unui imperiu ateu

Fenomenul Piața Universității 1989 – 1990 sau Axa lumii la București

Căderea unui imperiu ateu, cum a fost cel sovieto-kominternist, a fost dorită dar neprevăzută. Toate semnele sunt că puterile lumii acesteia n-au anticipat o atât de radicală întorsătură a lucrurilor, dar mai ales n-au prevăzut că la Bucureşti seria „revoluţiilor de catifea” (gândite de marile servicii) se va preschimba într-o mare insurecţie religioasă. În acest punct am identificat noi încă din 1990 sensul de mare surpriză al fenomenului Pieții Universității, datorat Ligii Studenților bucureșteni, consituită prin inițiativa tinerilor din jurul lui Marian Munteanu.
În toate discuţiile pe care le-am avut atunci cu profesori şi studenţi occidentali de pe ambele versante ale Atlanticului am constata nedumerirea lor, surpriza lor în legătură cu întorsătura de 180 grade a atitudinii celui ce devenise liderul Ligii și al manifestărilor din Piața Universității, în care presa occidentală văzuse un exponent al triumfului rapid al doctrinei Fukuyama a „sfârşitului istoriei” şi a instaurării unei ere liberal democratice fără naţiuni şi fără biserici. Faptul că la Bucureşti „tinerii lui Marian Munteanu” începuseră brusc a-şi face cruce, a merge la biserici, că au pus la balconul Universităţii dinspre Piaţa demonstraţiilor icoana Maicii Domnului cu Pruncul Sfânt şi portretul lui Eminescu, pe toată durata „Pieţei Universităţii”, a fost ca un șoc electric pentru minţile „triumfaliştilor” coborâtori din doctrina lui Fukuyama. Şi deşi respingeau din toată fiinţa lor lucrul acesta, deşi au făcut tot ce le-a stat în putere să creeze grupări şi reviste ale curentului internaţionalist antinaţional şi necreştin, iar uneori chiar anticreştin, totuşi mareea religioasă care-i înălţase pe tinerii Pieţei pe un promontoriu naţional şi religios n-a mai putut fi oprită de nimic! Le-a rămas „internaţionaliştilor” acestora să mai strângă rămăşiţe ale acelei împotriviri în momentul al doilea, cel al „refluxului religios”, care a venit şi el spre a reda insului obişnuit cadrul religiozităţii liniştite, diferit, evident, de acela al religiozităţii de insurecţie, prin care se propagase „evenimentul mistic”, „lucrarea cea neprevăzută” şi imposibil de oprit. Atunci, în 89-90, la Bucureşti, s-a întors axa lumii spre centrul ei firesc de gravitaţie care este Însuşi Iisus Hristos. Meritul acelor tineri și al Pieței Universității este unul major și trebuie memorat ca atare. S-ar putea spune că acea generație frumoasă și triumful ei de o clipă au fost doar un vis frumos care s-a risipit în tăria zilei cu proza ei nemiloasă. Dar cine nu știe că cea mai conturată realitate este mai întâi un vis frumos? Aici, la umbra Carpaților, oamenii n-au încetat niciodată să creadă în puterea visării. Și atunci „când oamenii consideră o situație ca reală ea devine reală prin consecințele ei” (W. Thomas).
Ilie Bădescu, Iunie 2020
Membru corespondent al Academiei Române
Director al Institutului de Sociologie al Academiei Române
Membru al Consiliului Științific al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST)
Sursa: Ziaristi Online
Mulțumiri speciale: Florin Roștariu de la Istorie în Culori și ColoRostariu B&W Retouch, Evenimentul Istoric, Evenimentul Zilei, Ziarul Bursa și Revista Q Magazine, din care preluăm și relatarea de mai jos

13-15 iunie 1990. Zilele negre în care România a fost întoarsă din drumul ei

Articol scris deTimeea Teodoru
13-15 iunie 1990. Zilele negre în care România a fost întoarsă din drumul ei” data-url=”https://www.qmagazine.ro/13-15-iunie-1990-zilele-negre-in-care-romania-a-fost-intoarsa-din-drumul-ei/” data-title=”13-15 iunie 1990. Zilele negre în care România a fost întoarsă din drumul ei”
Sâmbătă, 13 iunie 2020, în curtea Muzeului Municipiului București a avut loc vernisajul expoziției de fotografie-document Fenomenul Piața Universității 1989-1990. 30 de ani. Autorii celor 52 de fotografii istorice, realizate în condiții tehnice excepționale, sunt Nic Hanu, Victor Roncea și Pascal Ilie Virgil. Evenimentul a fost organizat de jurnalistul Victor Roncea cu sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), al Asociației Artiștilor Fotografi din România (AAFR) și al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Romane (INST).

Victor Roncea

De la bun început, Victor Roncea si-a declarat solidaritatea cu poporul american, prezentându-se și cu o șapcă Donald Trump 2020, afirmând totodată că America trece printr-o Mineriadă la scară mare dar care, după părerea lui, are aceiași organizatori din umbră ca cei ai Mineriadei din 13 – 15 iunie 1990, de la București. El a mai povestit, ca unul dintre cei implicați în organizarea Fenomenului Piața Universității 1990, că acesta se menține ca o demonstrație unică în istoria României, culturală, de credință și cu valențe morale profunde, anticomuniste, ce nu poate fi comparată cu alte mișcări de trupe civile organizate de serviciile puse în slujba Rețelei Soros.
În deschiderea vernisajului, președintele AAFR a prezentat activitatea și contribuția lui Nic Hanu la istoria fotografiei românești, subliniind că acestea sunt o garanție temeinică a valorii de document a fotografiilor expuse. Eugen Negrea a publicat o serie de fotografii de la eveniment, însoțite și de descrierea acestuia, din care redăm:
„Despre evenimentele care au avut loc în dimineața zilei de 13 iunie 1990 a vorbit dna arh Tomnița Florescu, un vice-primar al Capitalei care se zbate neîncetat să redea Bucureștiului binemeritata sa strălucire. Despre victimele violențelor din acele zile a vorbit prof. dr. Nicolae Constantinescu, eminent chirurg la Spitalul Colțea care a operat atunci, fără nici o clipă de răgaz, zeci de tineri mutilati sau aduși în spital cu plăgi împușcate. Însă minerii nu au venit cu arme de foc la ei, nu-i așa ?
Cu același respect pentru cuvântul rostit ca și pentru cel scris, maestrul Corneliu Vlad a evocat vizita de curtoazie a minerilor în redacția ziarului România Liberă și amenințările adresate tipografilor care tipăreau ziarul. Un ziar foarte influent în acea perioadă, cu un tiraj ce atingea 1 milion de exemplare zilnic.

Nic Hanu si Miron Manega

Despre ziariștii care și-au asumat riscul de a depune mărturie scrisă și cinstită și despre modul barbar în care a fost eliberată Piața Universității a povestit dl. Miron Manega, actualul purtător de cuvânt al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Participant activ în Zona liberă de comunism a Romaniei, George Roncea a creionat, cu precizie și mâhnire deopotrivă, concluziile cristalizate de-a lungul anilor. Speranțele pe care le-am avut în urmă cu 30 de ani au fost curmate cu cinism de bâtele minerilor și de gloanțele forțelor de ordine.
Azi, cei ce au pus la calea odioasa ucidere a firavei democrații ce părea să rodească după deșertul comunist, trăiesc, da, cu bodyguarzi la poartă, pensii speciale și mașini de lux. Cei care au executat cu mândrie proletară ordinele primite își îneacă acum amarul vieții la gura minelor închise din toată Valea Jiului.
Toate acestea nu pot fi nicicând uitate: fotografiile expuse pe gardul Muzeului nu ne lasă”.

ARHITECTURA ȘI UNIVERSITATEA ÎMBIBATE DE SÂNGELE STUDENȚILOR

Victor Roncea și Tomnița Florescu și-au mărturisit istoriile din acele zile și în relatările lor de pe Facebook.
„Evenimentul Istoric al zilei de 14 iunie 1990 – venirea minerilor la orele dimineții în Capitala României. Am fost printre cei care a văzut prima intervenție a lor în București, din turnul Arhitecturii, pe la 5 dimineața: spargerea cu toporul a ușilor Facultății de Geologie, de sub celebrul Balcon al Pieței Universității. Ajunsesem în turn în urma unui presentiment antrenat apoi și de un vuiet care creștea și se tot apropia. Bieții noștri colegi de la Ligă aveau să fie primele victime din România ale operațiunii securistice-militaro-polițiste. Bogdan Munteanu a ajuns la spital și a supraviețuit printr-o minune, cu pleura găurită, iar lui Marian Munteanu au vrut să-i taie capul. A fost apoi arestat și dus la Jilava direct de pe patul Spitalului de Urgență. Sorin Drăgan, redactorul șef al ziarului Ligii Studentilor, Glasul, a primit un cui de cale ferată băgat în vârful unei scânduri direct în cap, dacă nu mă înșel. Pe Eugen Popescu l-au prins pe acoperiș și i-au înfipt o șurubelniță de mână în picior, ca sa nu mai alerge, probabil.
Nouă, după ce ne-au prins, au vrut să ne violeze fetele, studente la Arhitectură în ultimul an, care își făceau lucrarea de diplomă. Lui George Roncea i-au spart capul cu toporul și apoi a fost cusut la fosta Unitate a Securității de la Măgurele, pe viu. Pe mine, că eram mai mic, m-a protejat un SRI-ist împreună cu fetele și ne-a băgat în mașina lui de la UM, cu care ne-a dus la Guvern de unde am aterizat în dube de deținuti la Măgurele, trecând prin cunoscutele de unii culoare de botez cu cizme și paturi de armă. Pe scările de la Arhitectură nu am scăpat de celebrele furtunuri cu cap metalic și bâte. La intrarea în Arhitectură era sa alunecăm pe sângele de pe jos. Nea Ilie, portarul, cred că fusese deja ucis când am ajuns noi, în șuturi și răngi, la parter. În Piață, fetele le-au lăsat amintire minerilor o mare parte din hainele lor. Atunci am rămas fără aproape toate filmele foto, după ce au descoperit câteva dintre cutii și au început să strige isteric „droguuri!”…
Tipii, pe care îi vedeam de foarte aproape, aveau ochii injectați și se suiseră efectiv pe Dacia cu stație la bord, ca un ciorchine de libărci, dacă vă puteți imagina, încercând să ne scoată pe geamuri, în ciuda SRI-istului cu casca albă. În timp ce mașina demara în trombă, cu un colț de ochi i-am văzut pe frații de la Ligă aruncați în fântâna de la Arhitectură, roșie de sânge. Senzația era că parcă trăiam într-un film în care așteptam să văd dacă personajul meu mai trăiește sau nu, după cum vrea regizorul. Dar Regizorul a fost bun și tare cred că nu i-a plăcut filmul ăsta. Așa că m-a mai lăsat, ca să vadă ce mai fac, fapte bune, ori ba. Iar eu am reușit performanța de a-mi ascunde ultimul film într-un loc absolut secret 🙂 – acum pot să-l dezvălui : lenjeria intimă – în care a rezistat (ca-n filme, nu?) și în lagărul de la Măgurele, unde am fost dispuși pe ciment, cu distanța socială regulamentară respectată, desigur, „în genunchi, cu mâinile la ceafă și fața la perete” (cât puteți rezista așa? încercați și dvs, că face bine la ținută). Fotogramele ultimului film, salvat, le puteți vedea în Expozitia deschisă azi la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Suțu, cu ajutorul Bunului Regizor. Slavă Lui pentru toate!”, a spus Victor Roncea.

VICEPRIMARUL CAPITALEI: „DOUĂ STUDENTE AVEAU GURILE SPARTE CU PATUL PUȘTII”

Tomnița Forescu: „Așa este dragă Victor, eu, după telefonul primit de la soțul meu, Alexei, care era deja la spital la Urgență (era psiholog în secția de ATI) și care mi-a spus să vin repede căci sunt studenți internați cu răni grave, am ajuns acolo unde am văzut măcelul produs de niște brute conduse, este clar, de miliție și securitate …
Lui Bogdan îi înfipseseră o bâtă în spate și avea plămânul perforat, Marian era carne vie cu capul umflat, nea Ilie avea cred vreo 40 de fracturi căci îl călcaseră în picioare pe platoul miliției din Eforie, două studente aveau gurile sparte cu patul puștii …o oroare, am stat două trei zile acolo la Urgență căci mă căutaseră minerii acasă??? …cu poza mea în mână ???
Nea Ilie a murit puțin după aceea …
Așa este, urmele de sânge de pe treptele de la Arhitectură au rămas mult timp căci minerii au mai rămas în facultate …totul era vandalizat, spart cu topoarele …
Șase luni am adunat probe ca să-i dăm în judecată …și așa a rămas.”.

După eveniment, participanții au luat parte la o slujbă de pomenire susținută de Părintele Tudor Peiu, fost “golan-teolog”, la Crucile de la Universitate:



Citiți și


Citiți și

Arde America, așa cum ardea Bucureștiul acum 30 de ani

Cum erau acum 30 de ani protestele

Protestatar: Pentru umanitate va fi o cădere în iadul Experimentului Pitești și al lumii terifiante a controlului total

Mai multe fotografii, realizate de Ștefania Nicolescu și Eugen Negrea, cărora le mulțumim în mod deosebit, aici:



VIDEO:


Cititi si

Fotografii inedite din 13 iunie 1990 AICI. “Fenomenul Piața Universității 1989-1990. 30 de ani”. Expoziție-eveniment la Palatul Suțu pe 13 iunie 2020 la ora 17.00, realizată de fotojurnaliștii Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea

Roncea.ro: Eu sunt golanul care a blocat Piata Universitatii pe 22 aprilie 1990 impreuna cu ofiterul de marina Andrei Rochian. Inceputul Fenomenului Piata Universitatii. Dupa 20 de ani. Veniti pe Roncea.ro

 

Piata Universitatii, 21 Decembrie 1989 – 14 iunie 1990

Istoria noastra
21 decembrie 1989: Suntem cu totii in Piata Universitatii, o mana de oamenii care ne cunoasteam din oras ca niste cai brezi, din toate cercurile anti-comuniste: de la artisti la rockeri. Vom ramane pe strazi, la Televizune, la CC, la Muzeul National de Arta, in Blocul Romarta, la Spitalul de Urgenta si alte centre fierbinti, inca multe zile si nopti.
25 decembrie, Craciun: Este prezentata la TVRL caseta editata a procesului si executiei cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. In “completul de judecata” apar, printre altii, Dan Voinea, Virgil Magureanu, Victor Stanculescu si Gelu Voican Vociulescu. Manipularea de la TVRL genereaza in randul opiniei publice primele indoieli serioase in CFSN. In aceeasi zi se fondeaza UDMR, imediat dupa primele organizatii noii infiintate, FSN (Frontul Salvarii Nationale) si GDS (Grupul pentru Dialog Social).
26 decembrie: Este organizat primul miting anticomunist, anti-Iliescu si anti-FSN de dupa Revolutie, la indemnul unui prieten de-al nostru cunoscut printre impuscaturi, pe 22 decembrie 1989, Andrei Rochian, supranumit Marinarul, si cu concursul studentilor de la Arte Plastice.
28 decembrie: Primele semne de organizare in sanul Armata ca forme de protest si rezistenta fata de ocuparea structurilor de comanda de catre agenti KGB si GRU reactivati sub conducerea lui Nicolae Militaru.
31 decembrie: Agentul GRU, generalul Nicolae Militaru si agentul kominternist Silviu Brucan desfiinteaza Unitatea 0110 anti-KGB, preiau sub umbrela Armatei toate structurile informative si aresteaza conducerea serviciului de securitate.
Ianuarie 1990: Sunt interzise manifestatiile in Bucuresti sub pretextul atacurilor si diversiunilor teroriste.
12 ianuarie: Manifestantii anticomunisti desfid ordinul FSN si cer in Piata Victoriei indepartarea de la Conducerea CFSN a nomenclaturistilor si interzicerea PCR. Ion Iliescu, calare pe un tanc, este intrebat de multime “Ce a facut in ultimii cinci ani?”. Se scandeaza: “Cine-a stat cinci ani la rusi, nu poate gandi ca Bush!”
23 ianuarie: Frontul anunta ca va candida in alegeri, in pofida promisiunilor anterioare. Doina Cornea si alti disidenti demisioneaza din Front. Caramitru si Dinescu aveau sa ramana alaturi de Iliescu si Brucan.
28-29 ianuarie: PNTCD, PNL si PSDR cer demisia echipei conduse de Iliescu si Roman si constituirea unei puteri politice care sa includa si partidele istorice. Frontul pune la cale o contramanifestatie a “oamenilor muncii”. Sunt adusi pentru prima oara minerii in Bucuresti.
12 februarie: Are loc interventia ofiţerilor membri ai Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) la Guvern, unde Gelu Voican Voiculescu, pe atunci viceprim-ministru, se prezintă ca mandatar al preşedintelui Ion Iliescu. CADA prezinta Dosarele Corbul 1 si Corbul 2 si cere eliminarea cadrelor KGB si GRU plasate sub conducerea ministrului Nicolae Militaru cu sprijinul lui Brucan si Iliescu.

18 februarie: La mitingul Opozitiei, din Piata Victoriei, diversionisti bine antrenati incita multimea pentru a patrunde in forta in sediul Guvernului. Victor Roncea: “Ca printr-o minune, am iesit printre ultimii din cladirea Guvernului – tot impreuna cu Andrei Marinarul, intalnit in sala de consiliu – chiar inainte de a se inchide portile si a urma arestarile”. A doua zi, pe 19 februarie, sunt chemati la Bucuresti minerii, constituiti dupa modelul garzilor civile paramilitare ale Revolutiei bolsevice din Rusia.
3 martie 1990: Macaragiul Gheorghe Gavrilescu darama, in uralele multimii, statuia lui Vladimir Ilici Lenin din Piata Scanteii (azi Piata “Presei Libere”).
20 martie 1990. Are loc la Targu Mures incercarea de rupere a Ardealului, perfectata de agitator maghiari bine organizati, cu sprijinul serviciilor secrete ungare sub observatia celor sovietice, si soldata cu morti si raniti.
 
22 aprilie 1990: Se implineau patru luni de la revolutie. Asociatii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit in mars spre Televiziune. La incheierea manifestatiei, in timp ce coloana de manifestanti se deplasa pe Calea Dorobantilor, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a ranit grav o femeie in varsta. Incidentul a facut ca tensiunea din randul manifestantilor sa creasca. Ajunsi in Piata Universitatii, ei ocupa carosabilul, blocand circulatia atat pe B-dul Nicolae Balcescu, cat si pe B-dul Republicii. Pentru prima data dupa Revolutie se inalta baricade, din panourile metalice aflate in jurul santierului de la Spitalul Coltea, care sunt dispuse chiar in Piata Universitatii de catre Victor Roncea si Andrei Rochian, capitan de marina (foto dreapta, din pacate fara pletele de-atunci). Troleibuzele se opresc, generand blocarea traficului. Dupa lasarea intunericului apar, pentru prima oara dupa 21 decembrie 1989, “scutierii”, trupele speciale de interventie. Elena Andronescu, membra fondatoare a GID, avea sa consemneze astfel evenimentele: “Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar soferul, care parca de-abia astepta asa ceva, s-a intins, obosit, cu capul pe volan; a aparut un politist cu grad si a inceput sa urle la el, ca si cum n-as fi fost de fata: “Ce stai, bai, da-i drumul, treci peste ei!”; ridicandu-si cu greu capul, plictisit, soferul ii spune: “Eu sunt cu ei, dom’le!”, apoi se culca la loc.
Dupa orele 21 se vor pune panouri de tabla, luate de langa Spitalul Coltea si dispuse in cercul Piatei Universitatii – de Victor Roncea si un alt tanar, Andrei Rochian, zis “Marinarul” -, care vor bloca circulatia. Peste noapte, incercuiti de politie, vor ramane circa 30-60 de manifestanti, printre care reprezentanti ai asociatiilor “16-21 Decembrie”, “GID”, “21 Decembrie”, “AFDPR” (Octavian Radulescu) raniti in revolutie, rude ale unor decedati, maicute care au cantat “Hristos a Inviat” si alte cantece religioase, un preot care a slujit la Troita.
La portavoce manifestantii au cerut abrogarea decretului 473 si includerea in legea electorala a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara – interzicerea candidaturii fostilor activisti comunisti si ofiteri de Securitate pentru primele trei legislaturi.
Se scandau lozinci: “FSN, FSN du-te in URSS”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Nu vrem presedinte care sa ne vanda URSS-ului”, “Nu suntem huligani”, “16-21 nu pleaca nici unul”, “15-22 voi ati tras in noi”, “Jos comunismul”, “Democratie”.
Cum numarul manifestantilor tot scadea, iar politia ramanea pe pozitii, cativa membri ai asociatiilor prezente au incercat, fara succes, mobilizarea studentilor din complexele mai importante.
Dimineata in jur de ora 7, in ploaie, ramasesera vreo 7-8 demonstranti, printre care Octavian Radulescu si doi membri GID. Dintr-o Dacie alba au coborat niste ofiteri de politie care i-au alungat pe manifestanti langa zidurile Universitatii, dirijand circulatia.
Si, pe cand priveau deprimati, infometati, zgribuliti de frig in ploaie cum politistii le calcau in picioare pancartele de panza, mai abitir cea cu “MINISTERUL DE INTERNE = MAN = KGB?”, pe care au ingropat-o in noroi, deodata, Octavian Radulescu incepe sa urle in porta-voce: “Victorie, victorie! Am invins! Victorie!”. Atunci, ne-am uitat unii la altii, gandind cu totii acelasi lucru; mai tarziu, ne-am dat seama ca avea dreptate”.
23 aprilie: Lumea se aduna pe trotuarul din fata Teatrului National. Se vorbeste la portavoce. Peste noapte raman circa 100 de persoane.
24 aprilie: In jurul orei 5.00 dimineata Politia se napusteste asupra oamenilor stransi in jurul troitei, lovindu-i cu salbaticie. In jurul orei 11.00, Politia se retrage, Piata fiind reocupata de cateva sute de manifestanti. Se striga cu patima “Jos Iliescu!” In dimineata aceleiasi zile, presedintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei motiuni pentru eliberarea fortata a pietei, motiune ce nu va fi adoptata. Ion Iliescu ii numeste pe cei care il contestau in Piata Universitatii, “golani”.
George Roncea: “La ora 12.00, dupa ce am aflat de la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonas pe care am scris apasat “Golan”. In stanga, jos, am pus ca o marca semnatura: Ion Iliescu. Trag la xerox cateva sute de bucati si cumpar doua cutii de ace. Imi pun prietena sa se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignati ofensa adusa de Iliescu. Chestia uimeste, la inceput, dar foarte iute apare reactia asteptata, de fronda ironica la adresa incruntatului Iliescu, moment in care apar la vedere cu teancul de insigne si cu acele. In doua minute raman fara ecusoane, pe care oamenii, razand, si le prind cu mandrie in piept”. La ora 15.00, Institutul de Arhitectura va fi impodobit cu o inscriptie pe care se putea citi: “Facultate de golani”. Din acel moment s-a implinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct, ce era pana atunci inca difuz si lipsit de contur. Eticheta de “golan” devine insemnul heraldic al minoritatii bunului simt din Romania.

Deschiderea balconului


Read the rest of this entry »

BASESCU l-a vizitat la spital pe Cristi Paturca, autorul Imnului Golanilor, ajuns pe drumuri

Cristian Paţurcă, autorul "Imnului Golanilor" a declarat duminică, pentru NewsIn, că preşedintele României l-a vizitat sâmbătă, la spitalul Victor Babeş, unde se află internat, şi i-a adus prăjituri şi struguri, cantautorul adăugând că s-a bucurat deoarece nu se aştepta să-l viziteze Băsescu.

Revoluţionarul Paţurcă a precizat că a discutat cu preşedintele Băsescu, printre altele, despre situaţia certificatelor de revoluţionar, adăugând că al său nu este încă preschimbat. Paţurcă a declarat, pentru NewsIn, că a avut un proces cu Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor legat de problema preschimbării certificatului de revoluţionar, pe care l-a câştigat, însă decizia nu este definitivă.

În legătură cu vizita preşedintelui, Paţurcă a spus că nu se aştepta şi că nu a fost anunţat, dar că s-a bucurat foarte mult.

Cristian Paţurcă este internet de aproximativ două luni în spital, din cauza unor afecţiuni la plămâni şi ficat.

Pe 8 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a decis să oblige Secretariatul de Stat pentru Problemele revoluţionarilor, la cererea lui Cristian Paţurcă, să preschimbe certificatul de revoluţionar al acestuia. Decizia nu este definitivă şi poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În mai 2008, cantautorul melodiilor din Piaţa Universităţii, Cristian Paţurcă, a fost evacuat din casa în care s-a născut, situată în Bucureşti pe strada Lister nr. 61, după ce imobilul naţionalizat a fost revendicat. "Nu am primit nicio veste de la nimeni, nici de la proprietar nici de la judecătorie şi niciun fel de somaţie de evacuare" declara la acel moment Cristian Paţurcă. "Urmează să locuiesc sub cerul liber de acum. Noroc de prietenii pe care îi mai am şi care m-au invitat să dorm la ei. În acest moment, îmi pare rău că tot ce am făcut în decembrie '89 s-a întors împotriva mea", mai spunea cantautorul.

În calitate de revoluţionar, Cristian Paţurcă are dreptul la o casă, însă certificatul său de revoluţionar nu mai este valabil.

Cristian Paţurcă este cunoscut în special datorită celebrului "Imn al golanilor", care a fost cântat pe toată durata manifestaţiilor din Piaţa Universităţii din 1990. 

21 feb 2010 16:01

NewsIn / Reporteri: Andreea Georgescu / Denisa Soare
Vezi si: Cristi Paţurcă: „Am ajuns un boschetar!” 

ACTIUNEA "Eminescu traieste prin noi" desfasurata pe 15 ianuarie 2010 in Piata Universitatii. FOTO/VIDEO

15 ianuarie 2010

Cu ocazia aniversarii a 160 de ani de la nasterea poetului national

Piata Universitatii, “Borna km 0″, orele 15-17

Invitatie la o lectura publica cu texte scrise de Mihai Eminescu

Vrei sa reciti sau sa citesti, la microfon, o poezie sau un text scrise de Mihai Eminescu? Vino in 15 ianuarie 2010, intre orele 15-17, la fantana din Piata Universitatii.

Vei putea sa reciti orice poezie de-a sa pe care o stii pe de rost, sau vei avea posibilitatea sa citesti o poezie, sau o secventa de articol, pe care le vei alege dintr-un dosar.

Dosarul contine o selectie dintre cele mai cunoscute poezii si articole publicate de Eminescu, ordonate pe tematici.

Dupa ce ai selectat poezia sau articolul pe care doresti sa le citesti la microfon, te vei inscrie pe lista de asteptare, care va fi tinuta de organizatori.

Odata suit la tribuna, iti vei spune numele si ocupatia/profesia (pentru a vedea diversitatea participantilor), dupa care vei citi textul ales, incepand cu titlul.

Timpul maxim alocat este de doua minute de persoana!

La final, cobori de la tribuna, fara a face niciun alt comentariu, indiferent de subiect. Nici macar multumiri organizatorilor!

Va exista un moderator care va intrerupe persoanele care incalca regulile. Se vor acorda exceptii la aceste reguli pentru situatiile deosebite.

De asemeni, moderatorul va interveni pentru a asigura acoperirea unei tematici cat mai variate din opera lui Eminescu.

Recitatorilor li se vor acorda diplome de participare.

Mesaje pe care dorim sa le transmitem:

• Eminescu traieste prin noi, numai in masura in care citim cu placere din opera sa poetica si publicistica si vibram la mesajul ei
  
• Eminescu apartine tuturor romanilor in egala masura, nu numai actorilor, specialistilor sau oamenilor de cultura
• Eminescu a fost nu numai un tanar etern indragostit, ci si un adult matur, cu o cultura vasta, implicat politic, incoruptibil ideologic si redactorul sef al celui mai important ziar al epocii

 Organizatori: Asociatiile OINA, Toleranta Zero, Civic Media, Adevar si Dreptate si Liga Culturala Acvila

RAZBUNAREA PIETEI UNIVERSITATII. „Golanii“ i-au dat ştafeta lui Traian Băsescu

Scris de George Roncea
Ion Iliescu, cel care i-a înmånat ştafeta roşie lui Mircea Geoană, a încasat în aceste zile o replică severă din partea „golanilor“ plecaţi din ţară după Mineriadele ordonate şi organizate de „cårpa kaghebistă“. Peste 78% dintre romånii stabiliţi în străinătate au votat împotriva lui Ion Iliescu, de fapt Tătucul din spatele „prostănacului“. Am fost sunat, în ziua votului, de numeroşi prieteni plecaţi din ţară după Represiunea Pieţei Universităţii, care aflaseră rezultatele exit poll-urilor institutelor de sondaj din aria Vîntu-Voiculescu şi care s-au hotăråt să se ducă la vot tocmai datorită indignării la aflarea datelor prezentate de acestea. Diferenţa de fus orar a permis ca, în Statele Unite de exemplu, pe Coasta de Vest, să se voteze pånă a doua zi la şapte dimineaţa. Turul doi a adus un număr-record de participanţi la vot, un procent neatins niciodată pånă acum.
În urma centralizării voturilor din cele 294 de secţii de vot din străinătate, s-au prezentat la alegeri 147.754 de cetăţeni romåni, au exprimat 146.876 de voturi valabile şi doar 861 au fost voturi nule. 115.831 de romåni au votat pentru Băsescu, 31.045 pentru Geoană. Se pare că romånii din diasporă nu au fost momiţi de promisiunea celor 20.000 de euro pe care îi distribuia cu largheţe Geoană, plecånd probabil de la cuantumul salariului cumnatului său Ionuţ Costea, salariat al statului, plasat chiar de el la şefia Eximbank.
Am văzut câteva dintre listele cu CNP-uri ale votanţilor din străinătate fluturate nervos de pesedişti şi mi-a sărit în ochi că seriile corespund unor oameni din generaţia mea, precum şi din generaţia „decreţeilor“ lui Ceauşescu. Majoritatea celor care au ieşit în stradă împotriva comunismului în decembrie 1989 făceau parte din această generaţie. „Decreţeii“ erau acei copii născuţi ca urmare a unui celebru decret al lui Ceauşescu prin care se pedepseau aspru întreruperile de sarcină. Sute de mii de mame, cu sau fără voie, au dat naştere unui număr sporit de copii, ca urmare a apariţiei decretului cu pricina.
În 1989, o mare parte a acelor copii deveniţi tineri furioşi pe sistem au ieşit masiv în stradă. Practic, ei l-au dat jos pe Ceaşcă. Faptul că Ceauşescu a fost împuşcat la ordinul copilului său adoptiv, Ion Iliescu, este altă poveste. Puţină lume ştie că Ion Iliescu a fost crescut în familia Ceauşescu, iar statutul său era acela al unui fiu adoptiv. Era culcat în pat cu soţii Ceuşescu, când era mic mama îl părăsise, iar tatăl său dispăruse cu treabă pe meleagurile Rusiei, la centrala NKVD, strămoşul KGB.
Ion Iliescu ar fi meritat să aibă soarta tatălui său adoptiv, Nicolae Ceauşescu, dacă avem în vedere că lucrurile pentru care a fost acuzat Ceauşescu îi pot fi imputate în egală măsură, ba chiar mai mult de atât. Exodul tinerilor studioşi ca urmare a represiunii ordonate de acesta, împotriva studenţilor Pieţei Universităţii, în iunie 1990, a făcut enorm de mult rău României.
Unul dintre vicepreşedinţii Ligii Studenţilor din Universitate, Sorin Drăgan, un tip absolut remarcabil, a încasat în dimineaţa zilei de 14 iunie un piron în cap de 20 de centimetri, înfipt la capătul unei bâte utilizate de un miner pentru a bătători capetele colegilor mei. Sorin avea o gaură în cap prin care puteai să ajungi cu degetul la creier. A ajuns în America şi a rămas acolo, cu o infirmitate care i-a marcat viaţa. Sângele colegilor mei, sângele fratelui meu, sângele meu a înroşit pereţii şi coridoarele Universităţii şi Arhitecturii. Petre Roman avea să le explice după câteva zile jurnaliştilor străini oripilaţi care au vizitat cele două clădiri/garnizoane ale studenţilor din Piaţa Universităţii că noi am aruncat cu vopsea roşie pe pe pereţi, pentru a-l compromite pe Ion Iliescu.
Eu ţin minte că atât de mult sânge îmi cursese din rănile de la cap încât hainele mele deveniseră scorţoase şi roşii de parcă ar fi fost vopsite cu galus, celebra vopsea de ouă cu care noi, studenţii de la Arte plastice, „îmbunătăţeam“ ţoalele din comerţul socialist. Mi s-a părut haios pe undeva că am ajuns să-mi vopsesc hainele într-un stil avantgarde cu propriul sânge. Am scăpat doar cu voia lui Dumnezeu, cei care am scăpat. Alţii, necunoscuţi, tineri ca şi noi, au fost împuşcaţi pe stradă, în noaptea de 13 spre 14 iunie, după ce Iliescu a dat ordin să se tragă în plin deoarece noi eram cu toţii „legionari care dăm lovitură de stat legionară“.
Adrian Năstase, a spus la Parchet Ion Iliescu, acum vreo trei ani, a văzut steagurile verzi legionare cu ochii săi de vânător şi l-a sunat să-l avertizeze. Avertizat, Ion Iliescu a cerut Armatei să tragă, ca în vremea lui Antonescu (mareşalul, nu pricoliciul de Crin). S-au tras 1.466 de gloanţe de război. Un tânăr, Dragoş Drumea, şi-a dat duhul în braţele mele, la ora 03.15, lângă CCA, împuşcat în gât. Avea traheea zdrobită şi sângele îi ţâşnea în sus ca dintr-o fântână arteziană. Am încercat să-i acopăr gaura din gât cu palma şi simţeam cum îmi zvâcnea mâna datorită presiunii sângelui care i se scurgea cu repeziciune. Mă privea cu ochi înnebuniţi de spaimă, din ce în ce mai ceţoşi, horcăind din greu. I se scurgea viaţa printre degetele mele, afară se trăgea încă, nu aveam niciun ajutor şi m-a cuprins disperarea dându-mi seama că îşi pierde cunoştinţa şi că îmi va muri în braţe, sufocându-se cu propriul sânge. I-am strigat nu ştiu nici eu ce, crezând că poate mă aude, au venit nişte tineri şi l-am dus la o maşină a medicilor de la Medicine sans Frontiere.
Am aflat peste ani de la un chirurg, Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidenţial la Cotroceniul ocupat de Emil Constantinescu, că tânărul care îşi dădea duhul în braţele mele în acea noapte din iunie 1990 a ajuns pe masa sa de operaţie, dar nu a mai putut face nimic pentru el decât să-i constate decesul, prin împuşcare cu glonţ de război.
Un alt amic, simplu inginer la vremea aceea, s-a ales cu un sfert din creier zdrobit cu bare de fier, a zăcut apoi trei ani în Germania, unde a fost vindecat cât de cât de către nişte medici extraordinari. I-au trebuit alţi ani să-şi revină parţial şi să-şi reamintească lucruri care se şterseseră din capul său, ca urmare a loviturilor. Nu i s-a şters din cap Ion Iliescu. S-a întors în ţară şi a înfiinţat organizaţia victimelor mineriadelor, fiind cel căruia i se datorează practic existenţa Dosarului Mineriadei din 1990. Din 1999, Viorel Ene, inginerul cu capul storcit de barele de fier, aşa damblagit cum a ajuns, a organizat sute de proteste, mitinguri, demonstraţii, a strâns mii de mărturii, a depus sute de cereri pe adresa Parchetului, cerând un singur lucru: judecarea lui Ion Iliescu. Chiar zilele trecute a mai avut încă un termen, desigur o amânare, la unul dintre procese.
N-am izbândit până acum să-l facem pe Iliescu să plătească pe calea justiţiei. I-am plătit-o însă pe calea votului. Mi-ar face plăcere, desigur, să i-o plătim şi altfel...
Scria zilele trecute Adrian Năstase, cel cu privirea de vultur, cel care l-a sunat pe Ion Iliescu în ziua de 13 iunie să-i zică de steagurile noastre verzi de legionari împuţiţi, huligani borâţi şi golani nenorociţi, că votul românilor plecaţi din cauza lui Ilici „ar trebui să aibă o greutate mai mică“.
Citez: „Nu românii din diaspora au decis câştigătorul alegerilor. De ce să-i considerăm pe aceşti români responsabili de rezultat doar pentru că au votat mai târziu, din motive naturale, ce ţin de fusul orar? De ce nu voturile din 3-4 judeţe precum Cluj, Timiş, Alba sau Arad să fie cele care au inclinat decisiv balanţa? Cred că în acest caz simplificăm foarte mult realitatea electorală“, scrie Adrian Năstase. El perorează mai încolo că cei care locuiesc de mai mulţi ani în străinătate „nu au contact direct cu realitatea“. „Nu sunt afectaţi, direct, de reglementări, de taxe şi impozite, chiar şi de o viziune sau alta asupra viitorului - în sănătate, educaţie, etc. Prin urmare, votul lor ar trebui să aibă o greutate mai mică. Se impune, în viitor, o dezbatere pe acest subiect“, mai debita Adrian Năstase pe blogul său.
Io zic că Adriana Năstase şi ai lui au dreptate pe undeva. Votul celor plecaţi din ţară din cauza lui Ion Iliescu ar trebui să aibă o greutate mai mică. Şi eu, deşi nu am plecat din ţară, aş fi dispus să mi se restrângă greutatea votului meu, la schimb, din greutatea scăzută a votului meu aş prefera să mi se ofere o bară de fier cu o greutate corespunzător mărită cu care să bătucesc oleacă creştetul lui Ion Iliescu, Petre Roman şi restul echipei feseniste/pesediste, nu mult, ci doar atât cât să simtă şi ei greutatea votului popular al vechilor golani ai Pieţei Universităţii.
Pe cât facem pariu că dacă facem un Referendum, doar în rândurile emigraţiei româneşti, pe tema asta, se va obţine un rezultat de cel puţin 78 la sută, cât a fost votul dat împotriva lui Geoană, cel cu ştafeta roşie înfiptă adânc în dos de pidosnicul pervers de Ion Iliescu?
„Jos Iliescu!“ rămâne încă un slogan actual pentru toată generaţia noastră, iar una dintre motivaţiile serioase care m-au determinat pe mine personal să votez acum, pentru prima oară în viaţa mea, a fost legată de speranţa că în noul an, la fix 20 de ani de la măcelul din Piaţa Universităţii, îl voi vedea pe Ion Iliescu în instanţă, livid, cu buzele strânse, aşa cum l-am văzut în dimineaţa când Geoană a aflat că nu mai este preşedinte, ci doar etern prostălau „de stat şi de partid“ - şi prin contribuţia votului meu...
Jos Iliescu!... Cine uită nu merită ....

„Golanii“ i-au dat ştafeta  lui Traian Băsescu
Curentul - miercuri, 16 decembrie 2009

© Curentul

Vezi aici CURENTUL PDF

PIATA UNIVERSITATII ieri, azi si maine: „Mircea Geoană nu uita, te votăm la Moscova!“

De Ziua Naţională, timişorenii au dat reject Pactului slugilor pesediştilor lui Iliescu
Scris de George Roncea  
Ieri, de Ziua Naţională, Piaţa Operei din Timişoara a fost plină de timişoreni ieşiţi să protesteze la adresa politrucilor veniţi să semneze Pactul neruşinării şi lăcomiei dintre liberali, pesedişti, ţărănişti ciuhandişti etc. Timişorenii au ieşit în stradă, enervaţi de mimarea reconcilierii comunisto-liberalo-tărăniste şi de utilizarea ca agent electoral al Timişoarei a taberei lui Iliescu. S-au ales cu violenţe din partea jandarmeriei şi cu gaze lacrimogene aruncate în ochi, în timp ce pe un ecran uriaş se derulau imagini cu discursurile ditirambice ale lui Geoană, Ciuhandu, Crin etc.
Timişorenii au amendat momentul ruşinosului pact dintre Ciuhandu, omul mafiei imobiliare ţigăneşti din Timişoara (chiar nevastă-sa era angajată la firma unui bulibaşă), Geoană şi restul adunăturii din care n-au lipsit circăreasa Lavinia Şandru (femeia s-a lansat la Circul de Stat), circarul Mircea Dinescu etc.
Timişorenii au utilizat banerul şi lozinca afişată ieri în ziarul „Curentul“ - „Nu iertăm, nu uităm“, a românilor anti-pesedişti, anti-Ilici, spiritul Timişoarei reaprinzându-se la 20 de ani de la Revoluţie.
La adresa www.romaniantipsd.ro se găseşte o colecţie completă de opinii şi ilustraţii ce aparţin acestei categorii de români, între care mă număr şi eu ca simplu scribălău de ziar. Frame-ul site-ului creat de foşti golani ai Pieţei Universităţii este asemănător cu structura site-ului www.mineriada.org, creat tot de foşti vechi golani.
Semnificativ pentru starea jalnică a presei româneşti, nicio televiziune nu a reuşit să filmeze de sus manifestaţia, pentru a vedea toată lumea că Piaţa Operei era plină ochi. Un coleg din presa locală ne-a contactat şi ne-a transmis date de la faţa locului, comunicându-ne cursul evenimentelor şi confirmând utilizarea gazelor lacrimogene de către jandarmi.

Geoană, Crin şi Iohannis au fugit pe uşa din spate

Mircea Geoană nu a ieşit în piaţă, preferånd să-şi susţină discursul din Operă. În momentul în care a început să vorbească, el a fost huiduit copios. Adversarii lui Geoană i-au cerut candidatului PSD să aibă curaj să iasă în faţa mulţimii. În momentul în care Ciuhandu a explicat din Operă că Băsescu reprezintă comunismul, a izbucnit un cor de huiduieli. Aproape exact ca în urmă cu 20 de ani, Geoană, Antonescu şi Iohannis au părăsit Opera prin spate. Nu ştim dacă au plecat cu elicopterul de pe acoperişul Operei...
Cåţiva susţinători ai lui Geoană, înarmaţi cu steaguri şi pancarte, au fost luaţi la rost de mai mulţi tineri şi pensionari care i-au întrebat „cum îşi permit să confişte Piaţa Operei“. Mai mulţi membri ai Societăţii Timişoara, printre care şi reputatul om de cultură timişorean Daniel Vighi, au venit în Piaţă pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de mitingul organizat de PSD, potrivit Hotnews.
„Este dureros că, la 20 de ani de la Revoluţie, comuniştii să se adune aici, în Piaţa Operei. Dacă mergeau în Parcul Central, nu avea nimeni nimic cu ei“, a declarat pentru Hotnews Dan Botorodetchi.
„Nu sunt aici pentru a-l susţine pe Băsescu. Sunt aici pentru a milita împotriva comunismului. Roşu e culoarea comuniştilor“ - a declarat un timişorean citat de Hotnews.
O timişoreancă aflată în centrul Timişoarei a sintetizat evenimentele, notează News Timişoara: „Tatăl meu a murit în centru, iar acum comuniştii au venit din nou aici“, a declarat cu lacrimi în ochi tånăra.

„Jos comuniştii!“

Realitatea în schimb a transmis că sunt doar „câţiva oameni“, nu mii de oameni, iar între aceştia erau doar „golani“ - galerişti de la Poli Timişoara, susţinători ai PD-L şi revoluţionari. A uitat să menţioneze că toţi cei care strigau „ruşine!“ şi „jos comuniştii!!“ către cei care au pactizat cu PSD-ul lui Ion Iliescu tocmai la Timişoara sunt în primul rând timişoreni, la fel ca şi timişorenii care au ieşit în stradă acum 20 de ani.
Filmările operatorilor Realităţii au decupat cu grijă cadrul, astfel încât să nu se vadă masa de oameni şi mulţimea celor care îl înjurau pe Ion Iliescu şi ai lui, corespondentul nostru de circumstanţă relatându-ne că printre lozinci de genul „Mircea Geoană nu uita, te votăm la Moscova“ s-au mai strecurat şi multe alte „zicături“ care nu pot fi reproduse, ce se refereau la Ion Iliescu în mod ireverenţios, oral. Realitatea a procedat exact ca TVR-ul în timpul Pieţei Universităţii, încercând să-i bagatelizeze şi să-i acopere de rahat pe demonstranţii anticomunişti de la Timişoara. Ceva mai jalnic şi mai greţos n-am mai văzut de mult - de aproape 20 de ani de fapt. Circul a continuat toată ziua pe vidanja de ştiri a lui Vîntu.
„Regretabil, vaaai ce violenţă, pace şi cadenţă, totu’, totu’ e vina lu’ Băsescu, ce s-a întâmplat la Timişoara e o continuare a gesturilor regretabile violente ale actualului preşedinte“, a zis pesedista Carmen Moldovan, ţiitoarea lui Kelemen Hunor, candidatul autonomiei maghiare.
Un Mircea Diaconu devenit politicianist liberal, cu o neruşinare cinică lipsită de orice măsură, a condamnat „instigarea poporului contra asupritorilor“ determinată, vezi Doamne, de Traian Băsescu, cel care ar fi vinovat de aşa-zisa contra-manifestaţie „absolut oribilă“ de la Timişoara.
Cu alte cuvinte, oricine protestează faţă de Ion Iliescu e plătit de Băsescu, de Raţiu şi Câmpeanu. Pardon, Câmpeanu nu, că Câmpeanu a ajuns cârpa cârpei kaghebiste.
Cam aşa a fost ziua naţională la Timişoara, ziua ruşinosului pact a comilitonilor lui Ion Iliescu, la 20 de ani de la „Revoluţie“...

Timişoara, 1 decembrie 2009: „Mircea Geoană nu uita, te votăm la Moscova!“
Curentul - miercuri, 02 decembrie 2009

© Curentul

ROMANI, veniti in Piata Universitatii, Zona Libera de Neocomunism a Romaniei! "Mai bine haimana, decat tradator/ Mai bine huligan decat dictator/ Mai bine golan decat activist/ Mai bine mort decat comunist!" UPDATE: LA 18.00 IN FIECARE ZI PANA LA VICTORIE

Alegeri fara comunisti, fara nomenclatura!!!

ACUM ca si ATUNCI, in 89-90, si la Referendum, in 2007:

Mesajul Pietei Universitatii catre Traian Basescu si detractorii sai

Organizatiile Pietei Universitatii saluta revenirea presedintelui Traian Basescu in fruntea statului dupa victoria in Referendum. La exact o luna de la infiintarea Civic Net - Piata Universitatii, tinem sa salutam totodata decizia presedintelui Basescu de institutionalizare a dialogului direct cu romanii prin intermediul Pietei Universitatii - Agora Noii Romanii. Traian Basescu este primul personaj al lumii politice care da prioritatea cuvenita ideii de instanta morala a Pietei Universitatii.

Este o revansa a discursului moral asupra celui politicianist. In acelasi timp discursul prezidential amorseaza o mutatie importanta: Piata Universitatii este un simbol referential, a carui semnificatie depaseste cadrul pur istoric.

Data de 19 Mai 2007 este un moment de referinta pentru Romania. Basescu a afirmat, in Piata Universitatii, imediat dupa anuntarea rezutatelor Referendumului ca va lupta pentru adoptarea unei noi Constitutii, a votului uninominal si a legii lustratiei. Traian Basescu: s-a referit la "grupurile de interese", la "solutiile imorale", la "coruptie" si "condamnarea comunismului", teme care sunt, in fondul lor, probleme de ordin moral.

Din 1992, cand l-a votat pe Ion Iliescu, s-a operat o transformare structurala a omului politic Traian Basescu. Traian Basescu este astazi opusul sau din perioada anilor '90. Din acest motiv, deoarece si-a declinat trecutul, a intrat în coliziune cu Sistemul din care a facut parte. Astazi el a comunicat ca a inteles si si-a asumat sistemul de valori al "golanilor" Zonei libere de comunism.

Traian Basescu a recuperat astfel semnificatiile multiple, individuale si colective, imaginare sau ideologice, care se întretes în textura unica a fenomenului Pietei Universitatii.

"Golanii" Universitatii au fost protocronistii actualului sistem de valori si repere - impuse Romaniei si prin aderarea la Uniunea Europeana. In esenta, Romaniei i s-a solicitat indirect eliminarea membrilor fostei Securitati, a activistilor Partidului, a nomenclaturii, din structurile Statului. Exact ceea ce am cerut si noi in urma cu 17 ani.

Basescu, deasemenea, s-a referit la re-intemeierea clasei politice a Romaniei ceea ce arata ca, in substanta sa, mandatul lui Traian Basescu este un mandat moral.

Actul asumarii de catre Traian Basescu a mesajului Pietei Universitatii este pragul restaurarii institutionale a principiilor Pietei Universitatii si a intelesului sacrificiului generatiei anilor '90. In contextul actual societatea romaneasca are nevoie nu numai de o recuperare a afirmatiilor Pietei Universitatii dar si de o edificare concreta a acestora.

Basescu si-a asumat un imperativ categoric - lustratia nomenclaturii - si a recuperat intervalul aparent de netrecut dintre doua orizonturi istorice. Actiunea sa impune preluarea problematicii si solutiilor manifestantilor Pietei Universitatii. Ceea ce este foarte important este ca operarea lustaratiei sa nu cada tocmai in mainile celor care au facut parte din nomenclatura si aparatul de propaganda al PCR, din Securitate sau alte servicii straine, impostorii anticomunismului, cu scopul de a-si regla rafauieli istorice impotriva Romaniei.

Re-intemeierea sistemului politic pe baze morale a fost obiectivul principal al manifestantilor Pietei Universitatii de acum aproape doua decenii.

In urma cu 17 ani, data de 20 Mai s-a dovedit a fi fost o data nefasta pentru Romania. Fortele neocomuniste au acaparat Puterea, oficial, printr-un vot al unei majoritati inselate, mintite, manipulate. Pe 22 aprilie 1990 debutase cel mai radical si moral discurs anticomunist al societatii civile din Romania.

In principal s-a cerut includerea in legea electorala a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara - interzicerea candidaturii fostilor activisti comunisti si ofiteri de Securitate subordonati Moscovei pentru primele trei legislaturi. O minoritate, care reprezenta probabil mai putin de 0,75 la suta din "popor" a protestat 54 de zile in Piata Universitatii impotriva elementelor agenturii rusesti instalate in fruntea statului.

Tinerii participanti la insurectia anticomunista din Decembrie 1989 au reocupat Centrul simbolic al Romaniei, Piata Universitatii. Aici s-a cantat si s-a strigat "vom muri si vom fi liberi". Aici chiar s-a murit. Aici s-a dat jertfa pentru adevar, aici s-a facut greva foamei, si s-au cerut "lucruri simple": fara comunisti si agenti rusi in fruntea tarii.

Piata Universitatii a fost un moment crucial în viata Romaniei, o manifestare a demnitatii romanesti si a dorintei fierbinti de eliberare pentru totdeauna de comunism. Dupa reprimarea sangeroasa a Pietei Universitatii, mortii si ranitii Mineriadei s-au adaugat mortilor si victimelor Revolutiei.

Piata Universitatii a fost Zona Zero, o zona incarcata de sacralitate, fortareata a studentilor, tribuna a unei directii anticomuniste radicale, dar si o confrerie a mintilor libere.

Studenti si tinerii bucuresteni care au infruntat tancurile si gloantele regimului comunist au cerut pedepsirea celor vinovati de frauda morala si de tradarea revoltei din decembrie 1989.

Au trecut 17 ani nu fara rost, deoarece, avem ocazia, in sfarsit, sa-l vedem pe Ion Iliescu inculpat. O data cu inculparea lui Ion Iliescu, marea poveste legitimatoare a Frontului Salvarii nascut din spuma Revolutiei - si-a pierdut credibilitatea.

Continuarea poate fi rezumata astfel: modelul de legitimare al intregii lumi politice actuale este complet devalorizat. Constatam si experimentam sfarsitului planului de dominare reprezentat de Frontul de import sovietic. Obsesia politica a lui Ion Ilici Iliescu a fost consolidarea legaturii cu URSS. In 1991, inainte de caderea URSS, principala sa problema era Tratatul special cu Moscova. Prin Iliescu a avut loc conservarea si consolidarea privilegiilor elitei comuniste subordonate Imperiului rus. Revolvo, de la care vine Revolutie, inseamna a intorce pe dos, a rasturna. Activistii comunisti creati la scoala Moscovei si Securitatea tradatoare care i-a slujit doar au intors pe dos Romania.

Menirea generatiei actuale politice este reasezarea Romaniei pe fundamentele sale. Restituirea Adevarului. Aplicarea Justitiei. Inlaturarea Democraturii, inaugurata de Ion Iliescu ca pseudo-sistem politic.

Organizatiile fondatoare ale Pietei Universitatii 1989-1990
Dupa Referendumul din 2007
http://www.basescu.org/

ELIBERATORUL LUI MIHAI VITEAZUL DE AGRESIUNEA CATAVENCU-BUSCU-PALEOLOGU. Autodenuntul lui Mihai Tociu, membru de onoare al Asociatiei Civic Media FOTO

Către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional
În atenţia domnului ministru, Theodor Paleologu

24 septembrie 2009
AUTODENUNŢ

Domnule Ministru,

Subsemnatul Mihai Tociu, născut la data de 29 februarie 1964 din părinţi etnici români, cu domiciliul în Bucureşti, str. Cernişoara nr. 29-39, bl. 61, apt. 114, sector 6, prin prezenta mă autodenunţ cu privire la vandalizarea operei de artă expusă pe o bucată de bronz, aşezată pe un paralelipiped din marmură, în spaţiul verde din Piaţa Universităţii, în dreptul unui indicator rutier de importanţă vitală.

În data de 23 septembrie 2009, trecând prin zonă, am observat mai multe opere de artă reprezentând măşti de gaz de culoare roz, realizate în stil Louis Vuitton, fixate pe feţele a trei bucăţi de marmură reprezentând oameni decedaţi, precum şi pe faţa respectivei bucăţi de bronz, reprezentând un bătăuş călare, având în mâna stângă un obiect contondent cu două tăişuri, ridicat într-o poziţie agresivă, anacronică şi ne-europeană.

Am simţit cum respectivii încercau să spună ceva trecătorilor, dar nu puteau vorbi din cauza operelor de artă roz care le acopereau feţele. Nu m-am lăsat impresionat, deoarece ştiam că arta cere sacrificii. Totuşi, nu am înţeles de ce şi animalele trebuie să sufere pentru o cauză în care ele sunt doar victime inocente şi am dorit să aflu ce au avut artiştii cu calul, de nu îl lăsau să necheze.
În consecinţă, în jurul orei 19.00, m-am suit pe o scară şi am eliberat săracul animal de povara artei speciei umanoide, ocazie cu care i-am eliberat faţa şi cetăţeanului violent, pentru a nu fi acuzat de discriminare, toate acestea cu preţul distrugerii operei de artă.

Declar prin prezenta că îmi recunosc în întregime fapta şi mă angajez să suport toate consecinţele legale şi morale care derivă din distrugerea unei opere de artă, dar consider necesar să vă înştiinţez de mesajul pe care mi l-a transmis bărbosul, care seamănă uimitor de bine cu Amza Pelea!

Gagiul a zis că el nu are nicio vină că a fost pus acolo acum mai bine de o sută de ani, în 1873, pe motiv că ar fi cel care a dovedit lumii că idealul Unirii tuturor românilor într-un singur stat este realizabil. Cu atât mai puţin este vinovat că a fost primul erou naţional român căruia i s-a ridicat o statuie, chiar dacă Turcia şi Austria
s-au opus pe motiv că gestul reprezenta o manifestare de independenţă a României. Deci bucata asta de bronz, numai bună de montat pe ea măşti de gaze, a stârnit un scandal diplomatic!

În loc să se explice Europei scopul eminamente artistic al statuii, un poet cu spirit gregar, Sile Alecsandri, a pus gaz pe foc şi i-a închinat o odă belicoasă: "Mărire, adorare, îngenunchere ţie / Gigant din alte timpuri, fruntaş între Eroi / Mihai cu dalba vitejiei / Oaspe de bronz scump nouă / Sosit azi printre noi /…/ S-aprinde iar scânteia de antică vitejie / În noi care aducem îngenunchere ţie". Colac peste pupăză, două tunuri cucerite la Plevna au fost aduse special pentru a fi aşezate lângă el.

În acele vremuri, în absenţa fotbalului şi a televizorului, nevoia de adrenalină a populaţiei a transformat statuia într-un fetiş pentru Unire. De exemplu, "Liga Culturală" a organizat în 1892 un protest contra violenţelor comise de autorităţile ungare împotriva românilor din Transilvania: "…în mai puţin de o oră tot bulevardul şi marea rotondă din jurul statuii lui Mihai Viteazul erau literalmente acoperite de fiinţe omeneşti care se agitau întocmai ca talazurile unei mări iscate de bătaia vântului. Spre statuia lui Mihai Viteazul au pornit circa 30.000 de persoane care au intonat "Deşteaptă-te române".
Ultima mare agitaţie populară, de dinaintea celei prilejuite de acoperirea feţei calului său cu masca de gaze, a fost în vara lui 1940, când s-a protestat împotriva dictatului de la Viena şi a cotropirii Basarabiei.

Acum însă, fosta vedetă a transmis că, dacă este cool să fie folosit pentru a atrage atenţia asupra poluării, preferă să fie dat jos de pe cal şi aşezat pe o bicicletă, numai să nu mai poarte mască roz, că se simte pus la grămadă cu pompierul din Dealul Spirii. Făcând dovada unui spirit constructiv, a sugerat că măştile de gaz ar crea un impact înmiit mai mare dacă a fi lipite cu superglu pe feţele ţigăncilor care vând rujuri, oje şi chiloţi pe treptele Universităţii, sau la cele o sută de curve care înconjoară Universitatea de cum se lasă seara, sau la balabusta-simbol-al-prolificităţii care vinde flori sub balconul lui Marian Munteanu, sau la trântorii cu şapcă care se salută cu şuţii, peştii, minorritarii, splătorii de parbrize şi aurolacii din zonă.

Despre colegii săi înmărmuriţi, tizul meu a zis că ei au fost oameni de cultură şi aşteaptă cacomisia de cultură a Parlamentului să se fotografieze în grup la baza măştilor lor. Celui din dreapta, Gică Lazăr, nu-i trebuia mască, deoarece s-a imunizat la gaze de când i s-a pus sub nas curul unei vaci de la Cau Păreid. Ăla din faţa Cazinoului, Spiru Haret, e mai ocoş, pentru că acum o sută de ani a fost un fel de Ecaterina Andronescu, numai că el a avut ouă şi a ştiut ce e aia oină. Cel de-al treilea onorat cu mască de gaze a fost fondator şi primul preşedinte al Academiei Române, pe care a denumit-o iniţial la fel ca onegheul Alinuţei Mungiu Pippidi: Societatea Academică Română! Spre deosebire de ei, călăreţul din bronz e un primitiv, un fost luptător de K1, care între 1595 şi 1600 a câştigat toate turnirurile europene, însă el de mult i-a atenţionat pe cei trei că nu-i vede bine, pe motiv că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!

Ţinând seama de cele de mai sus, consider că gestul meu a acordat valenţe noi operelor de artă vandalizate şi, în consecinţă, am decis să le trimit Muzeului Naţional de Istorie a Românei, având convingerea că acolo le este locul.

În pofida aparenţelor, am convingerea că am facut un gest corect şi uman, deoarece calul nu are nicio vină ca să fie asfixiat cu artă urbană.
În încheiere, îmi exprim angajamentul că vă stau la dispoziţie oricând şi că păstrez şi scara pregătită pentru reconstituirea acţiunii.

Cu plecăciune,

Mihai Tociu