MAXIMA IMORALIA: Andrei Plesu demascat drept plagiator de Adrian Marino. "Mafia Liiceanu-Plesu", pusa la zid in Testamentul lui Marino "Viata unui om singur". MINIMA MORALIA: Plesu i-a buzunarit pe Sartre si Adorno

Despre Andrei Pleşu

„Mi se părea ridicol a fi exclus din literatura română de acest moralist cu lipsă la cântar - cu o operă destul de subţire - care împrumută de la alţii titlul unei cărţi („Minima moralia”) fără s-o declare.” 

 Despre Dinescu

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic, gen Mircea Dinescu.” 
 
Despre Gabriel Liiceanu

„Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său «Apel la lichele », supremul manual de etică civică. O astfel de mentalitate transformată în monopol cultural este plină de implicaţii nocive. (...) La Cluj, m-am lovit, în permanenţă, de aşa-zisa Şcoală Zaciu. La Bucureşti, cu aceeaşi virulenţă, de mafia Liiceanu- Pleşu. Atacuri, obstrucţii, denigrări permanente. Uneori, la limita ilegalităţii evidente. ”

Adrian Marino, fost detinut politic la Aiud si Canal

Cronica tardiva: Cum i-a buzunarit "filosoful" Plesu pe filosofii Sartre si Adorno

de Dorin Suciu

        Bine zice Ecleziastul ca toate isi au vremea lor si „fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul sau”. Lucrurile nefacute la timp se razbuna. Recunosc, cu oarecare jena, ca abia recent am citit cartea lui Andrei Plesu, Minima moralia, desi a aparut in 1988, a fost reeditata de doua ori si toata lumea buna a „lecturat-o”. Si mai rau: am parcurs-o dupa ce am citit o alta carte, scoasa pe piata nu cu mult timp in urma de editura ART, si care poarta acelasi titlu – Minima moralia – dar care apartine lui Theodor Adorno! Una dintre cele mai importante carti ale marelui filosof german, scrisa in exilul sau american intre 1944 si 1947, si aparuta in prima editie in 1951.

        Si asa au inceput sa ma chinuiasca intrebarile: chiar sa nu fi stiut Andrei Plesu ca mai exista o carte cu acelasi titlu? Sa fi „picat” pe nume intr-o clipa de inspiratie geniala, caci, nu-i asa, „marile idei se intâlnesc”? Sau sa fi stiut, dar sa nu-i fi pasat? Sa fi considerat scrierea unei carti cu acelasi titlu a unui autor celebru ca pe un „challange” - o provocare? Dar atunci de ce nu a scris „Critica ratiunii pure”? Sau, pentru ca ratiunea nu poate cunoaste totul, având in schimb o valoare in domeniul practic, contingent cu morala, sa fi scris eventual „Critica ratiunii practice”... Oare sa fi rationat conform unui silogism: Adorno e filosof - Adorno a scris Minima moralia; eu scriu Minima moralia, deci si eu sunt filosof... ?

        Ca sa ma lamuresc, am citit si recitit cartea dlui Plesu. Editia a III-a, aparuta la Humanitas in 2004. Am inceput cu coperta I, apoi am intors cartea la coperta a IV-a, cea pe care este redat textul de prezentare. Si am citit: „Traim intr-o inflatie baroca a competentei morale, intr-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L'enfer c'est les autres - parem a concede cu totii. Prin urmare, le paradis c'est nous-mêmes”. Semnat, Andrei Plesu.

        Marturisesc ca am fost putin mirat. Pentru ca formularea „L'enfer c'est les autres” – Infernul sunt ceilalti - este una foarte cunoscuta. M-as fi asteptat deci ca dl Plesu sa fi scris ceva ce genul: „Parafrazându-l pe Jean-Paul Sartre, cu al sau L'enfer c'est les autres etc”. Am inceput sa citesc si am ajuns la pagina a 13-a, de unde era extras fragmentul prezentarii. Aici nedumerirea mea a crescut. Credeam ca voi gasi macar o referire la marele scriitor si filosof francez, cu atât mai mult cu cât traducerea piesei „Huis clos” -  „Cu usile inchise” -, in care, spre final, personajul Garcin are celebra replica: „Nu-i nevoie de flacari si de smoala, infernul sunt Ceilalti”, a aparut la E.P.L.U. inca din 1969 fiind reeditata in 1981 la Editura Minerva. Nu este inutila nici informatia ca traducerea, care apartine lui Mihai Sora, a mai aparut in volum la editura RAO in anii 1998, 1999 si 2007, sau ca piesa a fost pusa in scena in 1982 la Teatrul Bulandra in regia lui Mihai Maniutiu, cu Marcel Iures in rolul lui Garcin, Irina Petrescu jucând-o pe Ines iar Mirela Gorea pe Estelle.  

        M-am tot intrebat, si ma mai intreb, de ce in niciuna dintre cele trei editii ale cartii sale, Andrei Plesu nu l-a mentionat pe Sartre ca sursa? „Infernul sunt ceilalti” nu este nici pe departe o expresie comuna, ci dimpotriva, iar in scris, spre deosebire de vorbirea familiara, citarea devine obligatorie. Cu atât mai mult cu cât premisa conceptuala a cartii este fundamentata pe interpretarea formularii lui Sartre, in sensul „inflatiei baroce a competentei morale”. Adica fiecare ne simtim moralmente in ordine, apartinem „baietilor buni” – suntem paradisul, in timp ce ceilalti fac parte dintre „baietii rai”, fiind infernul.

        Dar vai, interpretarea dlui Plesu este profund eronata. Intr-un comentariu scris in 1965, ca preambul al inregistrarii fonografice a piesei, Sartre explica de ce ii resimtim pe cei din jur ca insusi infernul: „Pentru ca ceilalti sunt de fapt ceea ce este mai important in noi insine, pentru propria noastra autocunoastere. Când ne gândim la noi insine, când incercam sa ne cunoastem, de fapt noi folosim cunostintele pe care ceilalti le au despre noi. Ne autojudecam prin cunostintele pe care ceilalti le au despre noi, pe care ni le-au dat pentru a ne judeca. Orice as spune despre mine, judecata celuilalt isi face loc. Vreau sa spun ca, daca raporturile mele sunt proaste, asta e asa pentru ca sunt total dependent de celalalt si atunci, intr-adevar, sunt in infern”. Concluziile se impun de la sine : Andrei Plesu fie ca nu l-a citit pe Sartre,desi cartea ii statea la indemâna, fie ca il interpreteaza dupa ureche. Pentru edificare, pasajul citat din Jean-Paul Sartre poate fi gasit la http://www.alalettre.com/sartre-huisclos.htm.

        Am cititit si recitit cartea. Este scrisa cu reala indemânare literara si este plina de citate care dovedesc eruditia autorului. In 161 de pagini sunt citati, cam de-a valma: J.M. Guyau, Heidegger, Platon, Noica, Socrate, Kant, Hegel, Dostoevski, Ibsen, Kierkegaard, Nietzsche, Max Scheler, Soloviov, Berdiaev, Sfântul Augustin, Aristotel, Maurice Morgann, Shakespeare, Hugo, Daniel Defoe, Ananda K. Coomaraswamy, Goethe, Derrida, Antonie cel Mare, Cicero, Quintilian, Michelangelo, Isidor din Sevilla, Protagoras, J.J. Pollitt, Cennino Cennini, Homer, Montesquieu, Mallarmé, Marx, Origen, Felix Cleve, Epictet, Mircea Eliade, Georg Simmel, Walter Otto, Jean Anouilh, Ibn Arabi, Michel Tournier, Gogol, Neumann, Tertulian.

        In mod straniu, singurii care scapa citarii sunt Theodor Adorno si Jean-Paul Sartre...

        Din punct de vedere filosofic, Minima moralia, in varianta Plesu, este un mare gol tivit pe margini cu eruditie. Un gol pe care autorul incearca sa il umple cu formulari deliberat alambicate, voit paradoxale, si cu o structura de speculatii mai mult sau mai putin logice. Dar, asa cum scria William James, „Filosofia este o problema de viziune pasionala, mai degraba decât de logica; logica o intrebuintezi doar pentru a o folosi pentru motivarea viziunii”.

        „Viziunea pasionala” din care s-a nascut cartea lui Andrei Plesu nu este una filosofica ci aceea a justitiarului improvizat din cauza caderii in dizgratia Partidului Comunist in urma implicarii sale involuntare in mizeria „meditatiei transcendentale”. Culpabilizarea la gramada a colaboratorilor si profitorilor regimului (printre care s-a numarat el insusi) si a celor care nu aveau nici un fel de vina decât ca incercau instinctual sa supravietuiasca in infernul absurd al unui regim totalitar, este rodul frustrarii sale.

        Asa cum s-a mai observat (Isabela Vasiliu – Scraba, De ce nu a facut Andrei Plesu filosofie), aceasta „paradigma a nediferentierii” a deschis larg, dupa decembrie 1989, procesul culpabilizarii de catre falsele elite, a natiunii române in ansamblul ei, ca suferind de degenerescenta morala. Din capul fostului ministru al culturii, precum Atena din capul lui Zeus, s-a nascut H.R. Patapievici, cel care a proclamat ca „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”, sau ca „Suntem un popor cu substanta tarata... Aceasta e tristetea conditiei de român: murdar, insa cu o constiinta care nu este pe de-a intregul murdara: murdar malgré soi, maculat in fasa”. Dupa care a fost pus sa conduca Institutul Cultural Român.

        Ne mai consoleaza dl Plesu când ne spune (Minima moralia, p.15) ca „specialistul in etica poate avea competenta etica, dar nu are, in chip necesar, autoritate si competenta morala”. Mai ales daca ii buzunareste pe pe Jean-Paul Sartre si Theodor Adorno... 

Vezi si

Civic Media: AltFel despre Plesu si Liiceanu

Cititi mai jos, pentru inceput, Scrisoarea I si Scrisoarea a II-a, de Andrei Gabriel Plesu catre tovarasul Secretar General al Partidului Comunist Roman, Nicolae Ceausescu, angajamentul tovarasului Andrei Plesu in fata organelor de Partid si Declaratia prin care confirma relatia de subordonare fata de ofiterul de Securitate din Srviciul "Arta-Cultura-Presa", Vasile Malureanu, pensionat ulterior cu grad de general din SRI

Andrei Plesu a fost prima propunere a conspiratorului Ion Iliescu pentru fotoliul de ministru al Culturii in Guvernul FSN condus de Petre Roman dupa lovitura de stat din decembrie 1989. Iar una dintre primele sale actiuni in calitate de ministru a fost sa ofere - cu aprobarea lui Ion Iliescu si a lui Petre Roman - intreaga Editura Politica a Partidului Comunist cu cea mai performanta tipografie dintre toate editurile romanesti direct tovarasului sau, Gabriel Liiceanu. Nici astazi nu este clar cum un bun al statului s-a transformat peste noapte in editura privata Humanitas. Tot Andrei Plesu si Petre Roman se remarca prin sprijinul pe care l-a adus infiintarii si dotarii revistei "Romania Mare". Gestul ministrului Plesu l-a determinat pe disidentul anticomunist Dan Petrescu sa se retraga din ministerul Culturii. Dar pe Andrei Plesu nici macar sangeroasa mineriada din iunie 1990 nu l-a clintit din loc. Dupa ce l-a condus la aeroport pe Gabriel Liiceanu, in dimineata zilei de 14 iunie, Plesu s-a oprit la redactia fostului ziar al partidului "Scanteia", "Adevarul" aservit atunci complet FSN, unde a lasat un indemn la "curatenie", aparut chiar pe prima pagina a ziarului. De atunci, Plesu a mers tot inainte in structurile tuturor guvernarilor care au trecut peste Romania. Pe cand era ministru de Externe, nu a ezitat nici sa-si subventioneze de la stat propria publicatie, "Dilema", nici sa accepte, 1.000.000 de marci din partea unei fundatii germane, livrate prin ONG-ul sau - Colegiul Noua Europa - desi era se afla in functie oficial, de demnitar al statului roman. Multi oameni normali s-au intrebat ce il tine "sus" pe Andrei Plesu, cel care a plagiat pana si titlul cartii sale de "referinta" - Minima Moralia este titlul original al cartii filosofului Theodor W. Adorno, publicata in 1951. Un raspuns ar putea fi in aceasta DECLARATIE, pe care o publicam aici, si din care reiese adevarul despre adevarata natura interioara a lui Andrei Gabriel Plesu. "Mentionez ca la cateva saptamani dupa aceste evenimente - Afacerea Meditatia Transcedentala, nota red - am avut o lunga conversatie cu tov. Malureanu de la Ministerul de Interne, in cuprinsul careia l-am informat asupra celor petrecute". Vasile Malureanu era ofiter al Departamentului Securitatii Statului, Directia I, Serviciul "Arta -Cultura - Presa". Dupa 1989, Vasile Malureanu a ramas in stransa legatura cu Andrei Plesu, oficialul tuturor guvernarilor post-decembriste. Vasile Malureanu a iesit la pensie recent, din SRI, cu gradul de general. Poate asa se explica si graba cu care un filosof de talia lui Andrei Plesu nu a ezitat sa-si puna manecute negre si sa se infunde in arhivele mizere ale Securitatii, preluate de CNSAS...

 Continuarea la

Secretele lui Plesu sau Despre ingerii cazuti (III)