NATIONAL: GRIPA PORCINA ne-a costat 19 milioane de euro. Toni Tecuceanu nu a murit de gripa porcina ci ucis de neglijenta din spitalul lui Streinu Cercel. Cine va plati pentru moartea lui Toni?

Gripa porcină s-a cam topit sub nămeţii din România în ultima perioadă. Isteria ce cuprinsese ţara la un moment dat s-a topit şi ea. Pandemia, ca să respectăm elucubraţiile anumitor “specialişti”, a intrat în… comă. Cu ce am rămas de pe urma nebuniei create la nivel naţional? Cu o factură frumuşică: 19 milioane de euro a cheltuit România, pînă în acest moment cu vaccinuri, măşti de protecţie, dezinfectanţi şi alte minuni ale medicinei moderne.

Doar 1,5 milioane români s-au vaccinat

Nebunia gripei porcine a mîncat de la bugetul de stat 53 de milioane de lei. În euro, asta înseamnă vreo 19 milioane. Pe ce s-au dus banii? Pe prevenirea şi controlul infecţiei cu noul virus de tip AH1N1. Defalcat, din aceşti bani 21 de milioane de lei (circa cinci milioane de euro) au fost folosiţi pentru producerea şi achiziţionarea a 5 milioane de doze de vaccin, scrie incont.ro, citînd date ale Ministerului Sănătăţii. Socoteala de dinainte de gripă cu cea din tîrgul pandemiei nu s-a potrivit mai deloc. Spunem asta pentru că din cele cinci milioane de doze de vaccin antigripal, s-a folosit doar o treime. Cu alte cuvinte, doar 1,5 milioane de români au decis să se înţepe. Potrivit autorităţilor, însă, dozele de vaccin rămase vor fi epuizate, fie la următoarea campanie de vaccinare, fie prin furnizarea către alte ţări cu care România are acorduri (Ucraina, Moldova, Macedonia).

Opt milioane euro pentru măşti

 Partea “frumoasă” a problemei, însă, abia acum apare: din suma totală de 19 milioane de euro vărsaţi de stat în buzunarele generoase ale producătorilor din domeniul farma, nu mai puţin de opt milioane s-au dus pe măşti de protecţie şi pe dezinfectanţi. Nu în ultimul rînd, achiziţionarea de medicamente antivirale a “mîncat” 6 milioane de euro de la buget. Din nefericire, este imposibil de tras vreo concluzie în acest moment în legătură cu toată campania anti AH1N1. S-au dus banii de la buget (adică banii românilor, la urma urmei) pe apa Sîmbetei? Dacă veţi întreba autorităţile, sigur răspunsul va suna aşa: “fără acest efort financiar, nu am fi putut limita efectele gripei noi”. Iar noi am tinde să le dăm dreptate, însă nu şi în condiţiile în care, în România şomerilor şi a pensionarilor cu venituri de mizerie, statul cheltuie pe “cai verzi” (vezi numărul de vaccinuri rămase în urma cererii mici) mult mai mult decît îşi permite.
Ziarul National

Toni Tecuceanu, ucis de o bacterie contractată în spital

Dosarul medical al lui Toni Tecuceanu a ajuns într-un final în mâinile familiei. Paul, fratele lui Toni Tecuceanu, a reuşit să intre în posesia fişei medicale, aşa cum îşi dorea de la început.

În dosarul lui Toni se menţionează că acesta a contractat bacteria acinetobacter, un germen întalnit în aparatele de ventilaţie de la Terapie Intensivă. Paul Tecunceanu îşi doreşte ca cei din spital să plătească pentru fapta lor. "Urmează să mă văd cu un avocat. Apoi voi şti dacă merg sau nu mai departe", a declarat Paul Tecuceanu.
Dosarul medical a ajuns la familia Tecuceanu la 31 de zile după decesul acestuia, după ce cererea fratelui său a fost iniţial refuzată. Iniţial, medicii de acolo mi-au zis să fac o cerere şi mi se va da dosarul. Şi secretara de la Institut mi-a spus să fac o solicitare scrisă. Acum primesc un refuz. Nu înţeleg de ce", declara atunci îndurerat fratele lui Toni, Paul Tecuceanu.
Doctorul Adrian Streinu, secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, a motivat atunci refuzul prin faptul că actele reprezintă documente medico-legale şi, în conformitate cu Legea privind drepturile pacientului, acestea nu pot fi eliberate decât la solicitarea expresă a organelor abilitate.
Toni Tecuceanu, cunoscut pentru rolurile sale de la „Cronica Cârcotaşilor", a decedat la 5 ianuarie, la Institulul de Boli Infecţioase „Matei Balş". Actorul s-a confruntat cu virusul A(H1N1), dar a suferit şi alte complicaţii pulmonare care i-au adus decesul.
Ce este bacteria acinetobacter?
Acinetobacter baumanii este o bacterie întâlnită de obicei în infecţiile intraspitalicești. Acinetobacter este un germen care preferă mediile apoase şi este întâlnit frecvent în secţiile de terapie intensivă.

Cine va plati pentru moartea lui Toni?

PARINTELE Justin Pârvu la 91 de ani, taie tortul adus de pelerini. VIDEO

Vezi si Atitudini.com/

PARINTELE Justin Pârvu, 91 de ani de slujire a României

La cei 91 de ani ai săi pe care îi împlineşte astăzi, Părintele Justin Pârvu, supranumit „Duhovnicul Neamului“, este mai verde decât brazii care-l înconjoară, la poalele Ceahlăului, în Mănăstirea Petru Vodă, ctitorită chiar de către Sfinţia Sa, pe meleagurile natale. „La ora actuală, în România, Părintele Justin este în frunte“, afirma regretatul Părinte Ioanichie Bălan, mâna dreaptă a marelui duhovnic al Ortodoxiei, Părintele Ilie Cleopa. Alături de Părintele Arsenie Papacioc, de 95 de ani, condamnat la 20 de ani de temniţă, şi de Părintele Adrian Făgeţeanu, de 98 de ani, condamnat tot la 20 de ani de închisoare, Părintele Justin Pârvu, luptător anticomunist şi pilon al monahismului şi neamului românesc, se numără printre marii învingători ai regimului bolşevic de exterminare a elitelor, după 17 ani de temniţă. Uns la monahism în 1936, la schitul Durău, la doar 17 ani, ulterior Părintele Justin a slujit în timpul războiului ca preot militar pe Frontul de Est. După ocuparea ţării de către sovietici, Părintele a trecut prin cele mai cumplite temniţe şi lagăre de exterminare, cu muncă silnică la minele de plumb. Nicio suferinţă pătimită nu l-a îndoit; dimpotrivă. Biruitor al regimului antiuman comunist, Părintele întemeiază în 1991, pentru slujirea martirilor închisorilor, aşezământul monahal de la Petru Vodă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, urmat de un altul, pentru maici, împreună cu un cămin de bătrâni şi o casă de copii. La 91 de ani, Părintele Justin arde ca o flacără vie, pentru România. Dumnezeu le-a dat înapoi mărturisitorilor Lui anii furaţi de comunişti. Întru mulţi ani, Părinte!

PARINTELE JUSTIN LA 91 DE ANI. Intru Multi Ani, Parinte!

Vezi mai multe video din Evenimente

CIVILIZATIA EUROPEANA a inceput la poalele Muntilor Carpati. Cultura Cucuteni la New York University pana pe 25 aprilie 2010. Marija Gimbutas: "The Romanian space was the heartland of the Old European Civilization"

Dan Tanasa: "The New York Times", cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat, la data de 30 noiembrie 2009 in sectiunea Science un articol despre expoziţia "A Lost European Culture, Pulled From Obscurity", articol semnat de John Noble Wilford.
Expozitia, deschisa publicului larg pana in data de 25 aprilie 2010, este gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.
Expozitia gazduieste, prin altele, exponate de o valoare inestimabila apartinand culturii Cucuteni, care atesta faptul ca civilizatia a inceput la poalele Muntilor Carpati, cu mult inaintea civilizatiei grecesti sau a celei romane.
"Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta.
Timp de 1.500 de ani, incepand mai devreme de anul 5.000 I.Chr., ei au lucrat pamantul şs au construit orase, unele cu 2.000 de locuinte. Ei au fost mesteri priceputi in arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. In mormintele lor s-a gasit o varietate impresionanta de ornamente de cap si bijuterii pentru gat si, intr-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din intreaga lume" titreaza New York Time.

Puteti citi articolul din New York Times aici: http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html plus http://www.nytimes.com/slideshow/2009/11/25/science/112409_ARCH_index.html si http://www.nyu.edu/isaw/exhibitions/oldeurope/
Vezi si lucrarile antropologului american de origine lituaniana Marija Gimbutas: "The Romanian space was the heartland of the Old European Civilization"

MAXIMA IMORALIA: Andrei Plesu demascat drept plagiator de Adrian Marino. "Mafia Liiceanu-Plesu", pusa la zid in Testamentul lui Marino "Viata unui om singur". MINIMA MORALIA: Plesu i-a buzunarit pe Sartre si Adorno

Despre Andrei Pleşu

„Mi se părea ridicol a fi exclus din literatura română de acest moralist cu lipsă la cântar - cu o operă destul de subţire - care împrumută de la alţii titlul unei cărţi („Minima moralia”) fără s-o declare.” 

 Despre Dinescu

„Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic, gen Mircea Dinescu.” 
 
Despre Gabriel Liiceanu

„Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său «Apel la lichele », supremul manual de etică civică. O astfel de mentalitate transformată în monopol cultural este plină de implicaţii nocive. (...) La Cluj, m-am lovit, în permanenţă, de aşa-zisa Şcoală Zaciu. La Bucureşti, cu aceeaşi virulenţă, de mafia Liiceanu- Pleşu. Atacuri, obstrucţii, denigrări permanente. Uneori, la limita ilegalităţii evidente. ”

Adrian Marino, fost detinut politic la Aiud si Canal

Cronica tardiva: Cum i-a buzunarit "filosoful" Plesu pe filosofii Sartre si Adorno

de Dorin Suciu

        Bine zice Ecleziastul ca toate isi au vremea lor si „fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul sau”. Lucrurile nefacute la timp se razbuna. Recunosc, cu oarecare jena, ca abia recent am citit cartea lui Andrei Plesu, Minima moralia, desi a aparut in 1988, a fost reeditata de doua ori si toata lumea buna a „lecturat-o”. Si mai rau: am parcurs-o dupa ce am citit o alta carte, scoasa pe piata nu cu mult timp in urma de editura ART, si care poarta acelasi titlu – Minima moralia – dar care apartine lui Theodor Adorno! Una dintre cele mai importante carti ale marelui filosof german, scrisa in exilul sau american intre 1944 si 1947, si aparuta in prima editie in 1951.

        Si asa au inceput sa ma chinuiasca intrebarile: chiar sa nu fi stiut Andrei Plesu ca mai exista o carte cu acelasi titlu? Sa fi „picat” pe nume intr-o clipa de inspiratie geniala, caci, nu-i asa, „marile idei se intâlnesc”? Sau sa fi stiut, dar sa nu-i fi pasat? Sa fi considerat scrierea unei carti cu acelasi titlu a unui autor celebru ca pe un „challange” - o provocare? Dar atunci de ce nu a scris „Critica ratiunii pure”? Sau, pentru ca ratiunea nu poate cunoaste totul, având in schimb o valoare in domeniul practic, contingent cu morala, sa fi scris eventual „Critica ratiunii practice”... Oare sa fi rationat conform unui silogism: Adorno e filosof - Adorno a scris Minima moralia; eu scriu Minima moralia, deci si eu sunt filosof... ?

        Ca sa ma lamuresc, am citit si recitit cartea dlui Plesu. Editia a III-a, aparuta la Humanitas in 2004. Am inceput cu coperta I, apoi am intors cartea la coperta a IV-a, cea pe care este redat textul de prezentare. Si am citit: „Traim intr-o inflatie baroca a competentei morale, intr-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L'enfer c'est les autres - parem a concede cu totii. Prin urmare, le paradis c'est nous-mêmes”. Semnat, Andrei Plesu.

        Marturisesc ca am fost putin mirat. Pentru ca formularea „L'enfer c'est les autres” – Infernul sunt ceilalti - este una foarte cunoscuta. M-as fi asteptat deci ca dl Plesu sa fi scris ceva ce genul: „Parafrazându-l pe Jean-Paul Sartre, cu al sau L'enfer c'est les autres etc”. Am inceput sa citesc si am ajuns la pagina a 13-a, de unde era extras fragmentul prezentarii. Aici nedumerirea mea a crescut. Credeam ca voi gasi macar o referire la marele scriitor si filosof francez, cu atât mai mult cu cât traducerea piesei „Huis clos” -  „Cu usile inchise” -, in care, spre final, personajul Garcin are celebra replica: „Nu-i nevoie de flacari si de smoala, infernul sunt Ceilalti”, a aparut la E.P.L.U. inca din 1969 fiind reeditata in 1981 la Editura Minerva. Nu este inutila nici informatia ca traducerea, care apartine lui Mihai Sora, a mai aparut in volum la editura RAO in anii 1998, 1999 si 2007, sau ca piesa a fost pusa in scena in 1982 la Teatrul Bulandra in regia lui Mihai Maniutiu, cu Marcel Iures in rolul lui Garcin, Irina Petrescu jucând-o pe Ines iar Mirela Gorea pe Estelle.  

        M-am tot intrebat, si ma mai intreb, de ce in niciuna dintre cele trei editii ale cartii sale, Andrei Plesu nu l-a mentionat pe Sartre ca sursa? „Infernul sunt ceilalti” nu este nici pe departe o expresie comuna, ci dimpotriva, iar in scris, spre deosebire de vorbirea familiara, citarea devine obligatorie. Cu atât mai mult cu cât premisa conceptuala a cartii este fundamentata pe interpretarea formularii lui Sartre, in sensul „inflatiei baroce a competentei morale”. Adica fiecare ne simtim moralmente in ordine, apartinem „baietilor buni” – suntem paradisul, in timp ce ceilalti fac parte dintre „baietii rai”, fiind infernul.

        Dar vai, interpretarea dlui Plesu este profund eronata. Intr-un comentariu scris in 1965, ca preambul al inregistrarii fonografice a piesei, Sartre explica de ce ii resimtim pe cei din jur ca insusi infernul: „Pentru ca ceilalti sunt de fapt ceea ce este mai important in noi insine, pentru propria noastra autocunoastere. Când ne gândim la noi insine, când incercam sa ne cunoastem, de fapt noi folosim cunostintele pe care ceilalti le au despre noi. Ne autojudecam prin cunostintele pe care ceilalti le au despre noi, pe care ni le-au dat pentru a ne judeca. Orice as spune despre mine, judecata celuilalt isi face loc. Vreau sa spun ca, daca raporturile mele sunt proaste, asta e asa pentru ca sunt total dependent de celalalt si atunci, intr-adevar, sunt in infern”. Concluziile se impun de la sine : Andrei Plesu fie ca nu l-a citit pe Sartre,desi cartea ii statea la indemâna, fie ca il interpreteaza dupa ureche. Pentru edificare, pasajul citat din Jean-Paul Sartre poate fi gasit la http://www.alalettre.com/sartre-huisclos.htm.

        Am cititit si recitit cartea. Este scrisa cu reala indemânare literara si este plina de citate care dovedesc eruditia autorului. In 161 de pagini sunt citati, cam de-a valma: J.M. Guyau, Heidegger, Platon, Noica, Socrate, Kant, Hegel, Dostoevski, Ibsen, Kierkegaard, Nietzsche, Max Scheler, Soloviov, Berdiaev, Sfântul Augustin, Aristotel, Maurice Morgann, Shakespeare, Hugo, Daniel Defoe, Ananda K. Coomaraswamy, Goethe, Derrida, Antonie cel Mare, Cicero, Quintilian, Michelangelo, Isidor din Sevilla, Protagoras, J.J. Pollitt, Cennino Cennini, Homer, Montesquieu, Mallarmé, Marx, Origen, Felix Cleve, Epictet, Mircea Eliade, Georg Simmel, Walter Otto, Jean Anouilh, Ibn Arabi, Michel Tournier, Gogol, Neumann, Tertulian.

        In mod straniu, singurii care scapa citarii sunt Theodor Adorno si Jean-Paul Sartre...

SCUTUL: o nouă şansă, nu o victorie

Scris de Corneliu Vlad
Alternativa oferită de mamele spartane fiilor lor plecaţi în luptă, Cu scut sau pe scut, este prea tranşant ultimativă, dar, prin participarea sa la scutul spaţial american din Europa, România intră într-un joc global de mare complexitate şi cu multe necunoscute (pentru Bucureşti în orice caz). Un joc grav, nu neapărat în sensul de periculos, deşi... Grav, adică de mare responsabilitate, pentru că angajează securitatea naţională, cu tot ce implică ea - avantaje, certe sau eventuale, dar şi riscuri, costuri, sacrificii.
Parteneriatul strategic cu SUA nu ne obligă să acceptăm invitaţia preşedintelui Obama, dar nici nu am putea-o declina, politicos şi netemeinic argumentat. În mod firesc, şeful statului şi CSAT au dat un prim răspuns pozitiv, după care urmează să se pronunţe şi Parlamentul, ba poate şi poporul, printr-un referendum. Oricum, decizia finală nu poate fi luată pripit sau cu celeritate, cum se spune mai nou. Şi aşa România este primul stat care a dat un răspuns iniţial prompt şi entuziast. De ce alţi aliaţi strategici ai SUA, parteneri şi ei în NATO, ca Turcia sau Grecia, sau Bulgaria, ţări de prin preajma noastră, nu ne-au luat-o înainte, de ce în Polonia, Cehia, Ungaria, varianta iniţială a scutului nu a prea fost pe placul populaţiei? E de reflectat.
Apoi, securitatea naţională a României este parte a securităţii din arealul NATO, conform faimosului principiu al muschetarilor, n-ar trebui oare consultaţi şi aceşti aliaţi înainte de a se lua decizia finală în ce ne priveşte? De fapt, avem oare voie să luăm o asemenea decizie şi fără a trata şi cu ei?
Despre noua variantă de scut nu ştim mare lucru, nu ştie nici măcar ministrul rus de Externe, care a cerut public detalieri Washingtonului. Nostim este (dacă poate fi ceva nostim într-o problemă atât de serioasă) că în timp ce mai toţi analiştii occidentali s-au arătat surprinşi de vestea dată de preşedintele Băsescu, colegii lor ruşi nu sunt surprinşi sau cel puţin aşa susţin. Sunt ruşii mai bine informaţi?
La noi, politicienii şi comentatorii exprimă aprecieri felurite, dar preponderent favorabile. Unii vorbesc, triumfalist, de o victorie a politicii externe a ţării, ceea ce într-un fel e adevărat, căci arată încrederea puternicului aliat american în România. Dar într-o victorie câştigi ceva. Prin scut câştigăm, de fapt recuperăm, securitate, adică acea securitate care e necesară pentru că se vor ostiliza relaţiile cu Iranul, cu Rusia, tocmai din cauza prezenţei militare americane pe teritoriul naţional şi a participării la scutul antirachetă american. Vom avea o umbrelă de securitate, se susţine. Dar poate nu era nevoie să ne expunem ploii. Prin scut, redobândim coeficientul de securitate pe care nu l-am fi pierdut dacă n-am avea scutul, dar, în plus, ne mai încărcăm şi cu riscuri suplimentare, mai pierdem şi altele. Fără scut, de pildă, poate că Iranul ar fi intrat în proiectul Nabucco, iar în relaţiile cu Rusia n-ar fi intervenit încă un impediment. Se afirmă că scutul va da mai multă forţă de negociere Bucureştiului atunci când tratează cu Moscova. Ei aş, de parcă s-ar apropia vreun deget românesc de butoanele sistemului american antirachetă.
Lucrurile sunt însă mai nuanţate.

DOCUMENTAR. Calvarul românilor din Ucraina: de la deportări şi asasinate in masa la genocid cultural. Prof dr univ Traian Valentin Poncea despre romanii uitati

Schimbarea structurii etnice şi involuţia demografică a românilor bucovineni în perioada sovietică şi postsovietică a cunoscut mai multe perioade: 1940-1941, 1944-1991 şi post 1991. Profesor dr. Traian Valentin Poncea prezintă calvarul deznaţionalizării românilor din Basarabia istorică, Bucovina, Ţinuturile Herţa şi Hotin şi ne arată câţi români trăiesc astăzi în Ucraina, lipsiţi de cele mai elementare drepturi. Continuăm să prezentăm extrase dintr-un studiu ştiinţific oferit în exclusivitate ziarului „Curentul“.

Evenimentele tragice din vara şi toamna anului 1940 au determinat importante schimbări teritoriale şi demografice pentru ţara noastră şi poporul român, în ansamblul său.
Ca urmare a aplicării prevederilor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa au fost înglobate U.R.S.S.-ului (57.549 kmp) în urma ultimatumurilor din iunie 1940, iar prin cedarea Ardealului de Nord (43.500 kmp) şi a Cadrilaterului (7.412 kmp), România a pierdut, în total, o treime din teritoriul său naţional.
Bucovina de Nord, la data anexării sale de către Uniunea Sovietică, avea o suprafaţă de circa 6.000 kmp, iar ţinutul Herţa, 340 kmp, în total 6.340 kmp. Autorităţile de la Kremlin au constituit din acest teritoriu, la care au mai adăugat o suprafaţă de circa 1.760 kmp desprinşi din partea de nord a judeţului Hotin, regiunea Cernăuţi, cu o suprafaţă totală de 8.100 kmp, pe care au inclus-o în R.S.S. Ucraineană, devenită, în 1991, Republica Ucraina.

Deportări şi asasinate în masă

Populaţia românească a celor două judeţe anexate din Bucovina istorică (Cernăuţi şi Storojineţ), precum şi a unei părţi din fostul judeţ Rădăuţi a fost estimată de Anton Golopenţia (pentru anul 1940) la 154.000 locuitori, la care mai trebuiesc adăugaţi circa 50.000-60.000 de români din Ţinutul Herţa şi partea judeţului Rădăuţi.
În anii 1940-1941, Bucovina a cunoscut schimbări demografice masive, determinate de:
• retragerea armatei şi administraţiei româneşti, în paralel cu refugierea unui important segment de populaţie românească dincolo de noua frontieră;
• repatrierea germanilor, a polonezilor şi a maghiarilor;
• deportarea populaţiei româneşti în unele zone din U.R.S.S., îndeosebi în Siberia;
• asasinate în masă săvârşite de trupele N.K.V.D., de Armata Roşie sau de miliţia sovietică.
Deşi au trecut aproape 70 de ani de la evenimente, nu se cunosc cifrele exacte şi amploarea acestor mişcări demografice, cu excepţia repatrierilor.
Nu se cunoaşte nici cuantumul exact al deportărilor pentru perioada amintită, deşi după revenirea autorităţilor româneşti, în 1941, generalul Antonescu a ordonat efectuarea unui recensământ al persoanelor deportate. Autorităţile româneşti reinstalate au realizat liste nominale pe localităţi, dar acestea reflectă într-o mică măsură amploarea deportărilor.

Calvarul deznaţionalizării continuă şi azi

După anul 1944 şi până în prezent, autorităţile sovietice şi apoi cele ucrainene au continuat acţiunea de disipare şi deznaţionalizare a elementului etnic românesc, prin procedee iniţial brutale, ulterior tot mai sofisticate, atât a celor rămaşi, cât şi a celor colonizaţi în alte zone ale Uniunii Sovietice. Veritabilul genocid cultural a avut ca rezultat final un amplu proces de deznaţionalizare a românilor, care continuă şi astăzi.
Un exemplu grăitor privind înstrăinarea românilor din Bucovina de Nord (foarte apropiat de ceea ce s-a întâmplat în Basarabia) îl reprezintă cazul descendenţilor răzeşilor dintre Prut şi Nistru, din zona Hotinului, al căror număr s-a diminuat atât de mult încât în momentul de faţă sunt pe cale de dispariţie. Recensământul unional din 1989 ilustrează faptul că românii din regiunea Cernăuţi, înregistraţi pe baza naţionalităţii, au declarat doar în proporţie de 50% că au ca limbă maternă limba română, ceilalţi declarând ca limbă maternă rusa sau ucraineana.

Câţi români sunt în Ucraina

PARINTELE Prof Univ Dr Ovidiu Moceanu: CREDINTA LUI EMINESCU

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru... trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

CIUDATENIILE PRESEI STIPENDIATE DE ICR. Strategia Ungariei in bazinul carpatic, disparuta de pe site-ul unei "Agentii pentru romanii de pretutindeni" - RGN Press. Noroc cu Google

Acest articol a fost eliminat de pe site-ul RGN Press: Strategia Budapestei si instrumentele sale in preluarea controlului unor zone ale Romaniei 
Romanian Global News 
Romanian Global News a intrat in posesia unei analize privind modul in care Budapesta si-a creat instrumente extrem de puternice pe care le utilizeaza, creind premisele unei destabilizari a intregii regiuni, pentru preluarea controlului economic si politic al regiunii de centru si nord-est al Romaniei.

Evolutiile din ultima perioada confirma in mare parte utilizarea minoritatii maghiare din Romania ca masa de manevra in atingerea scopurilor Budapestei si a noi generatii de “grofi “ din Romania.

„Oficiul pentru maghiarii din afara granitelor”(HTMH) coordoneaza, printr-un sistem specific de mijloace si metode, activitatea tuturor O.N.G.- urilor specializate in problematica maghiarilor din afara granitelor in frunte cu „Uniunea Mondiala a Ungurilor” (UMU), precum si activitatea unor organizatii si fundatii („Pro-minoritate”, „Pro-profesione”, „Illyes Gyula”, „Teleki Laszlo”, „Duna-TV” etc.).

Oficiul initiaza in prezent in Transilvania actiuni de propaganda constand in prezentarea intr-o forma noua, acceptabila pentru Occident, a revendicarilor minoritatii maghiare, context in care autonomia si autoguvernarea pe criterii etnice sunt considerate „o varianta a descentralizarii administrative locale, specifica Bazinului Carpatic”, iar demersurile cu caracter separatist in domeniul invatamantului drept „forme ale bilingvismului practicat in tarile democratice”.

Structurile create de Oficiu in zonele din tarile vecine in care exista comunitati compacte de etnici maghiari sunt interconectate la un sistem computerizat de informare pe linie economica si mass-media, compatibil cu cel din Ungaria, urmarindu-se si in acest domeniu, refacerea legaturilor dintre toate regiunile care au apartinut „Ungariei Mari”.

Noile evolutii inregistrate in raporturile romano-ungare, plasate si in contextul integrarii Ungariei in NATO si UE, au impus din partea oficialitatilor de la Budapesta o reevaluare a mijloacelor si metodelor folosite pentru atingerea standardelor europene in domeniul relatiilor cu tarile vecine si al responsabilitatii asumate fata de comunitatile maghiare aflate in afara granitelor nationale.

Astfel, in ultima perioada s-a semnalat intensificarea de catre HTMH a procesului de transferare a sarcinilor cu caracter neorevizionist catre organismele neguvernamentale  din Ungaria si grupari ale emigratiei maghiare din Occident.

In acest context, s-a inregistrat o dezvoltare a rolului si sarcinilor ce revin Oficiului, ramas singurul organ coordonator al activitatilor de aplicare a strategiei neorevizioniste ungare fata de tarile vecine, fapt ce a creat o serie de disensiuni si nemultumiri in randul conducatorilor „Uniunii Mondiale a Ungurilor” (UMU) care si-au vazut astfel stirbite unele dintre cele mai importante prerogative (inclusiv reducerea substantiala a alocatiilor bugetare si reorientarea acestora spre Oficiu).

De asemenea, noua conjunctura internationala, a impus Budapestei regandirea obiectivelor sale, in conformitate cu exigentele organismelor europene si euroatlantice, sens in care s-a hotarat ca structurile create si care asigurau „de facto” o reala autonomie in diferite domenii (invatamant, administratie locala, religie etc.) sa fie folosite, in continuare, cu prioritate, pentru crearea cadrului de integrare economica treptata a Transilvaniei in Ungaria.

In fapt, se urmareste sprijinirea cresterii fortei economice a maghiarilor din zona si folosirea acestor parghii in directia sustinerii politicii de realizare a sistemelor de autonomie, in special a autonomiei teritoriale pe criterii etnice, care sa creeze premisele acapararii puterii economice si apoi politice pe plan local.

Programul elaborat de statul ungar este pus in aplicare prin intermediul organismelor guvernamentale si neguvernamentale, cat si prin  angrenarea unor societati comerciale sau banci cu capital de stat sau privat. Dintre organismele guvernamentale implicate direct in derularea actiunilor de subordonare economica a Transilvaniei, coordonate de „Oficiului pentru maghiarii din afara granitelor” se remarca Ministerul Industriei, Comertului si Turismului, Ministerul Agriculturii, Ministerul Protectiei Mediului si Dezvoltarii Regionale, Ministerul Transporturilor, Telecomunicatiilor  si Gospodaririi Apelor, Ministerul Finantelor si institutia ministrului fara portofoliu cu sarcini in domeniul privatizarii.

Oficiul isi aplica strategia economica fata de Transilvania si prin  asa-zisele organisme neguvernamentale, aflate in subordinea sa, roluri principale in acest sens detinand Fundatiile „Noi strangeri de mana”, „Illyes Gyula”, Societatea „Kooperatio KFT” si Fondul de investitii „Corvinus”.

 Principalele organizatii neguvernamentale coordonate de Oficiu.

„Uniunea Mondiala a Ungurilor” (U.M.U.).