Premiul Mile Carpenisan 2012 pentru domnul Corneliu Vlad si Conferinta Larry Watts de la Institutul de Sociologie al Academiei Romane. VIDEO/INFO

Intreaga conferinta poate fi urmarita mai jos, preluata de la la Privesc.Eu

Cititi si Corneliu Vlad: Premiul Mile Carpenisan este o emotionanta distinctie pentru gazetaria adevarata. Civic Media: Dl Corneliu Vlad este un model al jurnalistului de cursa lunga

Ziaristi Online: Larry Watts va sustine conferinta publica din 10 Mai in limba romana. Locatia si harta pentru Casa Academiei, Calea 13 Septembrie Nr 13. Joi, Ora 12.00. Istoricul american a fost prezent miercuri seara la Nasul Tv

Ecou Romanesc: Cum a fost la întâlnirea cu Larry Watts

Joi, 10 mai, ora 12 :00, la Institutul de Sociologie al Academiei Române, a avut loc Conferinţa susţinută de dr. Larry Watts, profesor la Catedra de Master în Studii de Securitate a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti.

Evenimentul a fost deschis de Victor Roncea care a acordat premiul « Mile Cărpenişan » pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism analistului şi jurnalistului Corneliu Basarab Vlad. Premiul a fost conferit de Asociaţia Civic Media care a dorit să răsplătească astfel întreaga sa activitate pe frontul jurnalisticii româneşti, activitate concretizată prin numeroasele articole şi cărţi, dintre care amintim « Pentru ca soarele să nu răsară dinspre asfinţit », « Vietnamul cel de toate zilele », « Iranul la rece », « Holograma Europei. Politica europeană a Germaniei » şi multe altele. Din motive de sănătate, Corneliu Basarab Vlad nu a putut fi prezent pentru a-şi ridica premiul, însă a transmis o scrisoare emoţionantă, citită de Victor Roncea, prin care îşi exprima recunoştinţa şi mulţumirile că acum, la împlinirea vârstei de 70 de ani, primeşte o « distincţie a tinereţii gazetăreşti ».

Momentul înmânării distincţiei a fost urmat de conferinţa propriu-zisă, care a avut ca tema perceperea internaţională a României în perioada 1978 - 1989, în contextul unei operaţiuni de dezinformare de anvergură, lansata împotriva statului român de serviciile speciale ale celorlalte membre ale Pactului de la Varşovia. Bazată pe introducerea volumului II al aclamatei lucrări "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni !" - cu titlul "Misapprehending Romania: The Role of Cognitive Bias, Institutional Pathologies, and Disinformation", prelegerea a captat atenţia publicului atât datorită subiectului delicat şi puţin abordat în România, cât şi datorită charismei dr. Larry Watts care a dovedit că este, aşa cum bine a remarcat una dintre pesoanele prezente în sală, « un american român ».

Partenerii media ai evenimentului au fost Nasul.Tv, Ecou Romanesc, Karadeniz Press, Basarabeni.Ro, Privesc.Eu, Ziaristi Online.

Autor: Oana Barbu  / Ecou Romanesc

SCUTUL: o nouă şansă, nu o victorie

Scris de Corneliu Vlad
Alternativa oferită de mamele spartane fiilor lor plecaţi în luptă, Cu scut sau pe scut, este prea tranşant ultimativă, dar, prin participarea sa la scutul spaţial american din Europa, România intră într-un joc global de mare complexitate şi cu multe necunoscute (pentru Bucureşti în orice caz). Un joc grav, nu neapărat în sensul de periculos, deşi... Grav, adică de mare responsabilitate, pentru că angajează securitatea naţională, cu tot ce implică ea - avantaje, certe sau eventuale, dar şi riscuri, costuri, sacrificii.
Parteneriatul strategic cu SUA nu ne obligă să acceptăm invitaţia preşedintelui Obama, dar nici nu am putea-o declina, politicos şi netemeinic argumentat. În mod firesc, şeful statului şi CSAT au dat un prim răspuns pozitiv, după care urmează să se pronunţe şi Parlamentul, ba poate şi poporul, printr-un referendum. Oricum, decizia finală nu poate fi luată pripit sau cu celeritate, cum se spune mai nou. Şi aşa România este primul stat care a dat un răspuns iniţial prompt şi entuziast. De ce alţi aliaţi strategici ai SUA, parteneri şi ei în NATO, ca Turcia sau Grecia, sau Bulgaria, ţări de prin preajma noastră, nu ne-au luat-o înainte, de ce în Polonia, Cehia, Ungaria, varianta iniţială a scutului nu a prea fost pe placul populaţiei? E de reflectat.
Apoi, securitatea naţională a României este parte a securităţii din arealul NATO, conform faimosului principiu al muschetarilor, n-ar trebui oare consultaţi şi aceşti aliaţi înainte de a se lua decizia finală în ce ne priveşte? De fapt, avem oare voie să luăm o asemenea decizie şi fără a trata şi cu ei?
Despre noua variantă de scut nu ştim mare lucru, nu ştie nici măcar ministrul rus de Externe, care a cerut public detalieri Washingtonului. Nostim este (dacă poate fi ceva nostim într-o problemă atât de serioasă) că în timp ce mai toţi analiştii occidentali s-au arătat surprinşi de vestea dată de preşedintele Băsescu, colegii lor ruşi nu sunt surprinşi sau cel puţin aşa susţin. Sunt ruşii mai bine informaţi?
La noi, politicienii şi comentatorii exprimă aprecieri felurite, dar preponderent favorabile. Unii vorbesc, triumfalist, de o victorie a politicii externe a ţării, ceea ce într-un fel e adevărat, căci arată încrederea puternicului aliat american în România. Dar într-o victorie câştigi ceva. Prin scut câştigăm, de fapt recuperăm, securitate, adică acea securitate care e necesară pentru că se vor ostiliza relaţiile cu Iranul, cu Rusia, tocmai din cauza prezenţei militare americane pe teritoriul naţional şi a participării la scutul antirachetă american. Vom avea o umbrelă de securitate, se susţine. Dar poate nu era nevoie să ne expunem ploii. Prin scut, redobândim coeficientul de securitate pe care nu l-am fi pierdut dacă n-am avea scutul, dar, în plus, ne mai încărcăm şi cu riscuri suplimentare, mai pierdem şi altele. Fără scut, de pildă, poate că Iranul ar fi intrat în proiectul Nabucco, iar în relaţiile cu Rusia n-ar fi intervenit încă un impediment. Se afirmă că scutul va da mai multă forţă de negociere Bucureştiului atunci când tratează cu Moscova. Ei aş, de parcă s-ar apropia vreun deget românesc de butoanele sistemului american antirachetă.
Lucrurile sunt însă mai nuanţate.

CORNELIU VLAD: NOII CAVALERI AI APOCALIPSEI

De când cu molimele ce poarta nume zoo, avem parte, la scara globala, de un fel de o noua societate civila, sui generis, în care toata lumea din toata lumea toaca vreo câteva chestiuni impuse ori induse ca fiind arzatoare la ordinea zilei. Planeta se preface, graţie globalizarii, şi într-o uriaşa poiana a lui Iocan. Se produc evenimente politice, razboaie, dezbateri ştiinţifice, dezvaluiri de presa, marşuri şi manifestaţii, procese în justiţie, se discuta în mari areopaguri universale ca ONU ori ultradiscrete ca Bilderberg sau Davos, dar şi cu felcerul comunal, cu vecinii, cu educatoarea de la gradiniţa sau poliţistul de proximitate, prin cluburi selecte sau crâşme populare. Sat global, ce mai! Şi toata lumea e competenta, motivata şi categorica în atitudine.
Sunt cam vreo patru mari prilejuri planetate de vorbe şi de ipoteze, patru cavaleri ai Apocalipsei care ne bântuie în acest început de ani 2000: Criza, Terorismul, Încălzirea globală şi Pandemiile. Reale sau instrumentate, nu avem cum să scăpăm de ele, ni se bagă pe gât, le forfecăm mereu. Că se mai şi moare  cu această ocazie, prin atentate, războaie, experimentare iresponsabilă de vaccinuri, mai contează?
Crizei i s-a pus diagnosticul aproximativ exact şi cu celeritate: e un fapt prea serios şi prea concret pentru a te da după deget. Cu terorismul e ceva mai complicat, câtă vreme nu se prea ştiu dedesubturile grozăviei şi stăruie întrebările; de altfel, echipa preşedintelui Obama a renunţat în mod discret să mai vorbească de cruciadă sau război împotriva terorismului islamic. Iar cu talibanii afgani, Washingtonul e gata să stea de vorbă. Pe când o întâlnire Obama-Osama?
Cât priveşte însă modificările climatice şi epidemiile cu nume de animale şi păsări din ogradă (de ce nu le-or fi dat nume de sălbăticiuni, ca să ne speriem şi mai tare?), detaliile duc tot mai temeinic şi mai încăpăţânat către zone sulfuroase şi chiar ignobile.
Se adună tot mai multe date ca epidemiile cu nume insolite din ultimele decenii (vă mai aduceţi aminte de gripa Hongkong?) nu sunt de fapt pandemii, ci mai degrabă noi forme ale unor maladii ce ne chinuie sau ne seceră de când lumea şi care, după vestitele ciume de la Florenţa şi a lui Caragea, n-au mai ucis pe capete de la gripa spaniolă de acum vreo 90 de ani încoace. La 8 decembrie 2009, ziarul „Washington Post“ scria: „În momentul când al doilea val al gripei H1N1   ajunsese la apogeu în Statele Unite, principalii epidemiologi prevedeau că pandemia s-ar putea încadra printre cele mai benigne, de când medicina modernă documentează epidemiile de gripă“. Da, numai că unde e pandemie, trebuie şi vaccin, unde nu e vaccin trebuie bani să-l faci, să-l experimentezi, să-l împrăştii. De aici, alte încurcături, dar şi alte surse de procopseală.
Exagerarea pericolului este evidentă. Dar evidente sunt şi profiturile unor industrii farmaceutice şi ale „asociaţilor“ lor, fie ei  demnitari sau funcţionari de stat ori ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ba chiar epidemiologi celebri. Banca J. P. Morgan, care le are cu cifrele, estimează că din alerta pandemică proclamată cu lejeritate de OMS ies beneficii (că aşa se numesc) de vreo zece miliarde de dolari. Bani frumoşi.
Nu prea mai sună sincer nici ameninţarea cu încălzirea globală după ce s-a aflat că GIEC, un respectabil grup interguvernamental instituit de ONU pentru studierea chestiunii, a utilizat date false privind, de pildă, topirea gheţarilor, iar pe acest temei a primit milioane de dolari de la UE şi diverse fundaţii. Ca profan în materie, doar mă minunez cum pot climatologii să prevadă atât de exact şi de categoric ce va fi cu starea Terrei peste decenii sau secole, chiar dacă îşi extind cercetările pe 800.000 de ani din trecutul planetei, când azi nu putem şti măcar cât de cât cum va fi vremea în următoarele trei zile. Drept care, ajungem să fim „climato-sceptici“ (s-a consacrat termenul), aşa cum devenim sceptici şi în privinţa unui anumit tip de terorism, de pandemii, de resorturi ale crizei etc.
Dar dacă există probleme globale, apar şi diversiuni globale, şi minciuni globale. Un publicist francez cam dezinvolt vorbea despre momentul 1989 din România ca despre „o minciună mai mare ca secolul“, făcându-se a uita de pildă că în veacul XX a mai fost şi aventura greu de calificat a comunismului, dar care tot mare minciună a fost până la urmă. Acum, în acest secol, încă mic ca vârstă, e adevărat, marile minciuni sunt parascoveniile globale care ni se vând ca subiecte trendy, dar foarte profitabile, dar numai pentru unii, dar care pot fi foarte păgubitoare sau periculoase, dar numai pentru alţii.

Noii cavaleri ai Apocalipsei
Curentul - luni, 01 februarie 2010

© Curentul

CRIZA SI CAZUL ZIUA. A protestat cineva la aruncarea pe drumuri a ziariştilor dintr-un trust de presă cu acţionariat alcătuit - culmea - şi cu lideri sindicali?

Rabdare politica

de Corneliu Vlad

În presă, dar şi în discursul politic, începe să se strecoare, deocamdată timid, o idee: vom trăi în această primăvară proteste şi revolte de stradă, ne aşteaptă mari tulburări sociale sau chiar politice, pe fondul crizei care loveşte tot mai multă lume? Se reîntorc anii 1989-1990? Temerea e încă vagă, dar întrebările justificate. Deocamdată, putem da crezare proverbului care spune că, la ceva, şi nenorocirea e bună. Sub regimul comunist, decenii de-a rândul, oamenii au fost nevoiţi să îndure, până când şi-au construit o adevărată cultură a răbdării (a resemnării?). Unii se grăbesc să o blameze, nu discutăm despre asta aici, dar fapt este că această artă a răbdării funcţionează şi astăzi - şi nu numai în România, pentru că, nu-i aşa, noi am fi, după unii, mioritici, resemnaţi, abulici - ci pretutindeni în fosta Europa Răsăriteană. Decepţia şi revoltele, spontane sau nu, apărute imediat după înlocuirea fostului regim („Singura soluţie/ O nouă revoluţie!“) au lăsat locul unei atitudini mai înţelepte, pe care autorul britanic Richard Rose o teoretiza, într-un studiu din 2004, ca „răbdare politică“.
Lumea post-comunistă a înţeles că e nevoie de o terapie de şoc, a acceptat şi formula că înainte de fi mai bine va fi mai rău, căci altfel nu se poate. Noilor guvernanţi, apăruţi în democraţiile noastre născânde, li s-a acordat o perioadă de graţie pentru a acţiona, dar perioada de purgatoriu nu se poate prelungi totuşi oricât şi oricum.
Resortul care susţine de fapt răbdarea nu poate fi altul decât credibilitatea celor ce guvernează. Dar, remarca universitarul american David S. Mason, tot în 2004, dacă „acei care cred că sistemul este corect (o minoritate în mai toate statele post-comuniste) sunt mai înclinaţi să se încreadă în guvern, sunt mulţumiţi de sistemul politic şi votează pentru diverse partide sau lideri politici, cei ce nu cred că sistemul politic este corect nu mai dau crezare guvernului, oficialităţilor şi politicienilor în general, ei devin mai sceptici în privinţa politicilor democratice (şi a capitalismului)“.
În ţările aflate în tranziţie, corectitudinea actului de guvernare nu-şi poate permite luxul de a rămâne doar subiect de cercetări academice, căci de corectitudine, de credibilitate depind, în ultimă instanţă, chiar stabilitatea politică şi consolidarea democraţiei. „Oamenii sunt dispuşi să tolereze dificultăţi economice pe termen scurt şi derapaje în politică, dar o fac cu speranţa unor câştiguri în perspectivă - scrie acelaşi universitar. Până acum, cetăţenii din aceste ţări au dovedit un nivel remarcabil de răbdare. Dar cum tranziţia se prelungeşte, iar condiţiile sociale şi economice în multe din aceste ţări se înrăutăţesc, această răbdare va fi pusă tot mai mult la încercare“. Să nu uităm că autorul citat făcea aceste observaţii înainte de actuala criză, care a supraîncărcat această probă de anduranţă colectivă.
Relaxarea situaţiei apăsătoare, care tinde să se accentueze în continuare, nu poate veni, deocamdată cel puţin, de la satisfacerea în mai mare măsură a nevoilor celor mulţi. Dar ceva tot se poate face, şi chiar acum: recâştigarea şi sporirea încrederii populaţiei în cei ce o guvernează. Dar nu numai. Opoziţia nu se poate rezuma doar la politicianismul de tip populist în care, din păcate, performează cu brio. Şi încă ceva: sindicatele, de fapt liderii lor, se năpustesc exclusiv pe guvern, pe stat, pe bugetul naţional. Dar într-un stat cu economie de piaţă avem, totuşi, şi un masiv sector particular. Există vreun sindicat în vreo firmă particulară? A protestat cineva la aruncarea pe drumuri a ziariştilor dintr-un trust de presă cu acţionariat alcătuit - culmea - şi cu lideri sindicali?

Răbdarea politică
Curentul - luni, 25 ianuarie 2010

© Curentul

FBI: OSAMA ben... Llamazares cu putin Sylvester Stallone. Cum se perpetueaza falsurile si stirile eronate pe internet. Exemplul HotNews si... Aleodor Manolea

Chipul celui mai căutat ins
Scris de Corneliu Vlad
Trăieşte (probabil) printre noi, dar nu mai ştim nimic despre el de mai bine de zece ani. Şi totuşi, o ispravă de-a sa a răvăşit şi traumatizat acest început de secol mai cumplit ca multe altele: evenimentele groaznice de la 11 septembrie 2001. Lecţia lor n-a fost încă însuşită. Dar nici cu instigatorul lor (sau nu, după unii) lucrurile nu sunt mai clare. În româneşte, oscilăm până şi când e să-i scriem numele: Bin Laden, ca în engleză, sau Ben Laden, ca în franceză. Fotografiile lui, nu prea multe, sunt binecunoscute. Una dintre ele, cea mai răspândită, cu turban alb şi barbă, datează din 1998. Aşadar, de 12 ani, răstimp suficient pentru ca înfăţişarea să i se fi schimbat până într-atâta încât să fie şi mai greu de recunoscut. Se presupune că trăieşte într-o zonă cu triburi, care nu prea au de-a face cu restul lumii, chit că ne globalizăm cu toţii. Dar dacă mai e activ, „terorist“, dacă mai trăieşte, în ultimă instanţă, greu de spus. America a pus un preţ supraatractiv pe capul lui, dar nimeni n-a reuşit, sau n-a îndrăznit, să onoreze oferta.
Ce-i de făcut? Periculos rămâne cel-mai-căutat-ins-de-pe-Terra şi dacă acţionează, stânjenitor, şi dacă nu-şi mai face simţită prezenţa. Din acest impas se încearcă acum a se ieşi, între altele, şi prin „actualizarea“ pe computer a chipului său. Chestiune de siguranţă naţională, de altfel, pentru Statele Unite, care au încredinţat-o spre rezolvare serviciilor secrete. Jos turbanul, pus păr, albit barbă, riduri în plus şi tot ce mai trebuie. Dar ce acoperământ capilar să-i aplici (în treacăt fie spus, dacă a chelit sau se rade pe cap?). Părul politicianului spaniol Gaspar Llamazares din partidul de stânga Izquierda Unida li s-a părut cel mai potrivit experţilor de la FBI. Omul se simte mai mult decât ofensat, se simte în pericol: „Securitatea lui Bin Laden nu e în primejdie, dar nu şi securitatea mea“.
Nici securitatea naţională sau măcar orgoliul de superputere ale Americii nu sunt în situaţia cea mai confortabilă. Oricum, e jenant. Cea mai proaspătă veste despre cel atât de căutat este din 6 decembrie 2009, când şeful Pentagonului, Robert Gates, a recunoscut, cu sinceritate, că autorităţile militare americane nu mai au, de ani de zile, vreun indiciu în ce priveşte locul în care ar sălăşlui respectivul. După 2001, doar patru înregistrări video cu el, ultima (din 7 septembrie 2007) îndoielnică, şi câteva înregistrări audio, şi ele discutabile. Cum să gestionezi atunci relaţia cu „inamicul nr. 1 al SUA“? Iar problema nu e atât insul Bin Laden, cât fenomenul Bin Laden. De ce apar Bin Ladenii şi cum poate fi anihilat, înlăturat, preîntâmpinat acest proces?

Chipul celui mai căutat ins
Curentul - marţi, 19 ianuarie 2010

© Curentul

BATALIA PENTRU EMINESCU vs RAZBOIUL CONTRA LUI EMINESCU. Eminescologii Nae Georgescu si Theodor Codreanu, artistul Grigore Lese si sociologul Ilie Badescu la lansarea lucrarii OMAGIU LUI EMINESCU de Corneliu Botez. VIDEO

Pe 15 ianuarie, cu începere de la ora 13.00, la Casa Academiei Române din strada 13 Septembrie nr.13, cei mai importanţi eminescologi ai României au susţinut o conferinţă publică la 160 de ani de la naşterea Românului Absolut. Organizată de Institutul de Sociologie al Academiei Române împreună cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Universitatea Bucureşti şi Fundaţia Pentru România, la conferinţa "PENTRU EMINESCU" au participat prof dr Nae Georgescu, prof dr Theodor Codreanu, prof dr Ilie Bădescu, jurnalistul Corneliu Basarab Vlad şi invitatul special, artistul Grigore Leşe. 

Totodata, după 100 de ani de la tipărire, s-a relansat lucrarea "Omagiu lui Mihail Eminescu", de Corneliu Botez, republicata în facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru România Unită. La ceas aniversar, prezentăm mai jos postfata la aceasta editie a lui Victor Roncea, cea a profesorului Nae Georgescu, un articol al profesorului Theodor Codreanu despre Eminescu şi detractorii săi si luarile de cuvant, filmate, ale participantilor la conferinta.

Eminescu, chintesenta inteligentelor romanesti

La 120 de ani de la asasinarea „romanului absolut”, dupa cum l-a definit Petre Tutea, eminescologul Nae Georgescu a scos din arhiva sa cu minuni aceasta bijuterie aparuta in urma cu 100 de ani, la 20 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. „Omagiul” lui Corneliu Botez constituie, si azi, o contributie importanta la definirea ganditorului national Mihai Eminescu. Acum, la 160 de ani de la nasterea sa, constatam ca actualitatea poetului, jurnalistului si militantului pentru Romania Mare Mihai Eminescu, este cu atat mai stringenta cu cat dezideratele romanesti, sunt, in parte, aceleasi, ca si pe vremea cand gazetarul conservator actiona in cadrul "Societatii Carpatii".
Infiintata, simbolic, la 24 ianuarie 1882, "Societatea Carpatii", prin activitatea secreta dusa alaturi de membrii ei, avea sa-i grabeasca moartea civila jurnalistului si agentului inteligentelor romanesti Eminescu. Prima executie avea sa-i vina la 28 iunie 1883, dupa ce P.P. Carp ii ceruse lui Titu Maiorescu, de la Viena, sa-l "mai potoleasca" pe Eminescu. Chiar inainte de a se infiinta gruparea tinerilor intelectuali patrioti, Eminescu agita cancelariile imperiilor Rus si Austro-Ungar, care nu ezitasera sa-l puna sub urmarire informativa.
Eminescu deranja pentru ca cerea o unitate a destinelor tuturor romanilor. Inca din 1870, de exemplu, un comitet care il avea secretar pe Eminescu facea un Apel de serbare la Putna, la Stefan, de ziua Sfintei Maria Mare – „scut de intarire si zid de mantuire” - , pentru edificarea unui proiect national, al Unirii in cuget, simtiri si fiinta.
"In ziua de 15 august a.c. romanii in genere serbeaza ziua Santei Marie, vergina casta si totusi mama care din sanul ei a nascut pe reprezintantele libertatii, pe martirul omenimei lantuite: pe Crist", scria Eminescu in Apelul din care mai redam in continuare: "Fratilor, am proiectat a serba cu totii ziua acelei sante care-a conceput in sanul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegatiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alaturi cu omul: Libertatea!". "De sine insusi aceasta serbare religioasa e si nationala, caci locasul dumnezeiesc monestirea Putnei e fondata de erou si acolo zac oasele sale sante, apoi pentru ca o serbare a crestinului e prin escelinta o serbare romaneasca, caci trecutul nostru nu e decat infricosatul coif de arama al crestinatatii, al civilizatiunii. Hristos a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt aparatorul evangelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare. Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie sa devina si purtatoarea unei idei. Idea unitatii morale a natiunei noastre (...) astfel incat pe viitor lucrarile noastre toate sa aiba una si aceeasi tinta, astfel ca unificarea directiunei noastre spirituale sa urzeasca de pe-acuma unitatea destinelor noastre". I
n gand cu acest indemn, si cu versul lui Eminescu „Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?”, sa preluam asadar ideea ganditorului national, si sa constituim "un congres al inteligentelor din respect catra viitor", pentru consolidarea idealurilor nationale si promovoarea unei Romanii mari, de care sa tina seama si dusmanii si prietenii statului roman.
"In trecut ni s-a impus o soarta, in viitor sa ne-o facem noi".
Victor Roncea

"OMAGIU LUI MIHAIL EMINESCU" de Corneliu Botez, lucrare publicata in 1909, republicata azi. "O carte pentru o statuie" - Postfata de Nae Georgescu 
APUSUL MITULUI EMINESCU? AFLA AZI LA CONFERINTA "PENTRU EMINESCU". Codreanu: Eminescu, o viaţă de jertfă

Omagiu lui Mihail Eminescu Librarie Online - magazin online .

 

 














Filmari de: http://vlad-mihai.blogspot.com/

CORNELIU VLAD: Ce e nou în România? Eminescu!

2009 a fost numit Anul Eminescu, căci s-au împlinit 120 de ani de la moartea sa, iar în 2010 numărăm 120 de ani de la naştere. Încă un An Eminescu? De peste un secol, toţi anii sunt ani Eminescu pentru cei ce-l merită. „Ca-n toţi anii, negreşit“, ca Moşul din legendele copilăriei, şi el bălăcărit, Eminescu „soseşte“ şi „aduce daruri multe“, ca un Luceafăr pururi tânăr. E „om al trecutului“, „cadavru din debara“ etc. doar pentru minţi viclene sau aiurea.
Anul Eminescu 2009 a început cu împlinirea ediţiei anastatice, visul lui Noica, mulţumită tenacităţii acad. Eugen Simion (şi domnia sa, şi ediţia domniei sale, tot sub zodia porcăielii) şi s-a încheiat, bunăoară, cu spusele IPS Bartolomeu Anania, care ne-a reamintit că Eminescu n-a fost un necredincios. În acest răstimp, Eminescu a fost mereu printre noi, pentru cine a avut urechi de auzit şi ochi să vadă. Exegeţi versaţi şi temerari ca Nae Georgescu (în „Boala şi moartea lui Eminescu“) şi Theodor Codreanu (în „Eminescu - drama sacrificării“), dar şi debutanţi, ca tânăra de 22 de ani Miruna Lepus (în „Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l“), elevi şi bloggeri, sportivi cu bicicleta şi cete din noua dreaptă, actori de teatru şi manelişti („Unicat ca Eminescu/ E antrenorul Lucescu“), cititoare melancolice şi cenaclişti impetuoşi, iubitori şi detractori, i-au făcut, fiecare în felul lui, prezenţa de toate zilele.
A devenit, tot mai temeinic probat, că lui Eminescu i s-a instrumentat mai întâi moartea civilă, iar apoi asasinarea din motive politice. La Catedra de Sociologie a Universităţii Bucureşti, profesorul Ilie Bădescu şi alţi distinşi universitari comemorează „Anul Eminescu - 120 de ani de la ucidere“. Continuă şi cârtelile Zoililor de calibre mediocre, dar n-au prea mai fost luate în seamă. Unul îl vrea pe Eminescu „reşapat“, după ce, anterior, se gândea „să fie pus la produs“, adică să facă şi el ceva pentru naţie, să se facă brand comercial. O doamnă/ domnişoară Bot (scuze, dar aşa o cheamă), strâmbă din nas la „struţocămila filologică“ a ediţiei academice a manuscriselor, şi o face tot în „Dilema“, de data asta cea „veche“, adică aceeaşi care a iscat scandalul Eminescu. Altei doamne/ domnişoare, Spânu (scuze, dar aşa o cheamă), refrenul artiştilor basarabeni Teodorovici „Eminescu să ne judece“ i se pare că „sună apocaliptic“, aceeaşi îi reproşează unui profesor că studiul sau titlul său despre Eminescu „ar fi putut să fie ceva mai ludic, măcar din raţiuni de marketing“. O carte a recordurilor (nu Guiness) proclamă „Luceafărul“ drept cel mai lung poem de dragoste al lumii. Busturi ale poetului vor fi asezate la Comrat, pe Aleea Gloriei, şi într-un parc din New York. Caricaturişti de pretutindeni se exersează de ani de zile pe tema Eminescu. Ziaristul Victor Roncea, încă la „Ziua“, publica un reportaj de la locul în care a murit poetul, Casa de Sănătate a dr. Suţu de pe strada Plantelor. „Gazeta de Sud“ ne pune în faţă un avertisment al gazetarului politic Eminescu: „Vom avea de acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni, teoria de luptă pe picior în aparenţă legal, în realitate inegal“.
Dar în 2009 s-au împlinit şi 20 de ani de când, la Piatra Neamţ, am fost alături de eminescologul în ascensiune Ion Roşu la lansarea cărţii sale „Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu“, volumul întâi, „Originile“. Rareori, un astfel de specialist: literat, istoric, arhivist, filolog, pamfletar, chiar şi detectiv. S-a dedicat lucrării de restituire a adevăratei biografii a lui Eminescu (căci nici cea a lui Călinescu nu e perfectă) şi a apucat doar să-i lămurească ascendenţa familială. Eminescu, demonstrează el în carte, n-a fost, cum s-a spus, nici „de origine turcă“, nici „bulgar din Brăila“, nici „coborâtor dintr-un militar suedez“, nici „dintr-un rutean“, nici „viţă de şleahtă“, nici „dintr-o familie de origine armeană“, nici „sârb pripăşit prin ţară“, nici „albanez“, „persan“, „neamţ“, „evreu“. Istoria familiei lui Eminescu, care, are curajul să afirme Ion Roşu, „devine, în sfârşit, limpede (...) începe cu un prim strămoş bănăţean, poreclit sau supranumit Imin(u), născut cam pe la 1675“. Atât, adică enorm, a reuşit să împlinească ambiţiosul şi mult înzestratul cărturar Ion Roşu, care a părăsit lumea aceasta înainte de a lucra toate cele cinci volume proiectate şi ediţiile adăugite la care deja se gândea. Câţi mai ştiu astăzi de cartea fabuloasă, prin rigoarea şi deschiderile sale, a lui Ion Roşu? Care e soarta documentaţiei şi a manuscriselor lui, nevalorificate, după cum, din păcate, cred?
Iată deci că Eminescu nu-i deloc în debaraua în care l-ar vrea unii. „Ce e nou la Salzburg?“, se întreba, într-un titlu, un ziarist străin cu treburi pe-acolo. „Mozart!“, îşi răspundea în articol, la câteva secole după dispariţia compozitorului. Ce e nou în România? Eminescu!

Ce e nou în România? Eminescu!
Curentul - vineri, 15 ianuarie 2010

© Curentul

CORNELIU VLAD: Un an cu recolta politica putina. Un an care vine cu mari asteptari

Anul international 2009  a avut o recolta cam acra si cam putina. Noii presedinti ai Americii si Rusiei inca seamana si asteapta productia, liderul britanic se pregateste sa paraseasca prin alegeri  puterea, cel italian a fost umplut de sange pe fata, cel francez gesticuleaza nu prea convingator,  cel german – o femeie -  isi gospodareste tacticos tara. Tratatul de la Lisabona a fost in sfarsit rasadit, dar primele lastare nu sunt prea concludente – inca doi lideri, despre care nu se stie nici cat sunt de competenti, nici pana unde li se pot intinde competentele. 
Din criza incepe sa se iasa, dar in asteptarea - dupa unii – a unei noi crize, Bin Laden  n-a fost prins dar nici nu s-a mai dat sfidator in spectacol, razboiul din Afganistan se impotmoleste, Iranul isi continua programul nuclear, dosarul correean ramane blocat, negocierile de dezarmare ruso-americana inainteaza anevoie, scutul spatial american  in Europa se regandeste, nu se stie in continuare ce are de gand China, despre gripa porcina nu s-a stabilit  daca e pericol nou sau sperietoare veche, reglementarea protectiei mediului a dat chix la Copenhaga. Pacea si stabilitatea lumii n-au primit lovituri grele, dar nici fapte imbucuratoare nu sunt de retinut. 
Nici prestatia internationala a Romaniei nu a excelat, intr-un an electoral  care a fost si al provizoratului prin excelenta: doi presedinti (e drept, unul doar posibil, si doar pentru o noapte), cinci premieri reali sau in proiect,  un parlament – acelasi – care a trecut de la o majoritate anti-Cotroceni la una pro-Cotroceni, cativa ministri fugitivi de Interne (dar nici unul  de alegeri) si cativa nesemnificativi la Externe, un guvern demis – in premiera - prin motiune de cenzura, dar care are, ca pisica, sapte vieti caci supravietuieste, in mare cam acelasi, dupa fiecare noua incercare. 
Vizita la nivel inalt in Rusia nu a avut loc, din America a sosit (si) la Bucuresti  vicepresedintele, nu presedintele, din China, posibilul viitor nr. 1 al tarii, dar intr-o vizita nu prea observata. 
Si totusi, situatia de la noi, politic vorbind, tinde sa se mai fixeze: cu presedintia s-a rezolvat pentru inca cinci ani, s-a creat si o noua majoritate relativ confortabila in parlament, guvernatorul Bancii Nationale a fost reconfirmat in functie, iar Romania si-a asigurat un post de comisar european  mai important decat cel ce-i fusese atribuit in mandatul anterior.A fost mai degraba un an de mult zgomot pentru mai nimic, cel putin pana acum. Un an international arid, unul romanesc galagios, ambele cu rezultate sarace. E drept, s-a semanat, s-a plantat, si in Romania, si in lume. Se asteapta roadele.

Un an cu recolta politica putina
Curentul - joi, 31 decembrie 2009

© Curentul

CORNELIU VLAD: Nu de revoluţie avem nevoie. Cand STRATFOR greseste, posibil cu intentie...

Lumea-i cum este
de Corneliu Vlad
Un analist informat sau care, oricum, nu vorbeşte de capul lui, americanul George Friedman de la Institutul Stratfor (foto), nu exclude „un decembrie foarte fierbinte“ pentru România. Un răstimp prelungit de anarhie şi demagogie - vicii ale democraţiei identificate încă de vechii greci - avem în mod cert. Nelinişte socială şi mişcări de stradă am avut şi vom mai avea. Dar revolte? Revoltele sunt una dintre ipotezele de lucru ale lui George Friedman. Părerea domniei sale.
Cine s-ar putea revolta, populaţia, afectată de criză şi de corupţia şi incompetenţa demnitarilor şi funcţionarilor statului? O asemenea mişcare n-ar putea fi spontană, ea ar trebui incitată de cineva, eventual de PSD, dar fie şi aşa, să zicem, cine s-ar angaja în ea, dacă majoritatea electoratului nu l-a votat pe Mircea Geoană la preşedinţie pentru a-i asigura o victorie clară, adică imună la (eventuale) fraude? Încercările de a isca o „revoluţie portocalie“ la noi i-au reuşit într-un fel lui Traian Băsescu, dar numai în sensul că s-a instalat şi reinsalat la Cotroceni şi a câştigat în două referendumuri. A fost un fel de „revoluţie de sus“, de fapt n-a fost revoluţie. Iar PSD nu are nici putinţa, dar nici măcar intenţia de a declanşa o revoluţie de vreo culoare. Nu există nici pericolul unor tulburări violente de stradă de genul celor produse în Ungaria şi amintite în context de Friedman. România nu are, din fericire, zurbagii extremişti, ca în Ungaria, unde se exercită vizibil şi legal şi formaţiuni paramilitare contestatar active.
Şi atunci, de ce avansează Friedman un asemenea scenariu, ca să nu zicem că „dă idei“, de revoltă? (Parcă Europa Liberă a cam fost dojenită, tardiv, de autorităţile americane că i-a îndemnat pe unguri la pieire în 1956). Oare printr-o revoltă s-ar putea ajunge la o clarificare a statutului geopolitic al României, care rămâne în continuare un teren neadjudecat pe deplin, disputat între Washington şi Moscova, mai ales de când cu preşedinţia Obama, care nu mai bagă în seamă zona noastră de lume şi vorbeşte eventual despre ea doar cu Moscova? Dar românii nu vor ieşi în stradă pentru a forţa o asemenea „clarificare“ (şi nu pentru că nu şi-ar dori-o), chiar dacă i-ar incita de pe margine unii sau alţii, chiar dacă sunt tot mai nemulţumiţi de viaţa pe care o duc şi le e tot mai scârbă de conducătorii lor. Nu vor ieşi românii în stradă nici sub flamuri ale luptei anticomuniste, la două decenii după ce comunismul a murit instituţional. Şi Traian Băsescu a fost comunist (a recunoscut-o chiar el), şi lideri importanţi ai PSD se trag din comunism, dar oricum, nu comunismul (real sau nu) îi frământă în primul rând pe cetăţenii acestei ţări. Când aduce în discuţie această pistă, George Friedman se vădeşte de fapt prizonier al logicii războiului rece, cum remarca de altfel mai deunăzi cineva. Le pasă românilor de comunism cum le mai pasă Statelor Unite de fosta Europă Răsăriteană.
Dar că ţara se apropie impetuos de un prag al suportabilităţii cetăţeanului este cât se poate de adevărat. Colapsul economic şi cel social sunt tot mai evidente, iar România devine tot mai inguvernabilă. Avem un preşedinte reales cu o majoritate infimă şi contestată, un govern care nu este plenipotent constituţional, nu avem buget, nu putem obţine împrumut extern, nu mai sunt bani de salarii şi pensii, că de investiţii ce să mai vorbim. Iar clasa politică ignoră aceste realităţi grave. Soluţia trebuie să vină însă tot de la actuala putere şi actuala opoziţie (care vor fi fiind ele), n-avem încotro, trebuie să lucrăm cu materialul la îndemână. Oricum, nu ne ajută la ceva mişcările de stradă, revoltele, revoluţiile portocalii sau cum ar mai fie ele.
Nu de revoluţie are acum nevoie românul, chiar dacă e tot decembrie. O revoluţie a fost acum 20 de ani şi nu ştim nici acum ce să facem cu ea. Până şi Institutul Revoluţiei, cu preşedintele său Claudiu Iordache, a fost hăcuit, practic terminat, de o neconstituţională şi idioată lege.

Nu de revoluţie avem nevoie
Curentul - joi, 10 decembrie 2009

© Curentul

CORNELIU VLAD aminteste: „Toţi suntem în şanţ, dar unii dintre noi privesc spre stele“

Avem parte de un sfårşit de campanie cåt se poate de necuviincios: e umoral, toxic, virulent (vorba lui Caragiale: măgar, violent şi lipsit de maniere). O secvenţă filmată controversată, colaje fotografice răutăcioase, clipuri glumeţe, manele proslăvitoare, interceptări telefonice, replici spirituale etc. Totul serveşte cauzei (cauzelor). Toate sunt ceea ce numim campanie negativă, căci ce frumos li se mai spune acestor laturi pestilenţiale. Legislatorul este vag împăciuitorist în chestiune căci interzice doar calomnia şi folosirea culorilor naţionale şi a emblemei partidului advers în porcăria publică. În rest, abjecţie şi fantezie cåt cuprinde.
Nu e ceva nou în luptele noastre electorale (seculare, care durează de vreo 20 de ani). În 1990, pe seama lui Coposu se puneau toate grozăviile posibile, în afara celor ce i se atribuiau lui Iliescu. Mult palpit, pentru că romånul, au spus-o şi Caragiale, şi Mircea Eliade, trăieşte şi simte visceral political.
Dar este oare politică aici? Vaporul Romånia cu cårmaciul Băsescu, gata să se scufunde, afişele anti-Geoană încropite cu petice de fotografii sunt mesaje politice, aduc ele a program prezidenţial, a proiect pentru ţară?
Pånă una-alta, oricum, ştim pe ce contăm, şi fără o astfel de propagandă vizuală. N-avem guvern plenipotent constituţional, dar avem parlament autosabotat, avem o datorie externă copleşitoare, dar nu ne vin banii tocmiţi la FMI, nici buget n-avem, avem promisiuni sau ameninţări votate ca legi în parlament, dar nu ştim dacă vor fi onorate nici unele, nici altele, avem discursuri şi glumiţe, populism şi calomnii, scenarii şi inepţii, consemnăm procese intentate încrucişat între matadorii campaniei şi aşteptăm de la o zi la alta chestii şi mai gogonate. Vrem moarte pentru moarte şi abjecţie pentru abjecţie.
Obama şi McCain, Sarkozy şi Segolene, Merkel şi Steinmeier, cu toţi ai lor, nu s-au porcăit într-un asemenea hal în campaniile lor. Cum ar putea relata altfel decåt cu ironie superioară, chiar dispreţuitoare, ziariştii străini aflaţi în aceste zile la Bucureşti despre spectacolul electoral al momentului? Pe bune, despre imaginea Romåniei, în niciun caz. Ce să înţeleagă ei, cånd nici noi nu ştim despre ce e vorba.
Deşi, cåte ceva despre cum va fi după aceste alegeri, indiferent cine va cåştiga, putem întrezări de pe acum. De-o pildă, doar una, e de văzut cum vor mai înråuri de-acum încolo cåteva mari canale tv de actualităţi cursul vieţii politice. Niciodată pånă acum nu s-a întåmplat ca vreo două-trei televiziuni particulare să se implice şi să reacţioneze atåt de potopitor şi de eficace asupra cetăţeanului alegător. Puterea lor de influenţare pare să capete proporţii uriaşe, ajungi să ai impresia că ele fac şi desfac totul în această ţară, în orice caz ele sunt gura cea mai mare în această ţară, vocea lor tinde să acopere tot spaţiul public. Asta nu mai e însă nici vocea presei libere în exprimare, nici vox populi. E o tendinţă care poate duce la lucruri grave. Cu televizorul s-a deturnat revoluţia, şi am văzut la ce s-a ajuns, cu televizorul se poate lovi şi democraţia.
Iar acest monopol zgomotos, de motociclişti prost-crescuţi (altă plagă bucureşteană), asupra agorei naţionale funcţionează, nu în ultimul rånd, şi pentru că TVR-ul naţional, de fapt căpeteniile sale, excelează în imbecilitate profesională sau în nesimţire civică, punånd botniţa la propriile microfoane, înfundåndu-şi în nisipul neimplicării iresponsabile şi capul, şi obiectivul camerei. Că un cotidian naţional, care se recomandă drept cel mai serios, abdică de la comandamentul nr. 1 al presei de oriunde, acela al actualităţii imediate, presante, de prim interes, proclamånd „nimic despre politică“ într-un moment eminamente politic, mai treacă-meargă, e treaba lui, el se descalifică. Dar ca postul naţional tv să tacă iresponsabil, pe banii noştri, în privinţa unei dezbateri, a unei confruntări naţionale (bune, rele, cum or fi), înseamnă că nu-şi merită banii pe care-i irosesc din taxele şi impozitele cetăţeanului.
De la tårgul de carte Gaudeamus, fiul meu a adus un pliant în care am găsit acest aforism al lui Oscar Wilde: „Toţi suntem în şanţ, dar unii dintre noi privesc spre stele“. Care-or fi aceia, dintre protagoniştii prezidenţialelor, dintre slujbaşii lor, greu de spus.

„Toţi suntem în şanţ“
Curentul - luni, 30 noiembrie 2009

© Curentul

CORNELIU VLAD: "Avem un fel de preşedinte al Europei"... Presedintele Bilderberg

Scris de Corneliu Vlad
Lumea-i cum este

Ca romåni, putem fi måndri: alegerea preşedintelui Romåniei se face incomparabil mai democratic decåt a fost desemnat „preşedintele Europei“, de fapt preşedintele Consiliului European. Căci, „în Europa“, n-au fost candidaţi „pe faţă“, care să-şi prezinte public programele, nici campanie electorală, nici măcar audieri ale competitorilor în Parlamentul European, nici dueluri electorale între aceştia, nici vot universal, nici vot în cerc restråns (cei 27 lideri ai statelor membre). S-au stråns, pur şi simplu, într-o seară, cei 27, au vorbit ce-au vorbit între ei şi după vreo oră deja se ştia: funcţia supremă în ierarhia Europei Unite, care nu este preşedintele Europei ci al, cum ziceam, Consiliului European, va fi fostul, de acum încolo, premier al Belgiei, Herman Van Rompuy. După care, zile în şir, au început să curgă comentariile: un preşedinte mediocru, paralizat, discret, decorativ, plictisitor, moderator, un anestezic local, un preşedinte de şedinţă, o persoană care nu deranjează, un simbol al compromisului. S-a vorbit de „cvasivirginitatea europeană“ a fericitului cåştigător, care nu scosese o vorbuliţă în public despre Europa, pånă la un moment dat. Adică pånă cånd, cu numai cåteva zile înainte de miruirea sa în funcţie, a cuvåntat (a raportat) în Grupul Bilderberg despre ce are de gånd cu Europa: să facă din ea un stat federalist ca SUA, care între altele să perceapă şi impozite europene. Dacă s-a exprimat atåt de clar la Bilderberg, cum să nu ajungă mai marele Europei, deşi pånă atunci nu-l ştia mai nimeni pe continent înafară de propriii compatrioţi. Şi apropo de Bilderberg, se mai zice că pe seama lui se fac scenarii. Acum, iată, nu mai e scenariu, e certitudine.
Deodată cu domnul preşedinte a fost căftănită şi ceea ce se spune a fi ministreasa de Externe şi a Apărării a Europei integrate: baroneasa britanică Catherine Ashton, care e şi nr. 2 în UE. Ce transmite de la Bruxelles un ziarist francez: „O alegere (greşit: desemnare - n.n.) catastrofală: această aparatcika laburistă n-are absolut nicio experienţă internaţională şi, după părerea multora care au lucrat cu ea în Comisia Europeană, a fost remarcabil de proastă de la preluarea funcţiei (de comisar european - n.n.): absenţa de la muncă, proasta cunoaştere a dosarelor, simţ diplomatic redus“. Ar fi greu să găseşti pe cineva mai inexistent ca Van Rompuy, dacă n-ar fi Catherine Ashton, mai spunea ziaristul francez. Cel mai fericit de aceste desemnări nefericite este fără îndoială preşedintele Comisiei Europene, Baroso, care nici el nu străluceşte, dar măcar nu va fi eclipsat în opacitatea lui cei doi noi demnitari. Un trio al mediocrităţii, spun comentatorii răi. Un sindrom al celui mai mic multiplu comun, spun cei mai concilianţi.
UE se înzestrează mereu cu noi instituţii, impune tot felul de reglementări, şi absurde, şi care-i favorizează pe unii, iar pe alţii îi dezavantajează, şi-a mai tras alte cåteva fete noi care, chipurile, ar reprezenta-o. Avea dreptate bătrånul Kisinger (fost european şi el) cånd, vrånd să telefoneze superputerii care se vrea a fi Europa, constată că interlocutorul n-are un număr de telefon acolo. Căci, de fapt, nu există interlocutor.
Dar Uniunea Europeană merge, parcă printr-un miracol, mai departe, de vreo jumătate de secol, cu paşi înainte, dar şi scandaluri, reculuri, înfrångeri de parcurs, cu mediocrităţi în faţa şi cu multă birocraţie. Şi totuşi, cineva propulsează ideea Europei Unite, şi se pare cu succes. Oare cine, noi, cei ce votăm cu Băsescu, sau cu Geoană, sau cu nimeni? N-aş prea crede.
Avem un fel de preşedinte al Europei
Curentul - duminică, 22 noiembrie 2009

© Curentul

EDITORIALELE CURENTUL. Tia Serbanescu despre Coalitia GRUVCO si Corneliu Vlad despre satanistii ONG-urilor "liber cugetatoare"

Vesti
Scris de Tia Serbanescu
Încercând să dreagă ce-a stricat omorând două guverne şi să îngraşe porcul după tăiere, dl Geoană şi-a mobilizat rapid cooperativa Grivco la modificarea legii de organizare a guvernului pentru a reabilita post-mortem cabinetul Boc II cu dreptul de a prezenta Bugetul şi legea răspunderii fiscale în Parlament. Dar nu şi legea pensiilor unitare fără de care Bugetul rămâne mai sărac: dacă tot e criză, de ce să sufere şi pensionarii de lux? Nu suferă destui? De ce să înmulţim categoriile suferinde? Modificată ad-hoc de majoritatea omonimă, legea trebuie promulgată de preşedintele Băsescu - pentru ca Parlamentul să intre în Cartea Recordurilor votând Bugetul în două săptămâni. „Un mic pas pentru guvern, un mare pas pentru parlament“ ne-a transmis dl Puiu Haşotti de pe lună. Mai terestru, dl Băsescu nu s-a declarat la fel de grăbit cu promulgarea: „nu vreau să le fac jocul“. Când un preşedinte jucător refuză să joace e semn rău. În fond, acum nu e vorba de jocul lor (care s-au jucat cu focul peste măsură) ci de situaţia ţării. Dacă există şansa de a vota Bugetul şi de a prinde ultimul vagon pentru a ajunge la banii FMI, de ce s-o refuzi? Abia dacă refuză sau amână promulgarea dl Băsescu „le face jocul“ celor din Grivco preluând asupra sa culpabilităţile lor. Iar ţara are nevoie de Buget chiar dacă preşedintele o consideră atotputernică: „nici măcar o criză nu ne poate înfrânge“ deci „nu ne mai poate înfrânge nimic“. Oho, aşa de viteji şi invincibili suntem? Bine c-am aflat! Altfel ne înfrângea şi ne omora sila - văzând cum personaje tot mai dubioase se bucură, cu fiecare mizerie pe care o fac, de şi mai mare trecere şi „respect“ pe micile ecrane ale colectivei Grivco unde dl Iliescu a devenit dascălul marxism-capitalismului şi clasicul în viaţă al violenţelor cu faţă umană. Prin comparaţie, criza economică pare, într-adevăr, un fenomen trecător. Dovadă că şi dl Băsescu ne-a dat sâmbătă „vestea bună“ că „am putea ieşi din recesiune în trimestrul al doilea din 2010“ iar marţi că am putea ieşi chiar „în primul trimestru“. C-aşa trece criza la fraţi: de sâmbătă până marţi. Te pomeneşti că până la alegeri aflăm c-am şi ieşit din recesiune. Adevărul este că de recesiune mai scapi dar din ghearele Grivco, nu prea. Dar cum dl Geoană care s-a întâlnit în secret la Moscova cu un consilier al lui Medvedev a fost introdus la acesta de oligarhul energetic Boris Golovin, fost ofiţer GRU, n-ar trebui ca grupul Grivco să-şi spună direct GRUVCO?

Veşti
Curentul - vineri, 13 noiembrie 2009

© Curentul

Lumea-i cum este
Să ucidem semnul plus!

Scris de Corneliu Vlad

Curtea Europeană a drepturilor omului de la Strasbourg a pedepsit o ţară europeană pentru că îşi permite (de vreo două mii de ani) să ţină în locuri publice, adică mai la vedere, cel mai vechi simbol al identităţii sale: crucea. O cetăţeană italiană, doamna de origine finlandeză, mamă a doi şcolari, nu s-a lăsat, prin procese, pånă cånd statul care a primit-o sub soarele ospitalier al Mediteranei n-a fost umilit cu o amendă de cåteva mii de euro şi certat că în sălile de clasă ale şcolilor publice se află - auzi blasfemie! - crucifixuri. Degeaba a explicat justiţia italiană că prin alungarea crucii nu se reprimă doar simbolul crestinătăţii, ci „un simbol al istoriei şi culturii italiene, iar, în consecinţă, al identităţii italiene“. Îndărătnică, instanţa de la Strasbourg a decis că expunerea crucifixului în şcoli „restrånge dreptul părinţilor de a-şi educa propriii copii potrivit convingerilor lor, precum şi dreptul copiilor şcolarizaţi de a crede sau a nu crede“.
În temeiul unei asemenea argumentaţii, ar trebui scoase din toate muzeele (publice, desigur) toate pånzele celebre cu Răstignirea, de la cele ale vechilor maeştri anonimi pånă la Salvador Dali şi mai încoace, dar şi semnul plus (o cruce, nu?) din matematică, pentru că şi ea se învaţă prin şcoli. Drapelul Elveţiei, cel al Crucii Roşii ar trebui şi ele „curăţate“ de cruce, ar trebui schimbate şi drapelele naţionale ale altor zeci de state pe care este înfăţişată, la fel de inoportun şi de dăunător, crucea. Iar minorităţi naţionale sau religioase, ori ONG-uri liber cugetătoare ar urma să ceară suprimarea semilunii de pe drapele şi din locuri publice, steaua lui David ar trebui smulsă de pe steagul Israelului, soarele de pe drapelul Japoniei etc.
Deloc onorabilii judecători şi penibila lor instituţie de la Strasbourg nu fac parte din organigrama angrenajului tehnocrato-birocratic al UE, ci ţin de Consiliul Europei, care, zice-se ar fi altceva. De fapt, tot de Europa Unită e vorba şi, cum spunea cineva, această decizie va fi judecată „tot ca o aberaţie decisă, de undeva de la distanţă, de Europa.
Normal că italienii resping, într-o majoritate impresionantă, decizia de la Strasbourg, care a construit, în jurul crucii, o viguroasă unitate naţională (inclusiv la nivelul partidelor politice, cu excepţia, desigur, a comuniştilor). Verdictul de la Strasbourg a produs „un mic miracol“, remarcă un editorialist italian, adică, mai pe romåneşte, o minune, în înţelesul dintåi al cuvåntului.
Dar dacă în supermarketurile americane nu mai e cuviincios să faci publicitate pentru Crăciun, ci pentru sărbătorile de iarnă (ca în timpul imperiului lui Stalin), iar Iisus Cristos este, prin cărţi de mare tiraj şi filme de succes, fie homosexual, fie ibovnic păcătos, şi Maria Magdalena o prostituată care nu-şi va ispăşi vreodată păcatele, n-ar fi mai corect politic să ne închinăm la dovlecii şi monştrii de Halloween? Căci Satana n-are religie, n-are, de fapt, niciun Dumnezeu.

Să ucidem semnul plus!
Curentul - vineri, 13 noiembrie 2009

© Curentul

EDITORIALUL ZILEI. Corneliu Vlad: Cenuşăreasa prezidenţialelor. Sa-l votam pe domnul Nimeni

Lumea-i cum este

Scris de Corneliu Vlad

Comediantul american Groucho Marx a formulat mai bine ca orice politolog esenţa politicii: „Să cauţi încurcătura, să o găseşti peste tot, să-i pui un diagnostic greşit şi să aplici cele mai rele remedii“. În parte, este şi cazul politicilor noastre externe postdecembriste. Să vedem ce-ar putea fi de acum înainte. Citim în programele electorale ale prezidenţiabililor că avem „vulnerabilităţi“ la ieşirea în lume, „s-a greşit“ în strategia de intrare în UE (TB), „trebuie să ne recåştigăm demnitatea de a fi romåni“ (MG), „abandonarea unui anumit tip de mimetism“ (în UE, zice CA, dar măcar să fie numai acolo!), „în ultimii ani, Romånia a fost o ţară izolată“ (SO). Drept care, ni se promite (renunţ la ghilimele): relansarea, fructificarea, recåştigarea, să beneficiem, trebuie, să apărăm, să gåndim, abandonarea, definirea, refondarea, un nou etc. etc. Dacă acestea ni se spun în programele electorale ale candidaţilor, în campanie, în faţa alegătorilor sau la tv, politica externă n-are loc de teme mult mai importante, de tipul Trei, Doamne, şi toţi trei (premieri), Cine e Profesorul, De cåte Camere şi de cåţi parlamentari e nevoie etc. Cam aşa arată agendele prezidenţiabililor, de parcă şeful statului n-ar avea, printre atribuţiile sale, politica externă şi de apărare a ţării.
Idei deosebite, noi, în programele candidaţilor la Cotroceni? Ba bine că nu: relaţii privilegiate, normale, bazate pe identitatea comună cu R. Moldova; securitatea energetică; pragmatism în relaţia cu Rusia; absorbţia fondurilor europene; parteneriate strategice (cu SUA, Germania, Franţa) ş.a. Parcă am mai tot auzit de-alde astea. A, sunt şi noutăţi, dacă vrem cu orice preţ să le găsim. Candidatul-asterisc (aşa-i văd eu semnul electoral, e numai bun pentru cineva ce funcţionează ca o notă de subsol în competiţie) vorbeşte despre „poporul moldovenesc“, dar dacă există, după dånsul, şi un „popor PSD“, de ce nu şi noua năzbåtie? Iar candidatul-profesor (de istorie, e drept) afirmă că Romånia este „cel mai mare stat membru“ de la frontiera de est a UE. S-o fi dezmembrat din nou Polonia ori a ieşit din UE?
Într-un singur glas şi o singură voinţă, toţi candidaţii le poartă de grijă, care mai de care, tuturor celor „cu inima romånă“, fie ei comunităţi romåneşti ori imigranţi ieşiţi la muncă sau la furat. E şi normal, nu „simt romåneşte“ şi ei, nu sunt şi ei cetăţeni onorabili şi cu drept de vot, ce, votul lor nu contează? Că după alegeri aleşii îi vor uita, e altă chestie.
Timid, unul-doi candidaţi se întreabă precum Kennedy: să ne gåndim ce bani putem lua de la UE, nu numai la cotizaţia pe care o dăm, vrånd-nevrånd. Despre relaţiile militare cu SUA, în NATO, despre implicarea militarilor romåni în războaie peste ţări şi mări, mai nimic sau chiar nimic. Cineva, tot cu sfioşenie, sugerează că ar mai trebui totuşi discutat cu Washingtonul şi despre relaţiile economice romåno-americane, şi despre vizele pentru romåni în SUA. Relaţiile cu vecinii sunt expediate lejer, cuviincios, aseptic: Ucraina - doar în treacăt, Serbia - ţipenie, Bulgaria şi Ungaria - între virgule. Că doar facem politică regională, europeană, euratlantică, internaţională, nu neapărat bilaterală (şi mai ales cu cine, cu vecinii?). „Avem prieteni pe toate meridianele“, ne tot amintea Ceauşescu. „Romånia a fost o ţară izolată“, sună replica de azi a unui candidat, cam periferic deocamdată. Ceilalţi n-au curajul să spună nici măcar atåt.
Un prieten din Germania, romån „pretutindenar“, îmi sugera să lansez ideea ca pe buletinele de vot, pe långă rubricile cu numele celor n-şpelea candidaţi, să mai fie una: Nume şi prenume - Nimeni. Poate că atunci lumea va da buzna la vot, şi dl Nimeni va fi fericitul cåştigător, detaşat, al democraticului act electoral.

Cenuşăreasa prezidenţialelor
Curentul - luni, 02 noiembrie 2009

© Curentul

EDITORIALELE ZILEI. "Greii" CURENTULUI: Tia Serbanescu, despre alegeri si vanatori, Corneliu Vlad despre parabola germana

Vanatori
Scris de Tia Serbanescu

Campania prezidenţială intră pe ultima turnantă cu dl Băsescu singur pe culoarul său în timp ce în plutonul Grivco detaşarea dlui Geoană în principalul favorit pentru locul doi a început să-l nemulţumească pe dl Crin Antonescu care i-a privit atent spatele: „va fi Iliescu în spatele lui, va fi Năstase, va fi Vanghelie, va fi Hrebenciuc?“. Ce întrebare! Vor fi toţi, ca de obicei. Prudent, dl Geoană n-a anunţat cine i-ar putea fi premier - fie pentru a nu speria electoratul cu nepotul mătuşii Tamara fie pentru că Vanghelie încă nu s-a decis pe cine să nominalizeze. De altfel avansul dlui Geoană în ultimele sondaje e contestat atât de dl Antonescu cât şi de dl Oprescu care a relatat discuţia sa cu „stăpânii sondajelor“: „vreţi puncte în plus? patru mii. Vreţi să rămâneţi pe loc? trei mii“. Aşa puţin? Dl Patriciu a investit mai mult în această finală indicându-l pe dl Geoană drept premier (pentru dl Antonescu) dovedind încă o dată că un om de afaceri adevărat lucrează la două capete pentru a obţine mintea necesară pentru unul. Acuma, ce şi-o fi închipuit şi dl Antonescu? Că PSD şi dl Geoană îi cedează finala? Vezi să nu! PSD i-a folosit şi îi foloseşte pe liberali împotriva dlui Băsescu. Cine-l mai invita pe dl Antonescu la televiziunile Grivco dacă nu acuza „dictatura lui Băsescu“, „bolşevicii din PD-L“ şi nu aprecia (atât de dezgustător) blândeţea mineriadei dlui Iliescu? Detaşat în finalist, dl Geoană şi-a continuat turnirul electoral dedicându-l doamnelor: „nu ne permitem ca blestemul celor trei Elene să devină realitate“. E vorba, fireşte, de Elena Lupescu, Elena Ceauşescu şi Elena Udrea. Deşi studiile elenistice au tras concluzii defavorabile în toate cele trei cazuri, trebuie spus că nici rubedeniile masculine nu sunt mai nevinovate şi că, în general, „blestemele“ n-au un singur nume şi un singur sex. În folclor prostia e considerată un blestem mult mai mare - de unde şi vorba: mai bine cu un deştept la pagubă decât cu un prost la câştig. Chestiunea e că dl Geoană nu e cel mai indicat să ridice piatra întrucât are deja trei „Elene“ pe inventar: cumnatul Costea e director la EximBank (bugetar!) cu leafă de 20.000 de euro; soţia e şefă la Crucea Roşie unde face chete şi pachete electorale iar fiul şi-a luat (la 16 ani) permis pentru limuzină. Şi dl Geoană nu e preşedinte! Trage însă puternic întrucât a simţit „că fiara este rănită dar mai respiră“. Câtă cruzime! Parcă ar fi vânătorile lui Năstase - cu hăitaşii în direct la TV.

Vânători
Curentul - vineri, 30 octombrie 2009

© Curentul

Parabola germană
Scris de Corneliu Vlad

Lumea-i cum este

Mulţi ar vrea ca în România să se trăiască bine de tot („Să trăiţi bine“), aşa, ca în Germania. Poate de-aceea şi vor unii un premier neamţ (Iohannis), poate de-aceea un premier (român, desigur) declara mai acum un an pe aeroport, la întoarcerea de la UE, de la Bruxelles: „Poziţia României a fost poziţia Germaniei“. Nici Ana Pauker nu o zicea chiar de-a dreptul că poziţia RPR este poziţia URSS.
Dar dacă fascinaţia Germaniei ne obsedează atâta (şi bine face), să luăm aminte la o parabolă. Şi acolo, ca şi la noi, sunt trei partide semnificative care fac combinaţii de guvernare între ele: popularii, să le zicem, respectiv creştin- democraţii, social-democraţii şi liberal- democraţii (a nu se confunda cu democrat-liberalii de la noi). Până la alegeri, ţara a fost guvernată de o coaliţie creştin-democrată - social-democrată, după alegeri coaliţia este între creştin-democraţi şi liberal-democraţi. De la o formulă la alta s-a trecut fără istericale, vacarm, insulte, intrigi, şantaje. La exact o lună după alegeri, după negocieri laborioase dar discrete între partide, s-a anunţat noua formulă de guvernare. În tot acest răstimp, preşedintele parcă nici nu ar fi existat, nu s-a băgat deloc, n-a scos o vorbuliţă. Noul guvern a fost votat în Bundestag, fără tărăgănări şi şicane, fără ca miniştrii desemnaţi să mai treacă prin interminabile interogatorii parşive pe la diverse comitete şi comiţii parlamentare.
Anterior, campania electorală a fost „echilibrată, uneori prea calmă“, scria săptămânalul francez „L’Express“. Despre RDG şi Zidul Berlinului s-a vorbit mai mult ca altădată (se împlinesc 20 de ani de la dispariţia lor), dar fără a se insista pe „răutăţi“ de tipul poliţiei politice Stasi, dosare, turnători etc. Cancelarul Angela Merkel a evocat pentru prima oară în două decenii viaţa ei de cetăţean est-german, a spus că RDG era un stat „construit în afara dreptului şi pe absenţa libertăţii“, dar a adăugat că e greşit să se spună că viaţa în RDG era, de la un capăt la altul, una rea.
„Aveam familiile noastre, ne bucuram cu prietenii“. A mărturisit că nu se consideră o opozantă a regimului comunist şi că a fost înscrisă în UTC-ul est-german. Nicio altă înfierare a trecutului odios şi sinistru, a grelei moşteniri, nici vorbă de vreun „proces al comunismului“.
Principala dezbatere a campaniei electorale, între cancelarul Merkel şi vicecancelarul Steinmeier, rivali acum la funcţia de şef al guvernului, „a semănat mai mult cu un duet decât cu un duel“, a remarcat stupefiat unul dintre ziariştii-animatori ai dezbaterii tv. Cei doi nu şi-au aruncat reciproc zoaie. „Mai încordaţi au fost ziariştii moderatori“, observa cu umor cineva. „Am făcut mult împreună“ - a spus social-democratul. „Coaliţia a lucrat bine“ - a încuviinţat creştin-democrata. Le-a fost cam greu să se diferenţieze prin mesajul lor electoral, a conchis presa. Dar oricum, n-a fost vorba de niciun fel de „dezvăluire în presă“ sau de amestec al serviciilor secrete. Vedeta campaniei, cancelarul Merkel, nu s-a spart în figuri, n-a fost niciun orator excelent, niciun arbitru al eleganţei vestimentare, dar a transmis siguranţă şi calm.
Totul a decurs normal, funcţional şi până la alegeri, şi în timpul, şi după. Noul guvern a anunţat prompt măsuri reale în favoarea celor mai loviţi de criză: scăderea impozitelor, reformarea sistemului de sănătate, sporirea alocaţiilor familiale.
Pai dacă vrem ca în Germania, să procedăm ca în Germania.

Parabola germană
Curentul - vineri, 30 octombrie 2009

© Curentul

ROMANIA INTRE IMPERII. Corneliu Vlad despre geopolitica de falie. (Sa nu cadem in ea...)

Romania intre imperii
de Corneliu Vlad
Cronicarul se tanguia ca suntem “in calea rautatilor” iar istoricii si politologii din vremurile moderne remarca, prin grila geopoliticii, ca ne-am aflat, secole de-a randul, intre mari imperii si am fost victime ale rivalitatilor si ambitiilor lor hraparete. Intr-un fel , imperii in apropierea Romaniei exista si astazi , dar imperii “resetate”. Astfel de imperii ar fi NATO si UE (Romania chiar face parte din ele!), un alt imperiu, de alt tip, ar fi Federatia Rusa (ar fi de aceea mai potrivit sa le spunem tot mari puteri sau aliante).
Cel mai recent numar al publicatiei “GeoPolitica” (director fondator Vasile Simileanu) trateaza chiar acest subiect, atat de batut dar mereu incitant : “Romania intre imperii”. A fost rau sau bine (ca am fost sau inca mai suntem intre/in imperii?), se intreaba, de-a dreptul, in editorial, Adrian Dobre. “Istoricii pot asterne multa cerneala pe hartie gasind argumente pro si contra”, raspunde echidistant editorialistul, iar autorii studiilor si articolelor curpinse in revista imbogatesc dezbaterea.
“Cele trei imperii s-au dus, Romania a ramas” – isi intituleaza, optimist, contributia prof. univ. dr. Stan Petrescu .
In ideea ca Uniunea Europeana este un “imperiu hibrid” , Madalina Virginia Antonescu de la Institutul Diplomatic Roman formuleaza interesant si analizeaza temeinic o problema : Uniunea Europeana este un imperiu occidental sau periferie a Rusiei? “Periferie a Rusiei”, pentru ca este dependenta energetic de Federatia Rusa si incapabila de a obtine acces la Asia Centrala, pentru a-si crea aici o sfera de influenta. Sub raport pragmatic, incidenta analizei cercetatoarei asupra raporturilor dintre Romania si Rusia este insa relativa, fie si din simplul motiv ca Uniunea Europeana nu are nici o politica externa si de aparare comuna, nici o politica energetica, de asemenea, comuna.
Aplicate programatic pe relatiile romano-ruse sunt studiile lui Nicholas Dima, Vasile Simileanu, Radu Stefan Vergati, Tudor Blandu si revelatoarea evocare a momentului Praga 1968 vazut de la Bucuresti datorata academicianului Mircea Malita (vedea-o-am intr-o carte de memorii!).
Cercetatorul Marius Vacarelu distinge “un caracter particular al influentei asupra statului roman“ din partea a cel putin patru forte majore: Turcia, Rusia, Germania si Marea Britanie, precum si a altor trei actori de influenta: Franta, Statele Unite ale Americii si China. Cercetatorul sintetizeaza astfel impactul Rusiei asupra istoriei de azi a romanilor: “vecinul care a facut mult rau, dar si mult bine Romaniei, ajutand la modernizarea din sec. al XIX-lea, dar si prin ura care si-a atras-o nu o data intarind coeziunea natiunii romane. Din pacate in ultimii ani influenta sa culturala s-a redus considerabil, Moscova nefacand eforturi de a-si permanentiza forta culturii sale. Mai mult, influenta sa se reduce acum doar la a fi un furnizor de materii prime: greseala de politica comerciala rusa va fi scump platita de urmasii lui Rurik, deoarece inclusiv in Romania unul din cinci cuvinte referitoare la statul rus este Gazprom. In secolul XXI influenta unui rezervor de resurse naturale este uriasa: este insa numai alegerea Rusiei daca doreste sa fie privita in lume doar un simplu exportator de resurse”.
Iata un fragment de text care indeamna la reflectie si la Bucuresti, si la Moscova. Pentru cine-si mai face timp de aceste relatii.
Sursa: www.inforusia.ro