FRATILOR MEI. Insemnari pe pamant. "Să nu cedăm ispitelor de deznădejde sau de a crede ca Dumnezeu ne-a părăsit"

Pentru prima data in istoria omenirii, se pune problema Realului, cerându-se aderarea tuturor la o concepţie antihristică a realităţii globale şi totale. Pe pânza ţesută şi înfrumuseţată de Creatorul Realităţii, s-a ivit un păianjen care încurcă fire pe sub fire, care mâzgăleşte, mucegăieşte, roade, pune pui, îi scoate şi îi împânzeşte, şi acum că e la un pas să fi ascuns în întregime chipul de la început al locului unde l-a miluit Dumnezeu să se aşeze, vrea aplauze pentru munca lui şi vrea să semneze ce a blasfemiat prin plagiere.
Acesta este semnul vremilor: că stăpânitorul veacului acestuia are totul împotriva noastră care din păcate am uitat Cine ne-a făcut şi Cui ar trebui să slujim, şi că se pregăteşte să înghită prada care am devenit prin necredinţă, fascinaţi de apatie şi autodistrugere, în locul păcii celei adevărate şi vii, păcăliţi de toţi proorocii mincinoşi care zidesc o biserică mincinoasă ecumenistă, sărăciţi de arvuna dreptăţii şi însetaţi de lacrimi de pocăinţă care s-au uscat în deşertul prea multor “realităţi” fără Dumnezeu.
Drept corolar important al pan-ereziei propovăduitoare a Rasei Fiarei, se încearcă a se impune ideea că trupul omenesc ar fi o informaţie produsă de procese biochimice, aşadar fără vreo respectabilitate, şi că trupul ar trebui îmbunătăţit prin „altoirea” lui cu dispozitive cibernetice, sau cel puţin de la această idee a plecat campania microcipurilor, pentru o aşa-zisă vindecare a trupului lui „hommo europaeus”1. Domnul pe toate le-a făcut bune foarte, şi numai neascultarea şi reaua folosire i-a adus omului suferinţa şi moartea. Suferinţa inimii e rodul jefuirii ei de către necredinţă, suferinţa minţii e amărăciunea voii şi bizuirii pe sine, iar cea a trupului, dorinţa nefirească pentru cele dinafara sa. Libera noastră alegere spre cele nefireşti şi rele este singura cauză a suferinţei noastre. Astfel noi nu avem ce „îmbunătăţi” la lucrarea lui Dumnezeu, trebuie doar să învăţăm să cerem, să primim şi să folosim corect darurile Sale.
De asemenea se încearcă a se impune, tot cu forţa, concepţia că sufletul nu are realitate, iar că virtualizarea aspectelor comunicative ale omului este egală cu transferul cuvintelor în sistemul de numere.
Semiotica nu încearcă şi nu poate accepta vreun sistem de semne, de orice fel, care să poată spune tot ceea ce există, fiindcă această ştiinţă respectă adevărul şi oricine caută, găseşte că adevărul este Persoana Cuvântului lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă, prin Sfânta Predanie a Sfinţilor, neagă vehement o asemenea concepţie, atât în legătură cu trupul, cât şi cu sufletul, mai ales afirmând că realitatea ipostasului celor două este imposibil de încifrat şi nici de citit decât de către Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
A realiza este a aduce experienţa Realului într-o mai deplină existenţă, a o împlini. Realul este ceea ce nu se schimbă în esenţă, dar care poate fi privit drept subiect al schimbării, din perspectiva existenţelor care insistă pe subiectivitatea lor. Astfel, Dumnezeu Care este în mod desăvârşit neschimbător şi neschimbat, îngăduie şi doreşte ca subiecţii, fiinţele create, să-L poată experia şi cunoaşte în măsura în care acestea o doresc şi Îi îngăduie Lui să le arate despre Sine. Căci nu cel creat creează cunoaşteri despre Cel Necreat, ci Cel Necreat creează cunoaşteri pentru folosul celui creat. Şi nu Cel fără de necesitate derivă vreo desăvârşire de la cel ce necesită, ci întru totul invers, fiindcă nu suma părţilor este Întregul, ci părţile sînt întregurile subsumate ale unei Ordonate care şi le asumă.
Aşadar Realitatea este spaţiul în care Dumnezeu, Cauza, Principiul şi Sursa susţinerii vietii fiinţelor, oferă cunoaştere atât despre faptul că fiinţele există, cât şi despre faptul că această existenţă le este dată şi nu este cauzată de ele însele, şi despre relaţia dintre existenţa fiinţelor şi Cauza lor, împreună cu toate relaţionările posibile dintre acestea.
Această Realitate nu se poate făuri în mod artificial sau deriva în mod natural de către om, ci este instituită în mod supra-natural şi derivată din principii supra-raţionale, de către Dumnezeu Însuşi, şi în forma ei perceptibilă omului se numeşte Sfânta Scriptură.

Citim in definitiile semioticii:
"Icon-ul este un semn conceput ca sa semene cu, sa simuleze sau sa-si reproduca intr-un fel sau altul referentul. Fotografiile sint semne iconice deoarece se poate considera ca ele isi reproduc referentii intr-o modalitate vizuala.
Index-ul este un semn care trimite la ceva sau la cineva in termenii existentei sau locatiei sale in timp sau spatiu ori in raport cu altceva sau altcineva. Aceste semne indica sau arata unde sint acestia.
Symbol-ul este un semn care sta in locul referentului sau intr-un mod arbitrar, conventional. Simbolicitatea este factorul care singularizeaza reprezentarea umana in raport cu cea a tuturor celorlalte specii, permitind speciei umane sa reflecteze asupra lumii inafara situatiilor de tip stimul-reactie. Cuvintele in general sint semne simbolice. Dar orice semnificant, obiect, sunet, figura, poate fi simbolic, de exemplu o figura in forma de cruce poate sta in locul conceptului „crestinism”. Aceste simboluri sint stabilite printr-o conventie sociala.
Numele este un semn identificator atribuit membrului unei specii in diferite moduri, si care-l scoate in evidenta fata de ceilalti. Numele uman este un semn care identifica persoana in termenii unor variabile.”

Omul deja poartă, prin Taină, un număr de taină în sine, unul care îi certifică unicitatea individualităţii şi a siguranţei inviolabilităţii demnităţii sale: este chipul şi asemănarea Treimii, săpat în conştiinţă, în inimă, în raţiune. Acest număr are forma unui nume scris în realitatea duhovnicească prin Pecetea Sfântului Duh, o pecete a Crucii, şi un nume de Sfânt.

Ni se spune să renunţăm la numele nostru în favoarea progresului. Om fi noi rigizi să credem că progresul se săvârşeşte exclusiv prin Bine, dar totuşi nu există progres al morţii, ci al vieţii, iar viaţa primeşte lege numai de la Dătătorul ei. Legea creştinului este Cuvântul Vieţii celei veşnice. Numele creştin identifică persoana în relaţie directă şi de nedespărţit cu Persoana Absolutului. Acest nume este pecetluirea persoanei umane întru Absolut. El nu este reductibil la număr fiindcă un întreg viu nu este reductibil la suma părţilor componente, şi nici veşnicia nu este reductibilă la un număr de clipe. Fiinţa umană nu se poate scinda în elementele ce o constituie fără a-şi pierde viaţa, nici Creştinul nu se poate de bunăvoie tăia de la Cuvânt şi racorda la Număr, fără a-şi pierde Viaţa veşnică.
Progresul anihilării materiei s-a înregistrat prin bomba atomică de pe 6 august 1945, dată la care românii ortodocşi sărbătoreau, ca şi astăzi, Schimbarea la Faţă, Lumina Adevărului strălucind în lume. Iată ce progres vrea tatăl minciunii: răsucirea, pervertirea, inversarea, răzvrătirea tuturor lucrurilor şi a tuturor oamenilor împotriva lui Dumnezeu, vrea o versiune batjocoritoare a Tainelor lui Hristos, vrea un botez cu foc electric, un nume mincinos, vrea să nu mai avem mamă şi tată nici pe Pământ şi nici in cer, vrea să ne vândă nu să ne răscumpere Hristos, vrea să murim de foame nu să ne hranească Dumnezeu cu pâine, vrea să nu ne mai dăm seama cât de tare ne doare în loc să fim vindecaţi, vrea o jertfă de sânge şi o ardere de tot a noastră pe altarul minciunilor lui, vrea să-i mulţumim pentru aceasta într-un ritual de extaz al clipei pe care o ucide împreună cu noi prin păcătoşenia noastră. Vrea să ne închinăm lui în locul lui Dumnezeu, să spunem ca el e cel puternic care ne dă realitatea şi voia şi viaţa.
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeul părinţilor noştri şi Singur Dumnezeu Drept şi Milostiv, Doamne spune Tu, Care esti Singurul Puternic şi Singurul Stăpân, spune Tu "NU"! cu atâta tărie cu câtă noi nu sîntem în stare. Doamne, fii biruitor căci nimic nu-Ţi poate sta împotrivă, şi ne iartă că pentru răutatea noastră suferim. Ai Tăi sîntem noi, mântuieşte-ne!

Niciun demers politic, social, sau de vreun alt fel omenesc, nu are suficientă putere să lupte sau să schimbe ceea ce a intrat deja în rostogolire. Ci fiecare sa faca ceea ce se pricepe prin mila Domnului, şi să se roage neîncetat rugăciunea inimii, să fie calm, senin, nezdruncinat în credinţă, să nu răsplătească răul cu rău, ci să lupte prin săvârşirea binelui.
Să nu cedăm ispitelor de deznădejde sau de a crede ca Dumnezeu ne-a părăsit. Să nu ne închinam la idoli sub nici un chip, cu preţul vieţii, iar idolii sînt: propria idee despre Dumnezeu, propria imagine de sine, fiinţa (care trebuie iubita, dar nu ca pe un dumnezeu), puterea lumească (cipurile, legiferarea absurdului), orice fel de presiune a puterii trecătoare (patimi), orice fel de dorinţă care se vizează pe sine (ispite), duhul antihristic cu organizarea şi lucrările lui antihristice. Să nu ne închinam la ele nici cu gândul, nici cu fapta, nici cu inima, nici cu voinţa. Să trăim în permanenta simţire a Duhului Sfânt şi a Imanenţei dumnezeieşti care dă clipei bucuria Învierii, să cânte sublimul în inima noastră psalmi, să învăţam şi să preţuim tăcerea când glăsuirea e neputincioasă, să ne jertfim pentru viaţa şi pentru Viaţa în Adevăr a celorlalţi, să nu ne ataşăm de nimic pământesc şi să avem nădejdea biruinţei asupra morţii prin credinţa în Hristos, să nu căutam să ne mântuim singuri, nici cu puterea noastră şi nici pe noi înşine, ci să iubim pe Cel-Ce-Este care iată va veni, şi lumea întreagă, după scufundarea în întunericul în care am intrat şi prin care vom trece pînă la marginea puterilor sufleteşti, atunci şi acolo ne va izbăvi Dumnezeu în Care ne punem nădejdea, pentru că aşa cum din iubire de oameni S-a arătat oamenilor spre nădejdea mântuirii cu Trup străluminat pe muntele Tabor , Îl aşteptăm cu frică şi cu dragoste când Se va arăta în lumina şi în slava Lui, pentru ca noi văzând să putem înţelege.

“Schimbatu-Te-ai la faţă, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; străluceasca şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie!”

O Maica