Pages

Monday, December 21, 2009

ULTIMUL DISCURS AL LUI CEAUSESCU. Pe 21 Decembrie 1989, Ceausescu a recitat primul din "Desteapta-te Romane!": "Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ". VIDEO


Vezi minutul 3.33
Vezi si

DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas el mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii.

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
"Viaţa-n libertate ori moarte" strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi.

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători.

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne de Domnul că vii nu oprimim.

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm.

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri.
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri.

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost'pământ.

CONTROVERSA LA CHISINAU. Dupa daramarea Menorei de la statuia lui Stefan cel Mare si Sfant, comunitatea evreiasca si presedintele interimar al Moldovei cer pedepsirea ortodocsilor. VIDEO JURNAL.MD

1989-2009. Adevărul?... În sfârşit?

Scris de George Roncea
S-au împlinit cei 20 de ani în care am trăit marcaţi de infamanta etichetă de „stupid people“ aplicată românilor de agentul multiplu Silviu Brucan. Au apărut în această perioadă mărturii dintre cele mai avizate ale unor generali care s-au aflat în centrul evenimentelor din decembrie 1989. Generalul Victor Atanasie Stănculescu a lansat o carte pe această temă, cu titlul „În sfârşit adevărul...“, generalii SRI şi ai fostei Securităţi Aurel Rogojan şi Iulian Vlad s-au exprimat şi ei public, pentru prima oară, afirmând tranşant că am avut de-a face, în 1989, cu o lovitură de stat dominată în principal de Moscova. „S-au răzbunat asupra lui Ceauşescu cei cărora el li s-a împotrivit după 1968, adică ruşii“, a afirmat deschis Stănculescu, singurul fost vârf al sistemului comunist condamnat definitiv pentru morţii de la Timişoara.
Desigur, Stănculescu se consideră nevinovat şi arată cu degetul către Ion Iliescu. Iliescu spune că dacă cineva va îndrăzni să-l judece vor urma proteste de stradă ale „revoluţionarilor“ creaţi de el la apelul bocancilor, cei 30.000 de posesori ai certificatelor de revoluţionar, mulţi dintre ei miliţieni securişti etc, care sunt beneficiari ai unor privilegii asemănătoare foştilor ilegalişti comunişti din vremea tinereţii revoluţionare a lui Ilici. Prin această masă de manevră şi-a legitimat Iliescu aparenţa de „revoluţie“.
Documentele Parchetului Militar, scoase la lumină de „EvZ“, ieri, arată că nu mai puţin de 102 ofiţeri de armată şi miliţie, în frunte cu fostul preşedinte Ion Iliescu, au fost puşi sub acuzare pentru moartea a 942 de români care au fost ucişi după 22 decembrie, când Ceauşescu fusese deja mătrăşit, iar Iliescu preluase puterea. Putere acaparată de un grup bine consolidat de agenţi ai GRU şi KGB, care şi-au făcut de cap cum au vrut ei odată ajunşi în fruntea statului, prin voia lui Ion Iliescu. Până la acest punct s-a ridicat o grămadă de victime de şase ori mai mare decât grămada de cadavre produse de regimul Ceauşescu.

Decoraţii şi avansări pentru inculpaţii Dosarului Revoluţiei

Ceata lui Iliescu a beneficiat de avansări la excepţional pe scara ierarhică după 1990, ocupând funcţii importante în statul care le-a plătit, pe lângă pensiile speciale, plăţi compensatorii de milioane de lei. Tot Iliescu i-a şi decorat. De exemplu, fostul sublocotenent din activul UTC al Armatei, Dumitru Venicius Iliescu, actualmente general, primea medalia Revoluţiei Române din Decembrie 1989 prin decretul numărul 30 din data de 20.02.1992, publicat în Monitorul Oficial din 24.02.1993. Alţi cercetaţi de pe lista Parchetului, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Teodor Brateş, primeau în baza decretului nr.110 din 13 decembrie 1991, publicat în Monitorul Oficial nr. 40 din 24 februarie 1993, titlul de „Erou-martir al Revoluţiei române din decembrie 1989“, titlul de „Luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989“ şi medalia „Revoluţia română din decembrie 1989“.
În dosarul Parchetului se mai află un mare număr de generali, inclusiv generalul Geoană, fostul comandant al Apărării Locale Antiaeriene, tatăl lui Mircea Geoană, dar şi Virgil Măgureanu, contraamiralul Cico Dumitrescu, viceamiralul Dinu Gheorghe, aceştia din urmă aflaţi şi pe lista de urmăriţi ai unităţii anti-KGB 0110 a DSS.
„Evenimentul Zilei“ mai scrie: „Acuzaţi de genocid, «generalii lui 22 decembrie» au fost ridicaţi în grad şi în funcţii de Ion Iliescu. Alături de Ion Iliescu au statut de învinuit în dosarul «Revoluţiei» o pleiadă întreagă de ofiţeri - mare parte dintre ei generali de armată, miliţie şi securitate.
Acuzaţiile, aceleaşi: omor, genocid, distrugerea, jefuirea şi însuşirea unor obiective şi valori culturale, fapte care ar fi fost comise după fuga lui Ceauşescu, adică începând de pe 22 decembrie.
Unii - precum generalul Andruţă Ceauşescu (fratele dictatorului), Silviu Brucan, Nicolae Pleşiţă, generalii Nicolae Militaru (numit de Ion Iliescu, în decembrie '89, ministru al Apărării), Ştefan Guşe (fost şef al Marelui Stat Major) sau Ioan Geoană (tatăl lui Mircea Geoană, fost comandant al apărării antiaeriene) - au murit. Alţii, deşi nomenclaturişti celebri, precum Tudor Postelnicu, sunt greu de găsit, după cum susţin surse judiciare.
Iar cei mai „importanţi“ - având în vedere nu doar stelele de pe epoleţi, ci şi funcţiile pe care le-au ocupat în stat, în ultimii 20 de ani, dar mai ales faptul că pot răspunde pentru faptele lor - nu au aflat până acum că sunt vizaţi de anchetă.
„Vor fi chemaţi la audieri, în următoarele luni“, dau asigurări surse judiciare. Între „greii“ dosarului: Toma Zaharia, Eugen Bădălan, Mircea Mureşan, Cico Dumitrescu (fost consilier prezidenţial al lui Iliescu) sau Gheorghe Dan (al cărui nume a fost vehiculat în dosarele „Bancorex“ şi „Jimbolia“).

Numitorul comun Ion Iliescu

„Toţi aceşti oameni cu «afaceri penale», pensii şi solde de milioane au un numitor comun: Ion Iliescu. Dacă nu au mai primit o stea de la fostul preşedinte, au ocupat funcţii importante în perioada în care acesta şi PSD - partidul pe care l-a condus atâţia ani - au fost la putere. Aceşti oameni au beneficiat din plin de Revoluţie“, au explicat sursele citate.
Spre exemplu, generalul Toma Zaharia a ocupat postul de prim-adjunct al ministrului PSD al Internelor Ioan Rus, în perioada 2000-2004. Supranumit „Generalul Heroină“ - întrucât numele său a fost legat de o „afacere“ cu precursori pentru droguri, „furnizaţi“ de Sintofarm, societate condusă la acel moment de soţia sa - „TZ-ul“, aşa cum îl alintau sub ordonaţii, a semnat, în 2004, cu EADS, controversatul contract de un miliard de euro, pentru securizarea frontierelor.
La începutul anului 2005, la momentul pensionării sale, Zaharia a fost considerat cel mai bogat „rezervist“ al poliţiei, încasând plăţi compensatorii de un miliard de lei vechi. Nici generalul Mircea Mureşan nu a stat mai rău. Fost şef al Statului Major General, Mureşan şi-a finalizat parcursul vieţii publice candidând din partea PSD pentru un post de senator în Colegiul Ilfov, la alegerile parlamentare din 2008.
Deşi numele său a fost legat de represiunea de la Timişoara, Eugen Bădălan a primit câte o stea pe umăr de la Ion Iliescu, în 2000 şi în 2004, când a fost avansat şi pe poziţia de şef al Marelui Stat Major. Pe final de mandat, el a fost acuzat însă de procurorii DNA că ar fi prejudiciat Armata cu peste 26 de milioane de lei, în urma unui contract încheiat cu Tofan Group.
Deşi li s-au adus cele mai grele acuzaţii prevăzute de Codul Penal (omor, în toate formele lui, genocid, distrugerea, jefuirea şi însuşirea unor obiective şi valori culturale), niciunul dintre vârfurile acestui dosar nu a ajuns până acum în faţa judecătorilor“.

Deturnarea şi confiscarea mişcării anticomuniste a tinerilor

Cei peste 100 de inculpaţi din Dosarul Revoluţiei, nederanjaţi până acum, cu excepţia notabilă a generalului Stănculescu, singurul condamnat până acum, au constituit Garda Pretoriană a Regimului Iliescu, cu nimic mai corupt şi ticălos decât Regimul Ceauşescu. Sutele de tineri ucişi în stradă, ieşiţi să lupte împotriva comunismului, au fost piedestalul de cadavre pe care s-au căţărat nomenclaturiştii eşalonului doi al Partidului şi Securităţii, eşalon infuzat şi dirijat de agentura KGB şi GRU adânc infiltrată în sistem.
Dacă Ceauşescu a plătit cu viaţa, prin ordinul expres al lui Ion Iliescu, pentru că i-a enervat pe ruşi, după cum zice generalul Stănculescu, înseamnă că şansele de a-l vedea pe Ion Iliescu judecat sunt determinate de un singur parametru - major. Despăducherea sistemului politic şi judiciar, a instituţiilor-cheie ale statului aflate încă sub control rusesc. Probabil că asta va fi una dintre principalele mize ale generaţiei noastre.
Poate astfel vom reuşi să-i facem să plătească pe uzurpatorii fesenişti care au deturnat şi confiscat mişcarea anticomunistă care ne-a scos în stradă în decembrie 1989 şi iunie 1990.

1989-2009. Adevărul?... În sfârşit?
Curentul - marţi, 22 decembrie 2009

1989 - 2009. DOAMNE, vino Doamne!


21 Decembrie 1989. VIDEO


21 Decembrie 1989. FOTOGRAFII RARE





Foto: Sebastian Taralunga, Sorin Lupsa, Agerpres si anonimi

Sunday, December 20, 2009

GORBACIOV I-A DAT CU FLIT LUI VINTU LA "ZECE ANTI-ROMANIA". Romanii au scapat de afrontul de a-l gazdui pe tartorul asasinatelor din decembrie, invitat "de onoare", dupa 20 de ani, la locul crimei


Gorbaciov nu mai vine astăzi la sindrofia de vitrină a lui Vîntu de la falimentara Realitatea TV - aşa zisa Gala „Zece pentru România“. Sursele noastre - confirmate apoi şi de un comunicat oficial - ne anunţaseră încă de acum câteva zile că venirea lui Gorbaciov pe 21 decembrie este pe cale să se anuleze, din cauza situaţiei precare a celui care i-a plătit deplasarea, Sorin Ovidiu Vîntu. „Aş fi vrut să vin în România, dar nu pot; este cu adevărat un caz de forţă majoră. Vă spun asta pentru a înţelege că nu a fost o decizie uşoară, dar a fost SINGURA POSIBILĂ ÎN CIRCUMSTANŢELE ACTUALE“, se afirmă în comunicatul ultimului lider al URSS. „Circumstanţele actuale“ pe care le menţionează Gorbaciov nu au de-a face cu scuzele clasice invocate, de ordin medical, ci sunt acele „circumstanţe“ care i-au răcit şira spinării fostului puşcăriaş, care simte probabil din nou, cu simţul specific foştilor deţinuţi de drept comun, adierea rece a celulei.
Sursele noastre ne-au declarat că e posibil ca Ambasada Rusiei la Bucureşti să-l fi avertizat pe Gorbaciov că Vîntu urmează a fi arestat, după declaraţia recentă a procurorului general Laura Codruţa Kovesi, care a afirmat că „hotărârea de condamnare în dosarul FNI poate fi revizuită dacă apar fapte care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei“.
Or, după cum se ştie, Parchetul strånge din ce în ce mai multe probe după evenimentele recente legate de arestarea lui Nicolae Popa şi reţinerea lui Sorin Ovidiu Freciu (SOF), måna dreaptă a lui SOV, pe Otopeni, care conduc la ideea că laţul se va strånge în jurul mogulului şi pentru faptul că acesta este cercetat în dosarul privind favorizarea infractorului Nicolae Popa, interpusul său în jaful FNI. Gorbaciov nu putea risca să sufere un astfel de deficit de imagine asociindu-şi numele cu un personaj ca SOV, care încearcă disperat să achiziţioneze resurse de onorabilitate şi respect, cheltuind sume enorme din banii furaţi de la sutele de mii de oameni păcăliţi.
Gorbaciov avea în program şi o vizită acasă la Vîntu, cum s-a întâmplat şi în cazul unui alt invitat al mogulului, Henry Kissinger, care a primit 120.000 de dolari pentru a-i lustrui imaginea fostului expert în brânzoaice, pozându-se cu excrocul neprins încă (la vremea aceea). Conform surselor noastre, Cozmin Guşă urma să se ocupe de tăvile cu saleuri, iar Mihai Tatulici de artificii şi acompaniament la mandolină. În cazul de faţă, sutele de mii de euro nu au mai fost suficiente pentru a-l convinge pe Gorbaciov să meargă pe urmele „prostănacului“ Mircea Geoană, la „relaxare“, în „circumstanţele actuale“, menţionate mai sus, care consacră înfrångerea pe toate liniile, inclusiv politică, a clanului mogulilor filo-ruşi şi anti-Romånia. Fără îndoială, dacă circumstanţele nu erau cele actuale, cu Traian Băsescu din nou la Cotroceni, astăzi, pe scena Ateneului Romån s-ar fi jucat kazacioc în format de troikă la dublu, cu Vîntu, Voiculescu şi Patriciu, pe de-o parte, în tandem cu proaspăt juratul Geoană, Iliescu-KGB şi stăpånul lor de la Răsărit, Gorbaciov în persoană. Dar afrontul lui Vîntu la adresa Romåniei nu s-a împlinit prin aducerea celui mai important responsabil de crimele din decembrie 1989 chiar la locul faptelor sale. Criminalul sadic, rece şi calculat din spatele loviturii de stat din 1989, Mihail Gorbaciov, cel care a regizat cu ajutorul „turiştilor“ GRU şi KGB asasinarea controlată şi rănirea a mii de tineri romåni pentru a legitima dictatura lui Ion Ilici Iliescu, nu va mai „onora“ Gala celor „10 contra Romåniei“.
Conform scenariului, prezenţa lui Mihail Gorbaciov era programată să legitimeze „ungerea“ marionetei Geoană drept „ales“ al înaltei porţi a Kremlinului. Troika de moguli aroganţi era atåt de convinsă că îl va instala pe prostănac preşedinte încåt aranjase pånă şi detaliul simbolic al vizitei lui Gorbaciov, care ar fi trebuit să se îmbrătişeze cu Iliescu şi Geoană pe scenă pentru a primi sărutul ţarului roşu direct pe gură.
Scris de George Roncea 

Gorbaciov i-a dat cu flit lui Vîntu
Curentul - luni, 21 decembrie 2009
CURENTUL PDF

ROMANIA post-electorala, intre blestemul comunismului si blestemul mediocritatii. O analiza de dr Liviu Turcu

Într-o analiză post-electorală oferită din Statele Unite în exclusivitate ziarului „Curentul“, sociologul Liviu Turcu observă câteva dintre şansele şi responsabilităţile preşedintelui Traian Băsescu, în cel de-al doilea mandat al său. Confirmat preşedinte pe 14 decembrie, exact la 20 de ani de la scânteile anticomuniste de la Iaşi, cu mandatul primit pe 16 decembrie, la 20 de ani de la începutul revoltei de la Timişoara, şi cu jurământul în faţa naţiunii pe 21 decembrie, la 20 de ani de la insurecţia tinerilor din Bucureşti, Traian Băsescu are datoria să facă dreptate martirilor din decembrie 1989 şi să spargă definitiv blestemul comunismului abătut asupra României. Va reuşi, oare?

Blestemul comunismului

România, ca stat privit în perspectiva evoluţiei universale, nu se poate plânge în raport cu altele de absenţa oportunităţilor istorice. Adică, a acelor circumstanţe de ordin special/extraordinar care, potenţial, oferă şansa unei naţiuni de a se repoziţiona profund din punct de vedere sociopolitic, ideologic, militar şi moral atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. În acest sens, românii au fost, în ultimii 20 de ani, martorii şi actorii figuranţi ai recursului explicativ manipulativ cvasiexclusiv la adresa memoriei recente, respectiv moştenirea fostului regim comunist. O moştenire pe post de ghenă defulatorie colectivă, jucând ad-hoc rolul de panaceu universal pentru justificarea eşecului regimului postdecembrist de a aduce România măcar în apropierea nivelului de civilizaţie atins de tovarăşii de drum din Uniunea Europeană. Un demers ce reflectă tragic, sub aspectul consecinţelor, nu numai incapacitatea clasei politice şi a liderilor acesteia de a-şi îndeplini obligaţiile elementare faţă de cei pe care formal îi reprezintă, dar şi o ignoranţă incalificabilă în a înţelege corect „mersul lumii“. De aici impotenţa de a alege o strategie eficientă pentru navigaţia corabiei româneşti în apele tulburi ale contemporaneităţii.
Lista argumentelor ce susţin afirmaţia de mai sus e mult prea lungă şi, în fapt, destul de familiară opiniei publice pentru a mai utiliza fie şi doar o selecţie cu caracter ilustrativ. Calificarea cea mai potrivită pentru descrierea nivelului vieţii politice pe plan intern este, aşa cum s-a putut vedea şi în campania electorală prezidenţială, indigenizarea definiţiei, altfel universal acceptate, a „politicului ca artă a compromisului“ la cea a „politicului ca artă a compromiterii“.  Pentru cei care mai au încă vreun dubiu în legătură cu căderea abisală a calităţii vieţii politice româneşti actuale la un nivel lumpenar, îi invit să recitească ca experiment inedit mesajele oficiale de felicitare sosite la adresa preşedintelui după realegere. Mesaje care sunt adresate nu atât omului, cât ocupantului poziţiei numărul unu în ierarhia statului român. Pentru cei ce cunosc subtilităţile limbajului politico-diplomatic, dacă în România ar fi fost vorba de o democraţie tipic occidentală, şocul ar fi fost deosebit de puternic. Cum însă în cazul României actuale situaţia nu este nici pe departe una normală în raport cu standardele menţionate, cei în cauză s-au văzut probabil obligaţi să încalce cutumele ţinând seama de grosimea epidermei şi volumului cortexului politicienilor, inclusiv a celor aflaţi la cârma statului. Odată cu obişnuitele formule de felicitare ce ţin de protocol, au fost strecurate în text sau lansate public în paralel formulări precum „Aţi primit mandat pentru continuarea acţiunilor decisive de reformare a justiţiei... pentru combaterea corupţiei şi creşterea performanţei în sistemul justiţiar“; „România trebuie să aspire către o guvernare a legilor, nu a bărbaţilor şi femeilor“; „este timpul să începeţi să faceţi, nu numai să vă certaţi“. Nu în cele din urmă, alfabetizarea de facto pe puncte concise a ceea ce ar trebui făcut în regim de urgenţă. Lecturându-le, la început rămâi aparent perplex din cel puţin două motive: primul este că cel puţin formal, fiind vorba de recentele alegeri prezidenţiale, preşedintele, potrivit Constituţiei în vigoare, nu dispune direct de pârghiile necesare atingerii obiectivelor vizate de expeditori; doi, tonul care, aşa cum se zice, face muzica îmi aduce în minte de unul folosit la adresa copiilor retardaţi şi care, dacă tot ţi i-a dat Dumnezeu în ogradă, nu ai ce face şi trebuie să foloseşti „mijloace de comunicare adecvate“.

A treia oportunitate istorică

În realitate, observaţiile şi recomandările au fost făcute cu bună ştiinţă de cele două din cele mai importante cancelarii occidentale tocmai pentru că actualul moment postelectoral prezidenţial reprezintă o a treia oportunitate istorică a perioadei postdecembrie 1989 pentru repoziţionarea structural-funcţională a României pe plan intern, dar şi pe plan extern. Prima oportunitate istorică a fost în decembrie 1989 şi ratată copios, întrucât fosta clasă politică comunistă (nomenclatura) a jucat eficient în vodevilul istoriei în rolul de „Marie cu aceeaşi pălărie“, schimbând doar oportunist eticheta de pe borcanul politico-ideologic. Dirijor a fost, bineînţeles, Ion Iliescu. A fost faza în care a avut loc şi prima împărţire a „prăzii“ economice moştenite de la fostul regim şi care a avut menirea să legitimeze nomenclatura în calitate de noua clasă capitalistă autohtonă.
A doua oportunitate istorică a fost ratată con brio după alegerea, cu sprijinul societăţii civile, a preşedintelui Emil Constantinescu şi care a fost fals percepută, mai ales în exterior, ca prima alternativă politică de guvernare profund noncomunistă. În fapt, o perioadă ce avea să ducă practic, datorită incompentenţei politice şi birocratico-administrative, la dispariţia de pe scena politică a partidului istoric naţional-ţărănist augmentat neinspirat drept creştin-democrat. 
Actuala victorie a preşedintelui Traian Băsescu reprezintă cea de a treia oportunitate istorică. De ce? Pentru faptul că, în pofida unui handicap considerabil reprezentat de poziţiile economico-financiare consolidate timp de 20 de ani de grupurile de interese cu care s-a confruntat, actualul preşedinte are, potenţial, şi el la rândul său câteva puncte de sprijin importante. Subliniez termenul potenţial întrucât în acest moment acestea nu sunt încă angajate/integrate activ în procesul politic de reformare substanţială dorit şi aşteptat de multă lume.

Avantajele lui Băsescu

Primul avantaj este acela că acţiunile sale nu mai sunt condiţionate de constrângerile calculului politic al realegerii sale ca preşedinte. Traian Băsescu şi-a epuizat constituţional acest drept. Al doilea avantaj, cel pierdut atât de lamentabil de preşedintele Emil Constantinescu şi grupul său politic, este reprezentat de valul important al sprijinului popular, mai exact al celor care fie şi instinctiv percep adâncimea crizei sociopolitice şi morale în care se zbate societatea românească. Nu este vorba de un val de proporţiile celui din anul 1996, dar unul suficient pentru a-i fi adus preşedintelui victoria şi care poate fi amplificat dacă şi numai dacă, fie doar şi o parte a celor ce au absentat de la vot sau au votat împotriva lui, vor realiza că vrea să se lanseze cu adevărat în procesul unei schimbări de substanţă a situaţiei actuale. Să nu se uite că o parte importantă a votanţilor în favoarea lui Mircea Geoană s-au aliniat politic în primul rând ideii necesităţii imperioase de reformă, de schimbare a ceea ce există azi în sistemul politic. Aceşti oameni sunt aliaţi naturali pentru actualul preşedinte dacă îi va convinge că de această dată se va ţine de cuvânt.
Pentru amplificarea sprijinului popular, ca bază esenţială în vederea creării condiţiilor necesare politico-legislative de modificare a Constituţiei în sensul eliminării definitive a ambiguităţilor cu privire la definirea atribuţiilor ramurilor puterii, preşedintele Traian Băsescu trebuie mai întâi să se „reinventeze politic“ pe el însuşi, ceea ce este dificil, dar nu imposibil. El trebuie, înainte de toate, să convingă opinia publică că nu este doar exponentul unei federaţii de grupuri de interese economico-financiare, întâmplător mai mici şi mai slabe decât cele ce l-au avut exponent pe contracandidatul său, Mircea Geoană. Ca atare, preşedintele trebuie să convingă că este de facto reprezentantul intereselor marii majorităţi a românilor. Acest proces nu poate avea loc peste noapte şi impune elaborarea unei strategii de mare „imaginaţie politică şi sociologică“. Iar pentru asta preşedintele are nevoie de ceea ce de fapt nu a avut în timpul primului său mandat prezidenţial: sprijinul masiv al intelectualităţii progresiste româneşti prin exponenţii ei cei mai capabili în raport cu obiectivele propuse. La acest capitol, preşedintele Traian Băsescu a trăit la propriu în timpul primului său mandat povestea cu „hainele cele mai frumoase ale împăratului“, în care personajul era de fapt... complet gol.

Statul bun

Un preşedinte sau un lider politic de marcă trebuie să fie desigur un om inteligent, dar nu neapărat cel mai inteligent om al naţiei sale. Ca lider, în afara carismei necesare asigurării eficienţei procesului comunicării cu opinia publică, el trebuie să aibă calităţile manageriale de a şti să-şi aleagă membrii echipei cu care elaborează şi aplică strategiile considerate esenţiale pentru atingerea obiectivului de a realiza un stat bun. Mulţi se vor fi întrebånd dacă definiţia de stat bun nu este una iluzorie, fiind imposibil de realizat în condiţiile enormei diversităţi de caractere şi interese din lumea de azi. Nimic mai fals, şi asta o demonstrează şi cercetările sociologice, ca şi sondajele de opinie atunci cånd sunt făcute corect. Iată, aşadar, cåteva rezultate uimitor de simple, altfel la nivelul bunului-simţ, obţinute pe plan internaţional la acest capitol: un stat bun pentru cetăţenii săi este unul în care legea este una pentru toţi, este ordine, asiguråndu-se astfel securitatea nediscriminatorie a cetăţeanului; un stat bun este unul care prin capacitatea managerială a sistemului politic şi economic asigură o existenţă materială decentă la nivelul standardului de viaţă, unul în care nu se permite transferul ilegitim de bogăţie de la cei mulţi la cei puţini ca sursă de sărăcie endemică; este unul în care asigurarea locurilor de muncă ca sursă legitimă de venituri pentru atingerea unui nivel de existenţă civilizată este un obiectiv fundamental, alături de grija şi măsurile instituţionale luate pentru funcţionarea unui sistem de educaţie profesional competitiv, dar fără a neglija aspectul culturii politice şi inculcării valorilor morale; un stat bun este unul care nu se angajează în războaie inutile şi nu face din acest mijloc un vector agresiv constant al politicii sale cu alte state; un stat bun este un stat care îşi protejează în mod egal toţi cetăţenii pe teritoriul naţional şi în afara acestuia; este un stat care prin tot ce realizează trezeşte în mod natural respectul şi loialitatea cetăţeanului, dar şi respectul pentru sine şi alte naţii cu care vine în contact. Şi lista poate desigur continua mult, dar odată îndeplinite condiţiile de mai sus vorbim deja de un stat, un sistem politic şi o naţie modernă, civilizată. Eşecul aplicării mecanice şi neadecvate a diferitelor modele de import este din păcate o constantă o istoriei romånilor fie doar şi pentru ultimele două secole cånd se poate vorbi de incipienţa procesului de modernizare socio-politică.

Lipsa intelectualilor cu spirit de sacrificiu

Cåte din obiectivele enunţate mai sus au fost îndeplinite de clasa politică şi conducătorii politici de după decembrie 1989? Răspunsul este evident şi tragic în acelaşi timp. Ar fi timpul ca aceşti factori responsabili pentru împingerea ţării în tomberonul istoriei, fie el şi unul ataşat din motive geopolitice Uniunii Europene şi NATO, să fie obligaţi să lase locul unora dispuşi să facă efortul necesar pentru corectarea situaţiei. Oameni cu o solidă cultură politică, cu o înţelegere profundă a intereselor naţionale şi un spirit de sacrificiu personal necondiţionat.
În primul său mandat, preşedintele Traian Băsescu nu a avut o echipă intelectuală de această talie. Marea majoritate a intelectualităţii de valoare, coloana vertebrală a oricărei societăţi civilizate, nu s-a aflat alături de el şi nu pe motive neînsemnate. El a devenit în primul mandat „captivul“ unui grup de interese intelectual statistic şi valoric minoritar şi care sub umbrela puterii prezidenţiale s-a răfuit lumpenar nu numai cu cei cărora le-a purtat såmbetele încă dinainte de decembrie 1989, dar şi celor care au refuzat să i se alinieze după acea dată. Marea majoritate a intelectualilor de valoare au preferat să se retragă din viaţa politică şi inclusiv din viaţa publică pentru a nu intra în mocirla timpului prezent. Ei au mizat istoriceşte pe efemeritatea existenţială a unor astfel de grupuri agresive intrånd, cum se spune, în conservare. Un abandon socio-politic discutabil sub aspect moral, dar care este o poveste de tradiţie centenară în cultura romånească. Acest subiect merită analizat de sine stătător prin efectele generale nefaste asupra întregii societăţi romåneşti în cadrul evoluţiei ei universale. Cånd am propus dezbaterea publică a acestei teme la mijlocul anilor ‘90 în fieful Grupului de Dialog Social am întåmpinat nu doar o rezistenţă, dar şi o ostilitate bine calculată. Recåştigarea de către Traian Băsescu a sprijinului intelectualităţii romåneşti progresiste concomitent cu îndepărtarea din zona puterii a elementelor intelectuale corupte şi mercenare ce au dispus de puteri discreţionare în primul său mandat va fi o importantă sursă de recåştigare a legitimităţii la nivelul acelei părţi a opiniei publice. O legitimitate fără de care nu va putea construi platforma necesară reformării profunde a sistemului politic inclusiv la nivel instituţional.

Interesul inter-naţional reciproc

Al treilea avantaj pentru finalizarea unei adevărate „revoluţii“, cum a denumit-o în discursul său ambasadorul uneia din marile aliate occidentale, este sprijinul politic extern declarat pentru preşedintele Traian Băsescu în direcţia unor reforme profunde. Nu mă număr la modul general printre „fanii“ intervenţiilor vectorilor externi în politica internă a unui stat, altfel suveran şi independent. Aceste influenţe pot fi desigur de o diversitate şi intensitate variabilă şi depind în egală măsură de situaţia şi interesele ambelor părţi. În politica romånească există însă, în mod tradiţional, obiceiul nefast al diverselor grupuri politice de a cere sprijinul unor factori politici externi cånd nu sunt în postura de a accede singure la putere. Un obicei care la råndul lui a creat mituri în legătură cu rolul şi amploarea acestor influenţe şi tipuri de intervenţie. Menţionånd acest aspect, am îndeosebi în vedere invocarea directă sau indirectă, de tipul bluffului manipulaţionist, de către un politician, partid sau grup de interese a sprijinului primit de factori de putere de prestigiu externi. Această metodă a intrat curent după decembrie 1989 în arsenalul mijloacelor diversioniste utilizate pe scena politică romånească. Nici recenta campanie electorală prezidenţială nu a făcut excepţie. Un exemplu este invocarea prin mijloace propagandistice în mass-media a ideii susţinerii candidatului Mircea Geoană, nici mai mult, nici mai puţin decåt de o alianţă occidentală pe axa Washington-Berlin-Bruxelles.
În realitate, clasa politică romånească şi majoritatea liderilor ei nu par a fi înţeles, în detrimentul intereselor naţionale, nici geneza reală a procesului acceptării Romåniei în cele două organizaţii internaţionale şi nici modul în care ar trebui să acţioneze pentru valorificarea pozitivă a noului statut regional. Datorită acestui fapt, un proces serios de reformare pe plan intern, precum cel care teoretic ar putea fi declanşat de preşedintele Traian Băsescu, este dorit şi binevenit în cancelariile occidentale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene, întrucåt le rezolvă o serie întreagă de situaţii disfuncţionale aflate în conflict acut cu statutul şi funcţionalitatea organizaţiei. Este aşadar, înainte de toate, o chestiune de interes reciproc.

Spargerea blestemului

Pånă atunci, însă, trebuie constatat la modul cel mai realist că situaţia raportului de forţe între grupurile de interese ce au stat în spatele alianţelor electorale pro-Băsescu şi pro-Geoană a rămas practic neschimbat. Un fel de „pat sahistic“ care chiar dacă va fi în cele din urmă spart prin reînvierea vechii axe PDL-PNL-UDMR va consfinţi pe fond menţinerea vechiului statu-quo. Iar dacă această formulă nu va fi gåndită de preşedinte ca una de tranziţie, care să permită în mod inteligent pregătirea şi aplicarea etapizată a „marii strategii de reformare profundă“ aşteptată atåt pe plan intern, cåt şi extern, compromisul se va tranforma într-o reţetă sigură pentru îngroparea definitivă a celei de-a treia mari oportunităţi istorice de după decembrie 1989. Ar fi un semn şi o victorie a mediocrităţii cvasi-perpetue a clasei politice şi a liderilor ei. Este motivul pentru care, personal, păstrånd echidistanţa politică, am avut şi am senzaţia continuă că asupra Romåniei s-a abătut de mult timp un adevărat blestem mistic al mediocrităţii. Rămåne de văzut dacă viaţa va confirma sau infirma acest verdict.
Dr Liviu Turcu
Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei

IARNA lunga, de 65 de ani, asupra Romaniei. De la Petru Voda, vegheaza Parintele Iustin




Mai multe fotografii, de Stefan Badulescu, la: Apologeticum

20 Decembrie 1989. Timisoara astepta Bucurestiul

Dec 20, 2009 de sorinbogdan
era o dimineata superba. perfect senin. soare stralucitor, cu acele raze blande si calde care-ti relaxeaza fata. dimineti din cele pe care inca le mai intalnesti iarna in timisoara. locuiam in soarelui, un cartier mai nou al timisoarei, cu blocuri comuniste gri si strambe, cu alei butucanose si pline de noroi. spre statia de tramvai mergeai pe o alee printre un stadion si gardul intreprinderii a.e.m., alee pe care am prins-o pe cand era doar o poteca de pamant, nascuta din urmele pasilor celor din schimbul intai. si care trecea, desigur, pe langa o mica mlastina cu stuf si broaste,
pe la 9:00, am plecat spre intersectia cea mare de pe calea buziasului. mi-au dat lacrimile: muncitorii de pe platforma industriala ieseau in strada. in ordine, incepand cu intreprinderile de la marginea orasului, carora li se alaturau ceilalti, in drumul catre centru. coloana de la i.o.r. s-a unit cu cea de la “electrotimis“, apoi a.e.m. si au luat-o in jos spre “spumotim“, “tehnometal“, “detergenti”… strigau “acum ori niciodata !” “romani veniti cu noi !” era o imagine coplesitoare. hotarati, cu drapele cu stema decupata si pancarte cu numele intreprinderii si “libertate !” sau “jos ceausescu !” pictate stangaci pe niste panze gasite in magazie.

Timisoara 20 dec 1989, coloana de manifestanti
Continuarea la Sorin Bogdan Blog»