Într-o analiză post-electorală oferită din Statele Unite în
exclusivitate ziarului „Curentul“, sociologul Liviu Turcu observă
câteva dintre şansele şi responsabilităţile preşedintelui Traian
Băsescu, în cel de-al doilea mandat al său. Confirmat preşedinte pe 14
decembrie, exact la 20 de ani de la scânteile anticomuniste de la Iaşi,
cu mandatul primit pe 16 decembrie, la 20 de ani de la începutul
revoltei de la Timişoara, şi cu jurământul în faţa naţiunii pe 21
decembrie, la 20 de ani de la insurecţia tinerilor din Bucureşti,
Traian Băsescu are datoria să facă dreptate martirilor din decembrie
1989 şi să spargă definitiv blestemul comunismului abătut asupra
României. Va reuşi, oare?
Blestemul comunismului
România,
ca stat privit în perspectiva evoluţiei universale, nu se poate plânge
în raport cu altele de absenţa oportunităţilor istorice. Adică, a
acelor circumstanţe de ordin special/extraordinar care, potenţial,
oferă şansa unei naţiuni de a se repoziţiona profund din punct de
vedere sociopolitic, ideologic, militar şi moral atât pe plan intern,
cât şi pe plan internaţional. În acest sens, românii au fost, în
ultimii 20 de ani, martorii şi actorii figuranţi ai recursului
explicativ manipulativ cvasiexclusiv la adresa memoriei recente,
respectiv moştenirea fostului regim comunist. O moştenire pe post de
ghenă defulatorie colectivă, jucând ad-hoc rolul de panaceu universal
pentru justificarea eşecului regimului postdecembrist de a aduce
România măcar în apropierea nivelului de civilizaţie atins de tovarăşii
de drum din Uniunea Europeană. Un demers ce reflectă tragic, sub
aspectul consecinţelor, nu numai incapacitatea clasei politice şi a
liderilor acesteia de a-şi îndeplini obligaţiile elementare faţă de cei
pe care formal îi reprezintă, dar şi o ignoranţă incalificabilă în a
înţelege corect „mersul lumii“. De aici impotenţa de a alege o
strategie eficientă pentru navigaţia corabiei româneşti în apele
tulburi ale contemporaneităţii.
Lista argumentelor ce susţin
afirmaţia de mai sus e mult prea lungă şi, în fapt, destul de familiară
opiniei publice pentru a mai utiliza fie şi doar o selecţie cu caracter
ilustrativ. Calificarea cea mai potrivită pentru descrierea nivelului
vieţii politice pe plan intern este, aşa cum s-a putut vedea şi în
campania electorală prezidenţială, indigenizarea definiţiei, altfel
universal acceptate, a „politicului ca artă a compromisului“ la cea a
„politicului ca artă a compromiterii“. Pentru cei care mai au încă
vreun dubiu în legătură cu căderea abisală a calităţii vieţii politice
româneşti actuale la un nivel lumpenar, îi invit să recitească ca
experiment inedit mesajele oficiale de felicitare sosite la adresa
preşedintelui după realegere. Mesaje care sunt adresate nu atât omului,
cât ocupantului poziţiei numărul unu în ierarhia statului român. Pentru
cei ce cunosc subtilităţile limbajului politico-diplomatic, dacă în
România ar fi fost vorba de o democraţie tipic occidentală, şocul ar fi
fost deosebit de puternic. Cum însă în cazul României actuale situaţia
nu este nici pe departe una normală în raport cu standardele
menţionate, cei în cauză s-au văzut probabil obligaţi să încalce
cutumele ţinând seama de grosimea epidermei şi volumului cortexului
politicienilor, inclusiv a celor aflaţi la cârma statului. Odată cu
obişnuitele formule de felicitare ce ţin de protocol, au fost
strecurate în text sau lansate public în paralel formulări precum „Aţi
primit mandat pentru continuarea acţiunilor decisive de reformare a
justiţiei... pentru combaterea corupţiei şi creşterea performanţei în
sistemul justiţiar“; „România trebuie să aspire către o guvernare a
legilor, nu a bărbaţilor şi femeilor“; „este timpul să începeţi să
faceţi, nu numai să vă certaţi“. Nu în cele din urmă, alfabetizarea de
facto pe puncte concise a ceea ce ar trebui făcut în regim de urgenţă.
Lecturându-le, la început rămâi aparent perplex din cel puţin două
motive: primul este că cel puţin formal, fiind vorba de recentele
alegeri prezidenţiale, preşedintele, potrivit Constituţiei în vigoare,
nu dispune direct de pârghiile necesare atingerii obiectivelor vizate
de expeditori; doi, tonul care, aşa cum se zice, face muzica îmi aduce
în minte de unul folosit la adresa copiilor retardaţi şi care, dacă tot
ţi i-a dat Dumnezeu în ogradă, nu ai ce face şi trebuie să foloseşti
„mijloace de comunicare adecvate“.
A treia oportunitate istorică
În
realitate, observaţiile şi recomandările au fost făcute cu bună ştiinţă
de cele două din cele mai importante cancelarii occidentale tocmai
pentru că actualul moment postelectoral prezidenţial reprezintă o a
treia oportunitate istorică a perioadei postdecembrie 1989 pentru
repoziţionarea structural-funcţională a României pe plan intern, dar şi
pe plan extern. Prima oportunitate istorică a fost în decembrie 1989 şi
ratată copios, întrucât fosta clasă politică comunistă (nomenclatura) a
jucat eficient în vodevilul istoriei în rolul de „Marie cu aceeaşi
pălărie“, schimbând doar oportunist eticheta de pe borcanul
politico-ideologic. Dirijor a fost, bineînţeles, Ion Iliescu. A fost
faza în care a avut loc şi prima împărţire a „prăzii“ economice
moştenite de la fostul regim şi care a avut menirea să legitimeze
nomenclatura în calitate de noua clasă capitalistă autohtonă.
A
doua oportunitate istorică a fost ratată con brio după alegerea, cu
sprijinul societăţii civile, a preşedintelui Emil Constantinescu şi
care a fost fals percepută, mai ales în exterior, ca prima alternativă
politică de guvernare profund noncomunistă. În fapt, o perioadă ce avea
să ducă practic, datorită incompentenţei politice şi
birocratico-administrative, la dispariţia de pe scena politică a
partidului istoric naţional-ţărănist augmentat neinspirat drept
creştin-democrat.
Actuala victorie a preşedintelui Traian Băsescu
reprezintă cea de a treia oportunitate istorică. De ce? Pentru faptul
că, în pofida unui handicap considerabil reprezentat de poziţiile
economico-financiare consolidate timp de 20 de ani de grupurile de
interese cu care s-a confruntat, actualul preşedinte are, potenţial, şi
el la rândul său câteva puncte de sprijin importante. Subliniez
termenul potenţial întrucât în acest moment acestea nu sunt încă
angajate/integrate activ în procesul politic de reformare substanţială
dorit şi aşteptat de multă lume.
Avantajele lui Băsescu
Primul
avantaj este acela că acţiunile sale nu mai sunt condiţionate de
constrângerile calculului politic al realegerii sale ca preşedinte.
Traian Băsescu şi-a epuizat constituţional acest drept. Al doilea
avantaj, cel pierdut atât de lamentabil de preşedintele Emil
Constantinescu şi grupul său politic, este reprezentat de valul
important al sprijinului popular, mai exact al celor care fie şi
instinctiv percep adâncimea crizei sociopolitice şi morale în care se
zbate societatea românească. Nu este vorba de un val de proporţiile
celui din anul 1996, dar unul suficient pentru a-i fi adus
preşedintelui victoria şi care poate fi amplificat dacă şi numai dacă,
fie doar şi o parte a celor ce au absentat de la vot sau au votat
împotriva lui, vor realiza că vrea să se lanseze cu adevărat în
procesul unei schimbări de substanţă a situaţiei actuale. Să nu se uite
că o parte importantă a votanţilor în favoarea lui Mircea Geoană s-au
aliniat politic în primul rând ideii necesităţii imperioase de reformă,
de schimbare a ceea ce există azi în sistemul politic. Aceşti oameni
sunt aliaţi naturali pentru actualul preşedinte dacă îi va convinge că
de această dată se va ţine de cuvânt.
Pentru amplificarea
sprijinului popular, ca bază esenţială în vederea creării condiţiilor
necesare politico-legislative de modificare a Constituţiei în sensul
eliminării definitive a ambiguităţilor cu privire la definirea
atribuţiilor ramurilor puterii, preşedintele Traian Băsescu trebuie mai
întâi să se „reinventeze politic“ pe el însuşi, ceea ce este dificil,
dar nu imposibil. El trebuie, înainte de toate, să convingă opinia
publică că nu este doar exponentul unei federaţii de grupuri de
interese economico-financiare, întâmplător mai mici şi mai slabe decât
cele ce l-au avut exponent pe contracandidatul său, Mircea Geoană. Ca
atare, preşedintele trebuie să convingă că este de facto reprezentantul
intereselor marii majorităţi a românilor. Acest proces nu poate avea
loc peste noapte şi impune elaborarea unei strategii de mare
„imaginaţie politică şi sociologică“. Iar pentru asta preşedintele are
nevoie de ceea ce de fapt nu a avut în timpul primului său mandat
prezidenţial: sprijinul masiv al intelectualităţii progresiste
româneşti prin exponenţii ei cei mai capabili în raport cu obiectivele
propuse. La acest capitol, preşedintele Traian Băsescu a trăit la
propriu în timpul primului său mandat povestea cu „hainele cele mai
frumoase ale împăratului“, în care personajul era de fapt... complet
gol.
Statul bun
Un preşedinte sau un
lider politic de marcă trebuie să fie desigur un om inteligent, dar nu
neapărat cel mai inteligent om al naţiei sale. Ca lider, în afara
carismei necesare asigurării eficienţei procesului comunicării cu
opinia publică, el trebuie să aibă calităţile manageriale de a şti
să-şi aleagă membrii echipei cu care elaborează şi aplică strategiile
considerate esenţiale pentru atingerea obiectivului de a realiza un
stat bun. Mulţi se vor fi întrebånd dacă definiţia de stat bun nu este
una iluzorie, fiind imposibil de realizat în condiţiile enormei
diversităţi de caractere şi interese din lumea de azi. Nimic mai fals,
şi asta o demonstrează şi cercetările sociologice, ca şi sondajele de
opinie atunci cånd sunt făcute corect. Iată, aşadar, cåteva rezultate
uimitor de simple, altfel la nivelul bunului-simţ, obţinute pe plan
internaţional la acest capitol: un stat bun pentru cetăţenii săi este
unul în care legea este una pentru toţi, este ordine, asiguråndu-se
astfel securitatea nediscriminatorie a cetăţeanului; un stat bun este
unul care prin capacitatea managerială a sistemului politic şi economic
asigură o existenţă materială decentă la nivelul standardului de viaţă,
unul în care nu se permite transferul ilegitim de bogăţie de la cei
mulţi la cei puţini ca sursă de sărăcie endemică; este unul în care
asigurarea locurilor de muncă ca sursă legitimă de venituri pentru
atingerea unui nivel de existenţă civilizată este un obiectiv
fundamental, alături de grija şi măsurile instituţionale luate pentru
funcţionarea unui sistem de educaţie profesional competitiv, dar fără a
neglija aspectul culturii politice şi inculcării valorilor morale; un
stat bun este unul care nu se angajează în războaie inutile şi nu face
din acest mijloc un vector agresiv constant al politicii sale cu alte
state; un stat bun este un stat care îşi protejează în mod egal toţi
cetăţenii pe teritoriul naţional şi în afara acestuia; este un stat
care prin tot ce realizează trezeşte în mod natural respectul şi
loialitatea cetăţeanului, dar şi respectul pentru sine şi alte naţii cu
care vine în contact. Şi lista poate desigur continua mult, dar odată
îndeplinite condiţiile de mai sus vorbim deja de un stat, un sistem
politic şi o naţie modernă, civilizată. Eşecul aplicării mecanice şi
neadecvate a diferitelor modele de import este din păcate o constantă o
istoriei romånilor fie doar şi pentru ultimele două secole cånd se
poate vorbi de incipienţa procesului de modernizare socio-politică.
Lipsa intelectualilor cu spirit de sacrificiu
Cåte
din obiectivele enunţate mai sus au fost îndeplinite de clasa politică
şi conducătorii politici de după decembrie 1989? Răspunsul este evident
şi tragic în acelaşi timp. Ar fi timpul ca aceşti factori responsabili
pentru împingerea ţării în tomberonul istoriei, fie el şi unul ataşat
din motive geopolitice Uniunii Europene şi NATO, să fie obligaţi să
lase locul unora dispuşi să facă efortul necesar pentru corectarea
situaţiei. Oameni cu o solidă cultură politică, cu o înţelegere
profundă a intereselor naţionale şi un spirit de sacrificiu personal
necondiţionat.
În primul său mandat, preşedintele Traian Băsescu
nu a avut o echipă intelectuală de această talie. Marea majoritate a
intelectualităţii de valoare, coloana vertebrală a oricărei societăţi
civilizate, nu s-a aflat alături de el şi nu pe motive neînsemnate. El
a devenit în primul mandat „captivul“ unui grup de interese intelectual
statistic şi valoric minoritar şi care sub umbrela puterii
prezidenţiale s-a răfuit lumpenar nu numai cu cei cărora le-a purtat
såmbetele încă dinainte de decembrie 1989, dar şi celor care au refuzat
să i se alinieze după acea dată. Marea majoritate a intelectualilor de
valoare au preferat să se retragă din viaţa politică şi inclusiv din
viaţa publică pentru a nu intra în mocirla timpului prezent. Ei au
mizat istoriceşte pe efemeritatea existenţială a unor astfel de grupuri
agresive intrånd, cum se spune, în conservare. Un abandon socio-politic
discutabil sub aspect moral, dar care este o poveste de tradiţie
centenară în cultura romånească. Acest subiect merită analizat de sine
stătător prin efectele generale nefaste asupra întregii societăţi
romåneşti în cadrul evoluţiei ei universale. Cånd am propus dezbaterea
publică a acestei teme la mijlocul anilor ‘90 în fieful Grupului de
Dialog Social am întåmpinat nu doar o rezistenţă, dar şi o ostilitate
bine calculată. Recåştigarea de către Traian Băsescu a sprijinului
intelectualităţii romåneşti progresiste concomitent cu îndepărtarea din
zona puterii a elementelor intelectuale corupte şi mercenare ce au
dispus de puteri discreţionare în primul său mandat va fi o importantă
sursă de recåştigare a legitimităţii la nivelul acelei părţi a opiniei
publice. O legitimitate fără de care nu va putea construi platforma
necesară reformării profunde a sistemului politic inclusiv la nivel
instituţional.
Interesul inter-naţional reciproc
Al
treilea avantaj pentru finalizarea unei adevărate „revoluţii“, cum a
denumit-o în discursul său ambasadorul uneia din marile aliate
occidentale, este sprijinul politic extern declarat pentru preşedintele
Traian Băsescu în direcţia unor reforme profunde. Nu mă număr la modul
general printre „fanii“ intervenţiilor vectorilor externi în politica
internă a unui stat, altfel suveran şi independent. Aceste influenţe
pot fi desigur de o diversitate şi intensitate variabilă şi depind în
egală măsură de situaţia şi interesele ambelor părţi. În politica
romånească există însă, în mod tradiţional, obiceiul nefast al
diverselor grupuri politice de a cere sprijinul unor factori politici
externi cånd nu sunt în postura de a accede singure la putere. Un
obicei care la råndul lui a creat mituri în legătură cu rolul şi
amploarea acestor influenţe şi tipuri de intervenţie. Menţionånd acest
aspect, am îndeosebi în vedere invocarea directă sau indirectă, de
tipul bluffului manipulaţionist, de către un politician, partid sau
grup de interese a sprijinului primit de factori de putere de prestigiu
externi. Această metodă a intrat curent după decembrie 1989 în
arsenalul mijloacelor diversioniste utilizate pe scena politică
romånească. Nici recenta campanie electorală prezidenţială nu a făcut
excepţie. Un exemplu este invocarea prin mijloace propagandistice în
mass-media a ideii susţinerii candidatului Mircea Geoană, nici mai
mult, nici mai puţin decåt de o alianţă occidentală pe axa
Washington-Berlin-Bruxelles.
În realitate, clasa politică
romånească şi majoritatea liderilor ei nu par a fi înţeles, în
detrimentul intereselor naţionale, nici geneza reală a procesului
acceptării Romåniei în cele două organizaţii internaţionale şi nici
modul în care ar trebui să acţioneze pentru valorificarea pozitivă a
noului statut regional. Datorită acestui fapt, un proces serios de
reformare pe plan intern, precum cel care teoretic ar putea fi
declanşat de preşedintele Traian Băsescu, este dorit şi binevenit în
cancelariile occidentale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene,
întrucåt le rezolvă o serie întreagă de situaţii disfuncţionale aflate
în conflict acut cu statutul şi funcţionalitatea organizaţiei. Este
aşadar, înainte de toate, o chestiune de interes reciproc.
Spargerea blestemului
Pånă
atunci, însă, trebuie constatat la modul cel mai realist că situaţia
raportului de forţe între grupurile de interese ce au stat în spatele
alianţelor electorale pro-Băsescu şi pro-Geoană a rămas practic
neschimbat. Un fel de „pat sahistic“ care chiar dacă va fi în cele din
urmă spart prin reînvierea vechii axe PDL-PNL-UDMR va consfinţi pe fond
menţinerea vechiului statu-quo. Iar dacă această formulă nu va fi
gåndită de preşedinte ca una de tranziţie, care să permită în mod
inteligent pregătirea şi aplicarea etapizată a „marii strategii de
reformare profundă“ aşteptată atåt pe plan intern, cåt şi extern,
compromisul se va tranforma într-o reţetă sigură pentru îngroparea
definitivă a celei de-a treia mari oportunităţi istorice de după
decembrie 1989. Ar fi un semn şi o victorie a mediocrităţii
cvasi-perpetue a clasei politice şi a liderilor ei. Este motivul pentru
care, personal, păstrånd echidistanţa politică, am avut şi am senzaţia
continuă că asupra Romåniei s-a abătut de mult timp un adevărat blestem
mistic al mediocrităţii. Rămåne de văzut dacă viaţa va confirma sau
infirma acest verdict.
Dr Liviu Turcu
Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei
Posts
