PARINTELE GALERIU: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, în conştiinţa lui Eminescu

Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!

Aceste numiri sacre: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, „Blândul Nazarinean răstignit“ îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei, ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă“, publicat în ziarul „Timpul“ din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti.
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal, care dezvăluie, pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare şi, pe de altă parte, originalitatea lui genială, afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştin-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea“. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui“. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de actul central al istoriei – Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora“. În căutările proprii, prin studiile de la Viena şi Berlin, însoţite neîncetat de lectura personală, cu spiritul lui, „al cărui foc nu-l puteau stinge toate apele mării“, el evocă în articolul său gândirea unor mari personalităţi care au călăuzit lumea Antichităţii. Pentru a-i tâlcui puţin gândirea, ne îngăduim a observa: Eminescu înţelegea că, deşi Buddha era un demolator de idoli, negarea lumii şi a istoriei nu oferea o soluţie autentic mântuitoare pentru lume. – „Cărarea spre virtute a lui La-O-Tse“ era doar „o morală a neintervenţiei, o mistică destinată înţelepţilor retraşi din lume“. „Un stoic, precizează el, ar fi suferit chinurile lui Hristos ,dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrat – adaugă – a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii“.

„Cea mai înaltă formă a existenţei umane“

În comparaţie cu o asemenea viziune a spiritualităţii antice i se revelează lui Eminescu icoana lui Hristos în unicitatea ei mântuitoare. Şi, cu ascuţişul spiritului său, merge spre adâncul Tainei Crucii: „Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor, şi în momentele supreme a încolţit – s-a revelat – iubirea în inima Lui şi Şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din Ceruri iertarea prigonitorilor“. În acest act al iertării mântuitoare i se revelează deodată Dumnezeirea în Hristos şi unicitatea operei, a Crucii Lui în lume, în istorie. Inspirat tocmai din contemplarea Jertfei de pe Cruce, Eminescu îi exprimă adevăratul sens cu o forţă uimitoare, definind: „Astfel, a Se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane“. Taina Crucii lui Hristos ni se revelează aici din ultima adâncime - a exista în adevăr înseamnă a exista în iubire: „Dumnezeu este iubire“ (Ioan 4, 8). Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, arată lumii iubirea drept lege a existenţei, descoperind-o viu ca iubire divină întrupată suprem în experienţa tragic-sublimă a Golgotei.
Iar acest act revelator se înscrie nu doar într-un plan etic-filosofic: „E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se face mai bun“, observă Eminescu. El gândeşte fundamental, din planul ontologic al fiinţei lumii bolnave. Cuvintele care urmează ating esenţa: „Iubirea este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura înreagă“. S-ar putea spune că un poet al iubrii nu putea gândi şi vorbi decât aşa. Numai că aici iubirea, principiu al existenţei şi vieţii, forează într-un sol mult mai adânc şi, ca o soluţie universală, răspunde la marile întrebări şi teme existenţiale, filosofice, sociale, economice ale epocii. Să proclami iubirea drept principiu absolut de vindecare într-o lume în care, pe acea vreme, Darwin propovăduia, în biologic, „selecţia naturală şi lupta pentru existenţă“, Marx, în social şi economic, „ura şi lupta de clasă“, pe care Eminescu o evocase în „Împărat şi Proletar“, iar ceva mai târziu, Nietzsche proclama drept model „supraomul“ realizat prin violenţă, voluptate şi forţă – reprezenta un act de mare curaj. Aici se dezvăluie într-adevăr viziunea lui unică, genială, şi poziţia, repet, curajul de a afirma iubirea, într-o lume care se manifesta radical altfel. Glasul lui, însă, purcede din Duhul Adevărului etern.

Marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin

MESAJUL PARINTELUI STANILOAE catre Piata Universitatii dupa Sfintele Paste din 1990: "Să nu ne lasăm speriaţi de nimic. Noi să nu ne micşorăm slava!"

Mesajul Părintelui Dumitru Stăniloae către Piaţa Universităţii:

Iubiţi tineri ai României, Hristos a înviat!

Vă trimit acest salut în scris, deoarece neputinţa bătrâneţii nu-mi permite să viu direct în faţa voastră. Domnul cel înviat să fie cu voi, să vă susţină în viaţa cea nouă şi plină de veşnică nădejde pe care ne-a câştigat-o cu dragostea care a mers până la moarte.

Vă rog să fiţi tari şi uniţi în credinţa în El.

Precum ne iubeşte El să-L iubim şi noi pe el şi să ne iubim unii pe alţii. Aşa va birui poporul nostru greutăţile prin care trece, aşa ne vom păstra ca un popor puternic şi ne vom impune lumii întregi. Aşa ne vom păstra unitatea şi identitatea noastră spirituală ca neam românesc care avem ceva de dat lumii.

Domnul Hristos să fie cu voi, cu toţi şi cu neamul nostru acum şi în vecii vecilor, căci vor veni neamurile la judecată şi fiecare va aduce avantaj că nu s-a lăsat intimidat de nicio ameninţare, că nu a crezut şi nu a iubit decât Poporul Român.

Închei rugându-vă din adâncul inimii să ne păstrăm uniţi, să slujim Adevărul, să nu ne lasăm speriaţi de nimic şi să dăm ţării pilda revoluţiei adevărate. Noi să nu ne micşorăm slava! (Bucureşti, 15 mai 1990)

În aceea noapte s-a cântat la lumina lumânărilor „Hristos a Înviat” şi s-au făcut rugăciuni, Piaţa Universităţii devenind o biserică uriaşă împodobită cu icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu Pruncul, sus pe umerii Universităţii sub cupola înstelată a cerului de vară, iar balconul a devenit precum un amvon cosmic. Atunci s-a născut mai mult ca niciodată dorinţa în inima noastră ca acolo să se ridice o biserică de lemn, o săgeată de turlă din Maramures. A fost şi părintele Constatin Galeriu în Piaţă să pecetluiască hotărârea mulţimilor aducând binecuvântarea. „Sa se ridice biserica” a fost zguduitoarea hotărâre a zecilor de mii de participanţi din acea noapte de veghe. Ce s-a întâmplat după aceasta este bine ştiut. Artizanii provocărilor şi manipulărilor au reuşit să deturneze scopul nobil al acestui miting, sfârşind în barbarie şi violenţe care au făcut înconjurul lumii. (Silviu DESPA)

http://www.vlad-mihai.blogspot.com/