O. CALUGARIE! Tanguirea monahului ispitit

O, călugărie!
Tânguirea monahului ispitit

O, călugărie! Cât de negrăită este taina ta şi cât de ademenitoare sunt braţele cu care m-ai îmbrăţişat la început – dar cât de dureroasă este şi strânsoarea ce m-a cuprins în braţele tale! Să mă întorc?! Mă strângi prea tare. Să merg înainte? Nu am putere. Legată sunt de braţele tale, dar şi de patimile mele. Îmi simt sufletul ferecat şi nici o geană de lumină nu zăresc. Ce întuneric! De neînţeles îmi sunt toate şi păşesc ca într-o robie.
O, călugărie! Unde este dulcea mângâiere ce mi-o arătai la revărsatul zorilor, când cu nesaţ începeam să rostesc rugăciunea Mirelui Meu? Îl purtam cu mine oriunde, cu animalele la păscut, printre bucate la bucătărie şi în tot locul vedeam Numele lui Iisus.
O, călugărie! Unde-ţi este nebiruita putere ce mi-o arătai la apusul soarelui, că parcă nimeni nu era mai de neînvins ca mine? Legea firii era mult prea mică faţă de puterea ta. Somnul mi-l opreai, foamea mi-o făceai prieten, trupu-mi întăreai, mintea mi-o furai şi o trimiteai să cotrobăie prin vieţile Sfinţilor şi paginile filocalice ale de Dumnezeu purtătorilor Părinţi – şi hotar nu mai găsea.
O, călugărie! Unde-ţi este liniştea ce mi-o aduceai în miez de noapte şi-n inimă mi-o aşterneai? Şi acolo se desfăcea o lume nouă, cu care abia aşteptam să mă întâlnesc, o lume ce-mi stingea simţurile trupeşti şi-mi aprindea lumina cea negrăită din care curgeau izvoarele vieţii veşnice? Toate celelalte mi se făceau grabnic trecătoare şi neînsemnate, iar eu rămâneam faţă-n faţă numai cu veşnicia. Cine m-ar fi despărţit de dragostea Mirelui meu? Oare necazurile ce veneau de la oameni? Nicidecum! Oare vreo altă neputinţă sau dragoste străină? Cum ar fi putut, dacă braţele tale mă-mbiau cu atâtea bunătăţi cereşti?
Dar, vai! Pulbere şi vis sunt toate acestea pentru mine, acum. Abia dacă-mi mai aduc aminte că le-am gustat vreodată. Străine-mi sunt braţele ce mă cuprind acum şi parcă mă doare strânsoarea ta. Au rămas patimile mele şi strânsoarea ta. Urâciunea mă-nconjură din toate părţile. În zadar îmi ridic mintea din nou prin scrierile Sfinţilor Părinţi, că pică ameţită lângă hoitul meu. În zadar îmi silesc inima să strige către Hristos, străin e Mirele de ea. În zadar caut la cei de lângă mine, că rămân tot paralizat. Parcă înnebunesc, dar oare n-am înnebunit?
O, călugărie, numai tu şti aceste taine. Numai tu furi harul Domnului şi-l ascunzi de la mine, ca să mi-l dai mai apoi mai strălucit. Toţi poate ajung la cest impas, dar eu cum voi trece de el? cum voi ajunge la lumina de dincolo de întuneric, de dincolo de acest tunel? Un tunel mă desparte de lumina lui Hristos. Cum voi trece de toate gropile ce nu le văd? Nu ştiu! Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieţii mele?
O, călugărie, strânge-mă tare ca să nu alunec din braţele tale, cu care m-am legat din tinereţile mele. Ţine-mă cu darul tău, cel dat mie de Hristos, Domnul meu.

Monahia Fotini

Revista ATITUDINI Nr 7

Pentru abonamente si comenzi atitudini.pv@gmail.com

ATITUDINI: Sa nu dati in cap Sfintilor! Despre cat de infailibil este Parintelui Justin Parvu

Părintele Justin Pârvu, voievodul ortodoxiei româneşti
90 de ani de vieţuire în slujba lui Hristos. Să ne trăiţi întru mulţi ani, Părinte!
de Monahia Fotini
Nu suntem nici pe departe ucenicii desăvârşiţi ai marelui duhovnic. Eu nu sunt, dar am văzut pe alţii că sunt. Nu vrem nici pe departe să facem un personaj infailibil din Părintele Justin şi nici măcar un sfânt, soartă ce numai bunul Dumnezeu o hotăreşte. Dar oare vrem să mai vedem sfinţi?
Am asistat în ultima vreme la fel şi fel de supoziţii şi judecăţi asupra staturii Părintelui Justin. Şi m-am uitat să văd: cine sunt cei ce şi-au scos binoclul
şi lupa să disece în laboratorul inteligenţei lor faptele marelui duhovnic? Şi n-am văzut pe nimeni brăzdat de cărunteţe şi aspre nevoinţe, ci doar părelnici la uşa cărora credincioşii României nu prea se înghesuie, care nu s-au încumetat niciodată să guste din sarea lacrimei Părintelui Justin, vărsate pentru păcatele multora şi nici n-au ajuns vreodată la picioarele lui îngenunchiate de durere pentru un neam întreg. Da! Unii îl acuză de şovinism şi îi deranjează că prea mult vorbeşte „bătrânul aista de neam şi Eminescu”, dar să vorbească creştinii de pretutindeni dinafara hotarelor acestei ţări, care vin cu disperare să îi ceara ajutorul: cât spijin au găsit într-însul?
Nici pe departe părintele nu este şi nu are cum să fie infailibil; infailibil singur Dumnezeu este. Dar, spre ruşinea mea, am primit o lecţie de la un simplu credincios de rând, din partea căruia nu aşteptam mari descoperiri cereşti. Şi aşa, încrecând să-l conving eu că părintele Justin nu este infailibil şi poate greşi, ca om, - acela cu un glas neşovăitor, izvorât din credinţa inimii sale şi oarecum nedumerit în faţa necredinţei mele, spune: „Dar pentru mine, Părintele chiar e infailibil!” Şi stăteam şi mă gândeam ce răspuns să îi dau... şi simţeam că dacă voi încerca să distrug universul acestui credincios, distrug un suflet pentru care Hristos Şi-a vărsat Sângele pe Cruce. Dar nu numai că nu am făcut aceasta, ci zidul necredinţei mele a fost surpat de frumuseţea credinţei acestui suflet. Pentru că el avea dreptate, dar eu uitasem (că la români se practică uitarea)! Sau, din alt punct de vedere, amândoi aveam dreptate. Pentru necredinţa mea, Părintele chiar era greşelnic; pentru credinţa lui, Părintele era „infailibil”.
Am spus-o de mai multe ori şi din experienţă vorbesc – Părintele nu ştie să dea sfat decât după inima fiecăruia. Oare este vreunul din ucenicii Părintelui care să nu fi trăit această experienţă? Amară şi preadulce experienţă! Amară atunci când am gustat roadele necredinţei mele şi lam determinat pe Părinte să îmi răspundă ca om, sau mai bine zis i-am închis accesul lui Dumnezeu să îmi răspundă prin acest om; şi preadulce
„când am sărit din judecata şi cercertarea Părintelui meu ca din curvie”, făcând loc lui Dumnezeu să glăsuiască prin Părintele meu. Amară când am simţit neputinţa firii omeneşti care nu apelează la Dumnezeul ei şi preadulce când am văzut că cele cu neputinţă sunt cu adevărat cu putinţă, dar ieşind din logica acestei lumi.
De atâtea ori am fost martoră când părintele a coborât cerul pe pământ pentru mine şi minuni de tot felul se revărsau asupra mea, de la citirea celor mai mici gânduri până la tămăduirea sufletului, ...şi acum pe cine să cred?
Pe mine care am văzut minuni mari lucrând prin Părintele meu sau pe mine care am văzut greşeli lucrând prin Părintele meu, pentru necerdinţa mea?
Cred că dacă am căuta răspunsuri în nevrednicia nostră, le-am găsi pe toate.
Prin cele ce spun acum, nu îndemn pe nimeni să scrie pe garduri că Părintele Justin este infailibil, ci doar atât: să nu smintim credinţa unora din cauza necredinţei sau relei noastre credinţe. Pentru că, dacă vom da seama pentru orice cuvânt grăit în deşert, cu cât mai mult pentru un cuvânt care poate afecta credinţa unui suflet?
Poate că trăim vremurile, pentru care Părinţii au prorocit că nu vor mai fi povăţuitori desăvârşiţi, iar ucenicii vor fi nevoiţi să culeagă din faptele bune ale fiecăruia din părinţii duhovniceşti. Dar Părintele Justin nu ne-a impus niciodată să facem ascultare desăvârşită, aşa cum impun alţii cu mult mai puţin avizaţi, ci dimpotrivă. Adeseori mărturiseşte cât este de păcătos şi ne sfătuieşte să învăţăm
să stăm pe picioarele nostre, că vor veni zile când nu vom mai avea cui să-i cerem
sfatul, decât numai lui Dumnezeu. Şi dacă atunci când te duci cu credinţă în părintele tău, Dumnezeu lucrează, consider că acest părinte este unul bineplăcut Lui. Şi încă ce lucrează!... nu orice… oricum unul care a făcut proba nu poate să mai ridice nico pietricică asupra acestui om.
Aşadar, liniştiţi-vă! Nu! Părintele Justin nu este un sfânt! Dar, vă rog eu, dacă întâlniţi vreodată un sfânt, să nu-i daţi în cap!
Revista de Gandire si Traire Romaneasca ATITUDINI nr 5